Ca să vezi, mi-e dor de tine…

Uitasem cum e să-ți fie dor de cineva. Nostalgia aia caramelizată din care rezultă un zîmbet tîmp în colțul gurii, niște amintiri frumoase, un pic de tristețe, dar o tristețe fericită, dulce…. Un sentiment de drag față de niște momente vechi, pe care le credeai uitate pentru totdeauna, dar care îți răsar în fața sufletului cînd te aștepți mai puțin.
Azi am trecut prin fața casei tale. Casă care, acum multe luni, a fost și a mea. Casă în care am bătut cuie, am vopsit pereți și scînduri, am fiert vin, am prăjit pîine și-am iubit. Cu tine. Și ce dacă ai fost complet nepotrivit pentru mine… Poate tocmai de-asta te-am iubit orbește, organic, așa cum îmi imaginez că îți iubești copilul.
Îmi amintesc cum stăteam în mașină în dreapta ta, cu fruntea lipită de geamul rece, și îmi imaginam cum m-aș fi simțit dacă dintr-odată tu n-ai mai fi fost. Instantaneu mi se făcea rău fizic. Simțeam un junghi în ficat și îmi dădeau lacrimile. Am dus-o așa patru ani. O zi fericită că-mi simt inima plină, o zi ruinată fiindcă ne-am certat, altele două în tăcere absolută, fiindcă nu știam cum să iau înapoi cearta și să dreg ce-am stricat, încă trei disperată c-o să mă părăsești. Și mai trecea o săptămînă cu o singură zi bună. Dar ziua aia bună era atît de rotundă, de completă, încît le compensa pe restul de șase. Pesemne că am avut nevoie de un astfel de carusel ca să văd cît de departe pot merge. Fiindcă deși te iubeam, eram convinsă că tu ești Acela și voiam să-ți fac doi copii (pe care nu ți-i doreai), n-am înțeles niciodată cum să te fac fericit. Iar asta m-a frustrat, m-a durut, mi-a încurcat viața și în cele din urmă m-a desprins de tot.
Sînt multe lucruri bune în viața mea datorită ție. De la tine am învățat să nu ies din casă cu cizmele prăfuite. Să schimb nisipul la pisici la două zile, nu la șapte. Să spăl bine pasta de dinți care-mi cade mereu de pe periuță în chiuvetă. Să pun capacul la deodorant. Să fac paste simple, doar cu roșii proaspete și busuioc. Să apreciez (olfactiv) o cafea bună, chiar dacă nu pot s-o beau. Să visez mai departe decît mă lasă realitatea, fiincă nu costă nimic și nici nu doare. Să accept lucrurile care mi se oferă fără să caut motive ascunse în spatele fundei roșii. Să îmbrățișez cald, sigur, discret, fără să incomodez. Să iubesc egoist, dar totuși să iubesc (nu știam că se poate, e de fapt un fel de-a iubi foarte sigur, ferit de îndoieli, frămîntări, dureri surde). Să fac lucrurile să fie mai personale, măcar cu un centimetru. Să nu renunț la ceea ce-mi place, oricît de mare-ar fi numărul celor care-mi spun că-mi place ce nu trebuie. Să ascult Patricia Kaas si Vaya con Dios și Johnny Cash în drum spre munte sau spre mare sau spre somn, între perne. Să mă joc v-ați ascunselea cu pisica, de după perdeaua de duș. Să-mi fac freze caraghioase cu spuma de șampon din păr.
Pentru toate astea îți sînt recunoascătoare, chiar dacă probabil n-o să afli asta niciodată, sau, dac-o să afli, n-o să crezi. Nici nu contează.
Azi am trecut absolut întîmplător prin fața casei tale. Casă în care n-am apucat să mă simt acasă. În timp ce treceam încet în viteza a doua prin fața porții, mă gîndeam cît de departe mi se par zilele în care plîngeam cu furie la gîndul că nu-i corect, în care băteam din picior cu dinții strînși și te uram pentru că mă dai afară dintr-o casă în care am bătut atîtea cuie, și-am măsurat, și-am vopsit, și-am măturat și-am iubit… Mi-ai spus atunci că deh, viața e nedreaptă. Te-am urît pentru cît poți fi de sadic, imatur, egoist. Dar aveai dreptate, viața E nedreaptă. Numai că, iată, cînd ajungi să fii bine cu tine însăți, asta încetează să mai conteze. Micile glume ale vieții te fac să zîmbești și să te bucuri că în trecut ai bătut mii de cuie în casa altuia. Pentru că acum ai ochiul și mîna formate. Poți să bați cuie cu ochii închiși. Și faci asta cu drag pentru casa ta, pe care o construiești, de data asta, cu cine și cînd trebuie.
A, și vezi că nu arată frumos curticica verde, cu ghivecele alea goale răsturnate de vînt pe suporturile negre pe care EU le-am vopsit! În două straturi!

Pin It

19 Comments

  • ina bixade spune:

    Draga mea, se spune ca e necesar in viata sa trecem prin heartache. Nu mi s-a intimplat sa fiu data afara din casa unui barbat, insa am dat eu afara pe usa afara:) it’s so empowering:), mai ales daca barbatul cu pricina este mindru(cum sint cam toti barbatii, nu?:) well, bine ca ai trecut printr-un proces in care te-ai regasit si ai aflat ca poti trai f. bine si fara cel care, credeai ca daca te va parasi, gata, lumea ta se va termina…de-ale valuri tineretii, s-ar intitula capitolul:) te puuup draga mea si vorbim via messenger:)

  • Anonymous spune:

    Ma frapeaza coincidenta, ca si eu m-am gandit la fostul zilele astea. Eu m-am dat singura afara dar nu stiu cat de inauntru am fost vreodata…noroc ca imi pastrasem si locuinta mea si atunci a fost doar o mutare scurta, o masina plina de lucruri si regretele aruncate la gunoi. Cat despre cuie, l-am lasat sa le bata singur. De fapt, parca l-am ajutat o data. Dar erau suruburi nu cuie:)

  • (c)old ice spune:

    nu-i drept / dar asa poate o sa deschizi ochii? aiurea, si cu ochii deschisi se poate visa… morții vii ne dor cel mai rau

  • Anda spune:

    Inteleg tare bine sentimentul, pana la capat…de cuie batute si suporturi vopsite in casa altuia (desigur, la figurat)…4 ani…si ciudat e ca, recent, nici nu i-am mai recunoscut vocea…Asta inseamna ca a trecut cu adevarat, nu? E bine asa…
    Cat despre ceea ce descrii tu atat de iscusit in primele randuri…hmmm…trec acum prin starea aceea. Si ard de nerbdare sa mai construiesc un pic, sa bat un cui, sa vopsesc un suport…

  • Victor spune:

    Inteleg perfect ce simti, am fost si eu acolo. Stii care e partea cea mai misto? Ca asta inseamna ca ti-a trecut. De tot. Bravo, meriti mult mai mult!

  • Anonymous spune:

    gimi rulz!!!

  • Ionouka spune:

    Ce mă amuză cînd oamenii nu-nțeleg nimic din ce spun, deși îmi place să cred că folosesc cuvinte destul de simple… 🙂

  • Ingrid spune:

    La ce te referi? Toti par sa fi inteles acelasi lucru (me included). Nu cumva esti pe contrasens, ca in (de-acum) celebrul banc? 🙂

  • quiz spune:

    oare cum se face ca amitirea celor care ne-au ranit mai tare este cea mai pregnanta in mintea noastra….sa fie oare doza de masochism din noi ??!!??..o casa… o persoana… un film …un parfum ….imediat se face un click! in cap si „rotitele ” o iau razna acolo undeva… ata ete!

  • Oana spune:

    Eu am inteles ca femeia a trecut demult peste aceasta relatie si acest om care-a fost mult mai mic decit ar fi meritat ea de la omul caruia voia sa ii faca doi copii. Doar ca, la fel ca noi toti, uneori mai arunca un ochi peste umar. d-aici si pina la a spune ca omul „rulz”… e doar o minte de furnica, daca ma intrebati pe mine.
    Ionuca, way to go! Te asteapta lucruri atit de frumoase…. Nu uita ca nu scrii pentru aia putini care nu-nteleg, ci pentru aia multi care-nteleg… 😉

  • O๑n๑ spune:

    Aproape ca m-ai facut sa plang, cand am citit randurile astea… Dar stii ce spune o melodie? On ne part pas sans laisser quelques coeurs cassés…

  • Ionouka spune:

    Foarte adevarat, o1n1. Ce bine ca exista uitare… Anyway, viata e frumoasa, nu?

  • ira spune:

    eu nu cred ca in momente de genul asta ne e dor de acel cineva. cred ca, mai degraba, nostalgia ne priveste pe noi, pe noi asa cum eram „atunci”. cand iubeam altfel, traiam altfel, bateam cuie altfel, daca vrei. relatiile ne schimba, pe unii. iar cand furia si incrancenarea s-au dus, apar aceste momente in care privim inapoi cu sentimentul ala caramelizat de care pomeneai tu, si stam putin fata-n fata cu ce eram atunci. poate mai buni sau mai naivi sau mai neexperimentati…dar altfel.
    poate gresesc. sau poate e vorba de o forma suprema de egoism. dar cred sincer ca, si atunci cand ii cautam in trecut pe unii sau pe altii, de fapt tot la noi vrem sa ajungem.

  • bogdan spune:

    cel mai mult imi place in posturile tale ca recunosti ce putini au curaj sa recunoasca! si mai si scrii despre asta sa vada toata lumea! chiar e mult curaj aici!

  • Ionouka spune:

    Nu stiu daca e curaj… Tot ce stiu sigur e ca sint eu cu totul.

  • bogdan spune:

    ionouka sti vreo reteta de succes sa scap de o "feblete"? de vreo 2 ani nu pot scapa. si pot spune ca am mai fost indragostit de atunci. dar… ca sa vezi, mi-e dor de ea! si vreau sa nu-mi mai fie. sa nu mai simt nimic cand o vad din greseala in club, cand intra pe mess si nu ma baga in seama, etc…

  • Ionouka spune:

    Hm, bogdan, nu stiu ce sa zic, e intr-adevar greu, si stiu ca poate tine ani si ani… Ce-am invatat pe propria-mi piele e ca abia atunci cind iti inchei de tot socotelile poti trece de la dorul asta dureros la o nostalgie placuta, fara resturi. Poate crezi ca n-ai incercat totul, ca mai sint lucruri nespuse…

  • bogdan spune:

    da, de fapt chiar asta e problema, mai sunt lucruri nespuse. eu aveam prieteni de care radeam cand imi povesteau ca treceau prin asta, pana mi s-a intamplat si mie…sunt convins ca mi-as incheia socotelile doar daca as mai fi ceva timp cu ea… dar eu vreau sa "se incheie de la sine" 🙂

  • Ah, nu stiu de ce blogul mi-a dat ca sugestie postul asta. Poate doar ca sa-mi aduc aminte de scrisul tau ala care m-a atras. Ala adevarat. Cel la care am rezonat si pentru care te-am cautat prima data.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *