Portugalia si mingea de cauciuc

Cînd eram mică și mă jucam în fața blocului (nu în spate, că acolo n-aveam geam și nu putea mama să stea cu ochii pe mine), aveam întotdeauna niște preferințe destul de răspicate. De exemplu, cînd ne jucam țările, eu trebuia să fiu întotdeauna Portugalia. Iar cînd se întîmpla să ajung mai tîrziu, fiindcă mă mai ținea mama să-mi așez ciorapii în sertar, și vreo vecină rivală îmi fura Portugalia, mă mulțumeam cu Spania. Dar ieșeam din joc rapid, fiindcă nu-mi mai plăcea jocul și mă plictiseam. Cînd ne jucam 9 pietre, îmi plăcea să fac parte din echipa care apără castelul, nu din cea care îl dărîmă și apoi îl reconstruiește. La rațele și vînătorii preferam să fiu rață, era mai amuzant să te ferești laolaltă cu alți 19 copii care chiuie și se înghesuie unii în alții decît să fii vînător singur și meschin, disperat să-i vină rîndul să fie și el rață. La hoții și vardiștii, nu-mi plăcea să fiu nici una nici alta, că prea era băiețos jocul. La flori fete însă… îi alegeam întotdeauna pe Michael Jackson și pe Chip (în defavoarea lui Dale), iar cine voia să se pupe cu mine specula fără pic de rușine preferințele mele binecunoscute (și eu mă prefăceam că nu observ). Cînd vedeam pe geam că se pregătește terenul pentru melcul sau pentru elasticul, trișam și-mi puneam balerinii fără șireturi și cu talpa subțire, să pot atinge performanțe cît mai înalte. Nu pentru că țineam morțiș să cîștig, ci pentru că dacă eram bună, mă alegeau cei mai buni la ei în echipă. Copiii mai slabi, cu mai multe julituri în genunchi, cu ochelari, cu freza cu breton și fără dinți în față rămîneau întotdeauna la urmă cînd se alegeau echipele. Priveau în jos și tresăreau de fiecare dată cînd se rostea un nume nou, care nu era al lor decît cînd nu mai era altă opțiune. Cel mai adesea, ultimii aleși ieșeau primii din joc, fie pentru că nimeni nu-i considera parte din echipa, fie pentru că se simțeau din start perdanți și plecau în casă mai devreme. Eu n-aș fi plecat în casă mai devreme nici în ruptul capului. Chiar dacă mi se făcea frig sau foame, nu mă duceam sus decît după ce răgușea mama strigînd după mine. Păi nu e-asta ești copil? Să stai afară cît mai mult cu putință și să le faci în ciudă părinților cu lipsa ta de griji?
Pe-atunci știam exact ce vreau să fiu (Portugalia, rață, paznic etc) fără să mă întreb prea mult de ce am ales asta. Acum (de cele mai multe ori) habar n-am ce vreau, în schimb de cîte ori mi se pare că m-am decis, petrec atît de multe ore gîndindu-mă la de ce vreau să fiu una sau alta că sfîrșesc prin a mă răzgîndi și a rămîne din nou confuză. Măcar așa n-am ce decizii să-mi judec și să-mi contest. Mă ascund în spatele unui nu știu călduț, arunc cu mingea de cauciuc sau mă feresc de ea cînd simt că vine spre mine, aleg la nimereală ceva sau altceva. Fiindcă acum sînt om mare și dacă aleg greșit, pierd mai mult decît o piatră din castel sau un sărut pe obraz de la vecinul de la scara 2.
Ce bine era pe-atunci. Singurele mele spaime erau geamul de la trei, care cînd se deschidea lăsa să iasă sentința strigată “ioanoooooo, treci sus!” și să nu rămîn ultima cînd se alegeau echipele. Acum cel mai adesea eu aleg echipele, geamul mi-l deschid și mi-l închid singură după propriul plac, însă mă tem de atît de multe alte lucruri că mă și mir că am curajul să ies din casă dimineața.
Abia aștept să am copiii mei, să-i las să se roage de mine “încă 5 minute, te roooooooog”, să le pun plasturi pe genunchii zdreliți, să le alin cucuiele cu lingura de metal, să le spun că Portugalia era țara mea preferată probabil doar pentru că numele ei seamănă cu numele unui fruct pe care-l puteam mînca o singură dată pe an, de Crăciun.

Pin It

13 Comments

  • Sahara Penguin spune:

    Eu eram Franta. Si imi placea sa fiu tot rata. Si tot sa apar castelul. Si nu-mi placea sa joc v-ati-ascunselea pentru ca stiam ca nu pot sa fug repede si ca daca ma gaseste cineva o sa ma „pun” forever and ever asa ca refuzam. Eram destul de buna la sarit elasticul. Daca ne jucam de-a doctorul imi placea sa fiu unul dintre pacienti.

    Cam bleaga, asa, eram eu…

    Exact ca acum 🙂

  • Ionouka spune:

    Daaa nici mie nu-mi placea asta cu ascunsul, decit daca se juca si C de la etajul 2 si ne ascundeam impreuna in boxa, ca sa ne pipaim nevinovat… Acum in boxa se mai ascund doar muraturi… 🙁

  • Dani spune:

    Noi ne spargeam capetele la Frunza… nici acum nu pricepe mama cum reuseam sa rup orice pantalon in mai putin de o zi. Hehe, dar uite ce baiat mare m-am facut in urma imbrincelilor alora…

  • o picătură spune:

    eu eram sigur aia care se supăra îngrozitor atunci când pierdea. nu se întâmpla prea des, dar când se întâmpla reuşeam să le stric jocul celorlalţi sau să-i acuz de tot felul de chestii 😀
    iar aia cu „5 minuuuuuute, mămica” a rămas bine întipărită în memoria mea căci m-am ales cu nasul spart.

  • tudorel spune:

    Constat in ultimul timp ca toti oamenii din jurul meu, inclusiv eu, cand se strang langa un pahar, sau nu, si vorbesc si povestesc, inevitabil cineva incepe, apoi toti continua cu povesti din copilarie. Sunt povestile spuse cu zambetul pe buze, cu licariri in ochi. Sunt cam singurele povesti care pe unii mai reusesc sa ii faca sa le straluceasca ochii in felul asta.

    Ma intreb de ce se intampla asa si in acelasi timp imi dau seama ca se intampla doar la o anumita varsta (26-30). Sa fie oare momentul in care realizezi ca devi matur cu toate aspectele nedorite de aici, momentul in care iti lipseste inocenta copilariei?

  • Anonymous spune:

    E normal sa ti se intoarca mereu gindurile spre cele mai fericite momente din viata… care, in cazul majoritatii, sunt cele din copilarie. Uite, daca nu erau blogurile astea frumoase care sa ne faca nostalgici, eu cred ca ne-am fi gindit mai putin la ratele si vinatorii…

  • Ionouka spune:

    Yeah, it’s called growing up, I guess. Mi-e foarte clar că mă gîndesc la vremurile de demult mai des ca atunci cînd aveam 18 ani. Dar și pentru că am învățat că visatul cu ochii deschiși în viitor e mai puțin eficient. În schimb reveriile despre trecut mă fac fericită. E un sport care cu siguranță îmi place și pe care-mi propun să-l practic multă vreme de azi înainte.

  • Anda spune:

    Eu eram Elvetia…credeam ca era tara unde traieste Heidi 🙂
    Culmea e ca mi-am amintit de jocul asta, dupa enorm de mult timp, anul acesta, de ziua mea. Pentru ca, intamplator sau nu, cineva mi-a facut o surpriza si mi-a aratat Geneva. Poate nimic nu e intamplator…
    Visatul cu ochii deschisi in viitor e bun pana la un moment dat. Nu stiu exact cand vine momentul cu pricina. Sper sa ma mai crute un pic.
    P.S. M-am intors 🙂

  • Ionouka spune:

    Anda, welcome back. Vreau detalii despre papanasii aia de la Sibiu…
    @Anonim, ti-am luat-o inainte cu citeva luni, cind i-am dedicat aici pe blog (http://ionouka.blogspot.com/2008/03/zi-insemnata-azi.html) piesa asta minunata mamei mele, de ziua ei. Multumesc!

  • cristi spune:

    BRIGITTE BARDOT & SERGE GAINSBOURG – JE T'AIME
    http://www.youtube.com/watch?v=-RrlkXQshd8&feature=related

  • K spune:

    Ma regasesc atat de adanc in partea cu ‘nu stiu ce sa aleg’
    Era mult mai usor sa alegem cand aveam 1.50 [in cazul meu]

  • Ralu spune:

    M-ai facut sa zambesc cu gandul la copilarie si m-ai facut sa-mi pun un semn de intrebare in legatura cu ce vreau de la viata mea. Citesc blogul tau de la prima postare de vreo 2 saptamani, cate 3-4 postari pe zi, ca pe o carte buna si usor ai devenit un exemplu demn de urmat pentru mine. Cat despre Chip and Dale, eu tot pe Chip l-am ales si l-am adoptat in carne si oase (plus blanita si codita ca peria hornarului) 🙂 si asa mi-am indeplinit unul din marele mele vise din copilarie… sa am o veverita :D.
    Stiu ca e vechi postul, dar dupa cum spui tu, cumva actual. Zi frumoasa sa ai 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *