Ziua a treia: depun armele

Intotdeauna intelegem ce-am gresit abia dupa ce a incetat sa mai conteze. Ne dam seama o secunda prea tarziu. Cred ca asta e principala problema in majoritatea relatiilor. De iubire, de colegialitate, de prietenie, de vecinatate pe casa scarii. Cred ca noi oamenii tinem atat de mult sa avem dreptate ca preferam sa ne irosim viata argumentand in loc sa traim.
Si renuntam sa mai avem dreptate abia atunci cand cel din fata noastra, cel care n-a avut dreptate niciodata, depune armele si pleaca. Imi vin acum in minte zeci de momente cand refuzam sa incetez sa vorbesc, desi stiam c-ar fi muuult mai bine sa tac. Stiam ca n-am dreptate, sau ca oricum nu conteaza daca am dreptate sau nu.
Fiindca fericirea nu inseamna sa fii cel mai bun orator. Sa ai cele mai multe argumente, cea mai raspicata voce si cel mai tenace caracter.
De ce insistam sa ingenunchem persoanele din jurul, nostru, fara exceptie? De ce de fiecare data cand cineva ne contesta, ne simtim obligati sa ne aparam, sa ripostam si sa vorbim ore in sir, in gand sau cu voce tare, ca sa demonstram noua insine, celui din fata noastra, lumii intregi, ca iar am avut dreptate? Pentru ce? Nu e ca si cum exista cineva acolo sus care tine scorul. Si care o data la fiecare 5 ani face o regula de trei simpla si te premiaza cu o cantitate corespunzatoare de fericire pentru toate meciurile pe care le-ai castigat.
De cateva zile am inceput sa incetez sa insist sa demonstrez ca am dreptate. Ii las pe ceilalti sa castige, de fiecare data. La birou, la masa, in metrou, in lift. Si am constatat ca beneficiile merita sa pierd razboiul (care de fapt nu exista oricum decat in capul meu).
Am mai mult timp pentru lucrurile cu adevarat importante (conversatiile in contradictoriu se termina in maxim un minut).
Imi pastrez creativitatea pentru chestii placute (in loc s-o folosesc pentru a scormoni noi si noi argumente).
Ma simt mai bine cu mine (fiindca am puterea sa renunt cand trebuie).
Oamenii pleaca de langa mine zambind, nu infranti si obositi de-atatea discutii. Si revin curand, pentru ca, spre deosebire de alte dati, le-a facut placere sa discute cu mine.
Cred ca am mai facut un pas spre incotro ma indrept. Da, stiu, exista intotdeauna riscul sa uit ce tocmai am aflat. Dar promit sa n-o fac. Si daca uneori o s-o fac, in virtutea inertiei celor 28 de ani pe care i-am trait luptandu-ma sa am dreptate, promit sa imi dau seama rapid si sa accept ca n-am dreptate. Sau ca nu ma intereseaza daca am dreptate sau nu. Atata vreme cat sunt fericita, scorul e complet irelevant.
Testati-ma daca vreti.

Pin It

7 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *