Scheletul din dulapul meu

Aveam 12 ani cand mi-a spus „sa ai grija de tine si de maica-ta” si a plecat. M-a strans atunci in brate intr-un  fel straniu, de parca si-ar fi luat ramas bun pentru totdeauna. Au trecut mai intai 6 ani. La inceput ne scria o data pe saptamana. Apoi o data pe luna. Apoi nu ne-a mai scris deloc. Am dat la facultate, am intrat, m-a sunat si i-am dat vestea cea buna. A plans (de fericire, credeam eu), mi-a promis ca se intoarce acasa curand sa ne ajute. Acela a fost ultimul telefon, in septembrie 1998.

Inainte de-a pleca, eu si el eram o echipa. Nici nu cred ca implinisem 5 ani cand ma tinea pe umeri la concerte la Iris, Holograf si Compact. La 7 ani mi-a dat cadou primul meu album Depeche, pe o banda magnetica pe care am ascultat-o impreuna pana s-a rupt. Imi citea poezii, imi acoperea titrarea la filme ca sa invat mai rapid engleza, imi tinea mana pe penson sa ma ajute cu tema la desen. Ne plimbam pe strada de mana si eram mandra ca sunt a lui. Imi placeau blugii lui uzati, geaca lui de motor, parul lui blond. Mi se parea inalt, frumos, destept. As fi stat sa-l ascult cantand la chitara zile in sir. Preferam sa ascult viniluri cu el decat sa joc frunza in fata blocului.
Apoi a plecat si cand m-a luat in brate atunci, am stiut ca echipa noastra n-o sa mai existe niciodata. Aveam 18 ani cand a dat ultimul telefon. Abia intrasem la facultate, credeam c-o sa vina in tara si ca o sa fie mandru de mine, de ce aveam sa invat, de ce aveam sa scriu si de cum aveam sa schimb lumea. A trecut o luna fara nici un semn, apoi un an, si inca 8. La inceput, ma trezeam plangand noaptea de dorul lui. Ma alinam cu gandul ca e fericit undeva, ca poate are o familie, ca poate si-a gasit un copil mai interesant decat mine. In timp, m-am obisnuit cu gandut ca a murit. Cum altfel ar fi putut sta atitia ani fara sa stie ce face partenera lui de echipa? Cum ar fi putut trai in fiecare zi fara sa ascultam un disc impreuna? Fara sa stie daca iubesc, daca sufar, daca schimb lumea, daca ma gandesc la el? Ce lucru pe lumea asta ar fi putut sa-l tina departe de mine 15 ani, in afara de moarte?
Anul trecut in mai, m-a sunat. Plangea si ma ruga sa nu-i inchid. I-am inchis, am crezut ca-i o gluma. A sunat din nou. L-am intrebat de ce nu m-a sunat atitia ani. Mi-a raspuns deloc inspirat ca n-a avut numarul meu de telefon. Apoi m-a chemat la el, la Roma. Cand mi-am dat seama ca e intr-adevar el, am izbucnit in plans. Nu mai plansesem demult cu gandul la el. Il jelisem cu multi ani in urma, acum era un capitol incheiat. Mi-am luat bilet de avion si am plecat sa-l vad. Pe drum incercam sa-mi dau seama ce simt. Eram amortita, ca dupa o alergare de 10 km, cand organismul trece de punctul critic si se misca in virtutea inertiei. Nu-mi era dor de el, nu-mi tremura sufletul de nerabdare sa-l vad. Eram curioasa sa aflu de ce.
Am ajuns pe aeroport. L-am recunoscut imediat, el pe mine nu (firesc, pana la urma ma lasase o pustoaica de 12 ani care se batea cu baietii si ma regasise la 27 de ani, femeie in toata firea). Era… gras, batran, uzat, trist, cu pantaloni jerpeliti, degetele ranite si ochii tulburi. Mi s-a rupt sufletul de mila. Nu asta ar trebui sa simti fata de parintele tau, chiar daca are 51 de ani si arata de 70. Ii tremura mainile, plange. Imi spune ca sunt frumoasa. Nu asta vreau sa aud. Vreau sa aud ca ii pare rau si ca nu i-a fost dor de mine atatia ani pentru ca… Tot ce poate sa-mi spuna e ca a fost las. Atat? 15 ani fara tine si tu-mi spui ca ai fost las? Asta e tot ce ai pentru mine? Pentru asta m-ai chemat in zbor pana aici? Am fost dezamagita. Dar i-am spus ca-l iert, ca ii fac loc in viata mea, ca pot sa uit ca am pierdut atata timp, cu conditia sa faca in asa fel incat sa recuperam cumva. Ok, nu mai era tata cel cool, cu chitara si bilet la concert in buzunar. Acum e tata caruia nu i-a pasat de mine mai bine de jumatate din viata mea si care se agata de sticlele de bautura ca sa uite ce-a facut in ultimii 15 ani. Dar e totusi el… Il recunosc in unele momente. Cand danseaza prin bucatarie si bate ritmul de la Child in time cu degetele pe masa din sufragerie.
Mama l-a iertat si ea. Il iubeste, dupa toti anii astia pustii in care n-a putut ridica ochii din pamant sa priveasca alt barbat. Vrea sa il ia inapoi. Il asteapta acasa. Din mai si pana aseara, ne tot promite ca se intoarce. „Pana de ziua Ioanei – 1 decembrie – sunt acasa”. „Promit ca vom face Craciunul impreuna”. „N-a fost sa fie, dar pana de revelion sigur ajung”. Asa au trecut si Sf Ioan, si ianuarie, si februarie. De fiecare data intervine ceva care il tine acolo. Eu cred ca de fapt… viata lui e in alta parte decat aici. Si nu mai vreau sa cred in el. Aseara cand m-a sunat sa imi spuna ca nu vine nici luna asta, i-am spus sa nu ma mai sune. I-am spus ca nu mai vreau sa ii aud povestile complet lipsite de inspiratie. Ca urmatorul telefonul de la el va fi din Otopeni sau nu va fi deloc. S-a suparat, cine-s eu sa ii pun lui conditii??
Cine sunt eu? Sunt amarata de fii-ta, care dupa 15 ani in care ti-ai trait viata linistit la 2.000 de km departare, te-a primit inapoi fara sa te priveasca macar o data cu repros. Sunt copilul tau, pe care l-ai abandonat ca sa-ti poti trai viata lipsit de responsabilitati, intr-o tara in care bautura e mai variata si mai ieftina. Sunt fata ta, care si-a privit mama ofilindu-se de la o luna la alta in asteptarea unui nenorocit de telefon. Stii cat de straniu mi se pare cand imi aud prietenii vorbind despre tatii lor? „Ma duc cu tata la meci” sau „m-am sfatuit cu tata si mi-a zis etc etc”. Eu n-am cuvantul asta in vocabular. Ma pregateam sa-l invat, exersam cu el uneori cand nu ma auzea nimeni. 
Acum imi dau seama ca de fapt omul cu degetele ranite si ochi tulburi nu mai e tata. E doar un om care si-a ratat viata si acum nu stie cum sa faca sa uite asta. Uneori ma gandesc ca imi era mai bine cand nu stiam nimic de el. Cand ma obisnuisem cu gandul ca e mort. Acum sunt furioasa pe el, ca a reusit sa ma scoata din ritm, sa ma duca inapoi pe vremea cand aveam 12 ani si-am simtit pentru prima oara ca echipa noastra nu mai exista.
Pin It

15 Comments

  • gucinella spune:

    …nu stiu daca chiar vreau sa spun ceva neaparat…
    m-a cuprins o tristete groaznica citind… si, desi sunt la birou… chiar mi-au dat lacrimile…

  • Anonymous spune:

    Draga mea, I feel you! Si imi pare nespus de rau ca simti asa. De multe ori ma intreb daca e mai bine asa, sau ca mine, cu un tata prezent- dar absent plecat in lumea lui, care desi e tot acolo lipseste din viata mea tot de la 12 ani, care nu are habar cine sunt si se uita mirat la mine de cate ori se trezeste din betie si cand ma vede o data la 2 ani. Acum ii pare rau. E batran si sufera. Si il iubesc, dar nu simt la fel. Nu pot sa il iert. N-a fost acolo si de cate ori as fi avut nevoie…acum plange si vrea iubire? De unde? S-a dus…

    De peste mari si tari…

    Oana

  • Anonymous spune:

    P.S. Ioana, I had no ideea. Imi pare rau, nu meriti. But what doesn’t kill us, makes us stronger, so – fruntea sus!:)

    Oana

  • Ionouka spune:

    Va multumesc pentru vorbele bune, ajuta sa stiu ca nu sunt singura si nebuna in furia mea. >:D<

  • Anonymous spune:

    Ionuka, povestea ta e trista si inteleg ce simti desi eu sunt in tabara Oanei, crescand cu un tata care as fi preferat sa nu fie decat sa fie asa cum a fost.
    In ambele cazuri iertarea e singura solutie si imi place sa cred ca eu pe al meu l-am iertat, desi nu-s sigura. Continui insa sa-mi repet, ori de cate ori imi amintesc de el si simt valuri de furie ca-mi umplu pieptul, ca nu a stiut mai bine de-atat. Si ca nu e vina mea, nu eu l-am ales ca parinte. Si nici a mamei, care l-a suportat cu stoicism si a murit cu speranta ca intr-o zi se va schimba.
    Imi pare rau ca ai trait experienta asta, dar gandeste-te ca esti cine esti in urma unui cumul de experiente personale.

    Nu ma cunosti si prefer sa raman anonima.

  • Aura spune:

    te inteleg mai bine decat mi-as fi dorit. eu am trait experienta asta cu ambii parinti, dar poate a fost mai bine pentru mine ca s-au indepartat intr-un moment in care eram prea mica sa inteleg. si ce e mai ciudat este ca unul dintre ei chiar nu a avut nici o tentativa de apropiere, si nu e acel parinte la care te-ai astepta. e aiurea si e nedrept, dar sunt linistita si impacata cu mine pentru ca am acceptat ca asa sunt lucrurile si am incetat sa ma acuz pentru faptul ca, acum, nici eu nu-i mai vreau. imi e mai bine fara ei. so, hang in there and do what u feel. fara sa te invinuiesti nicicum.

  • Ionouka spune:

    Doamne, cate povesti triste… Uite d-asta n-o sa fac un copil decat cu cel mai nimerit om si in momentul in care o sa stiu ca il pot iubi cu toata responsabilitatea din lume. Bine-ar fi sa stiu ca omul e nimerit si momentul potrivit, dar din pacate cred ca asta e o utopie.
    Ce pacat ca nu ne putem lauda cu copilarii rotunde si implinite… Niciun copil din lume n-ar trebui sa simta vreodata c-am simtit noi…

    • andaz spune:

      si uita-te acum cu un copil si un Om… cred ca ti-ai dat seama ca am inceput sa citesc postarile tale vechi, e tare frumos, ca o carte si eu iubesc cartile, mai ales pe cele din hartie, dar si asa imi pot lua laptopul in brate si sa te citesc

  • angel spune:

    nu pot da sfaturi. nu am trait ce ai trait tu. ma gandesc doar ca vei gasi raspunsul privind-o in ochi pe ea. da, pe mama ta, pe cea care l-a iubit toata viata pe hoinarul ei si care inca il asteapta sa se intoarca acasa..

  • Marius spune:

    tot ce pot sa spun e ca sunt la birou… si mi-au dat lacrimile…

  • Ionouka spune:

    Hei, iti multumesc ca in felul asta esti alaturi de mine. Dar zambeste, sunt bine acum, ma bucur de cine sunt si incerc sa nu ma gandesc la cine nu vrea sa ma cunoasca, desi ar trebui!

  • Madelaine spune:

    25 de ani.
    Atat i-a luat pana sa ma sune prima oara. Pardon…sa imi dea un mesaj de ziua mea.
    „La multi ani,draga mea, oriunde ai fi.Tata…”
    Tata?! Tata ?!
    Tatal meu adevarat,parintele care m-a crescut, era in fata mea la masa. Am privit telefonul timp de vreo 4-5 minute, fara sa imi dau seama ce anume vroia mesajul acela sa spuna. Tata ?! Nu, omul care m-a abandonat la 2 ore dupa ce m-am nascut, pentru simplul motiv ca eram fata. Care a fugit ca un las si care timp de 25 de ani nu a stiut ca are un copil, si nici o urma de constinta ca sa ii plateasca o bruma de pensie alimentara. Nu ma interesau banii, dar macar asa stiam ca e totusi constient ca traiesc, ca mai exist undeva pe planeta asta. Am inceput sa rad si sa tremur in acelasi timp si nici acum nu pot sa imi justific reactia. Nu imi pasa de el mai mult decat de un om caruia ii auzi numele pentru prima data, si totusi m-a afectat. Pentru 10 minute. Am refuzat sa vorbesc cu el, l-a sunat o matusa din cei adunati in jurul mesei la aniversarea mea si i-a spus ca regreta totul, si mama mea naturala a fost si va ramane iubirea vietii lui. Prea putin si prea tarziu… Nu e bine sa iti judeci parintii,asa spun cartile sfinte…insa cum sa numesti tata un strain? Iertare? Niciodata! Sa il ierte Dumnezeu, el e mai milostiv.

  • Aby spune:

    Draga Ioana, ti-am luat de o saptamana la citit blogul, aseara insa am dat din pacate peste postul asta. Mi-a amintit de al meu tata, m-am intristat profund, si chiar am adormit cu lacrimi in ochi, nu inainte de a-l privi pe omul meu, cu care sunt de 8 ani impreuna. MI-am dat seama in inima mea, ca el va fi tatal ideal pentru copilul nostru, tatal care mie mi-a lipsist profund. Te poop si iti multumesc ca ai deschis o usa inchisa pentru mine, demult timp.

  • AncaV spune:

    Printeso mi-au dat lacrimile cand am citit post-ul asta. E asa dureros si te inteleg pe tine, pe el nu, cum nu il inteleg nici pe al meu, chiar daca tot incerc de dragul celorlalti din jurul meu sa-i gasesc scuze. Stiu ca e un post vechi, eu acu am inceput sa-ti citesc blogul de la inceput…sper sa nu rascolesc prea multe amintiri triste…

  • Dumitrescu Iulia spune:

    Ahhhh….ce mi-aș fi dorit ca macar așa sa fie tatăl meu pe care nu l-am cunoscut niciodată….macar asa,sa stiu cum arata si ce am moștenit fizic de la el…stiu,poate ca e uneori mai bine sa nu ști,dar eu as fi vrut sa stiu…măcar cat ști tu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *