Există un motiv pentru care există parchetari

Să recapitulăm un pic: stau în chirie într-un apartament cu două camere aproape de Piața Muncii. Când am găsit apartamentul asta, eram aproape de disperare: garsonierele pe care mi le arătau agenții imobiliari erau fie prea scumpe, fie infecte. Și-apoi a apărut el, Apartamentul 174. Micuț, nedecomandat, lipit de casa liftului, cu igrasie, geamurile de la balcon sparte, linoleum pătat (nici nu vreau să mă gândesc cu ce) și erect pe la colțuri, mobilă strâmbă și crăpată, geamuri nespălate de decenii bune. Daaaaar: chiria e doar 300 euro/lună, bucătăria e imensă, debaralele sunt în număr de două, geamurile dau în grădina din spatele blocului, proprietarul stă pe etaj cu mine (mă rog, la momentul zero, acesta părea un avantaj). Bun, în 4 zile m-am mutat. Nu înainte de o văruială completă și-un schimb de geamuri. Mi-am așezat standul de cercei pe o noptieră șubredă și mi-am întins așternutul roșu pe salteaua din care ieșeau nu doar arcuri, ci și paie, cârpe, șnururi și alte obiecte pe care nici nu vreau să încerc să le denumesc, chiar dacă mi-au însoțit somnul mai bine de un an.

După vreo săptămină de locuit în noul meu cuib, mi-am dat seamă că îmi păstrăm cizmele în picioare peste tot în casă, mai puțin în dus și-n pat. Degeaba am spălat pe jos, am parfumat și-am aspirat. Omletele colorate de pe linoleum (care puteau fi orice, de la vopsea la mîncare, sânge întărit sau alte lichide vitale) îmi zâmbeau și la capul patului, și-n hol, și la piciorul canapelei. Așa că am decis să iau măsuri. Am bătut timid la ușa proprietarului și l-am rugat cu mâinile împreunate candid că vreau, că e musai, că nu-mi doresc nimic mai mult decât ceva parchet în casă. El a zis scurt că n-are nimic împotrivă să pun, numai să fie de calitate și să nu mă aștept că el să contribuie cu vreun ban la asta. Sau să-mi facă vreo reducere la chirie. Am încercat să-i explic că n-am de gând să iau parchetul cu mine când mă mut, iar el mi-a zis că aspectul nu-l interesează, că eu vreau parchet, nu el, motiv pentru care decontarea stă în sarcina mea. Evident că m-am enervat. Dar a fost suficientă încă o noapte cu omletă la cap și-a două zi am sunat parchetarul.

Costel. Un moldovean motociclist care m-a botezat din prima Prințiesî și mi-a pus imediat la picioare tot know-howul lui. Gras, blond, transpirat, cu o chica creațăa cum rar mai găsești în ziua de azi, într-un costum de piele vechi și peticit, Costel mi-a măsurat atent dormitorul și livingul, a calculat metri de plintă, apoi a mers cu mine la Praktiker, a cărat fără să icnească cele 15 cutii de parchet, apoi 3 seri la rând (omu’ avea și job de zi-paznic la un depozit) și-o sâmbătă a tot bătut, tăiat, măsurat, înjurat, pînă mi-a făcut omletele dispărute sub un strat frumos de parchet laminat. Treaba m-a costat 13 milioane: 10 materialele și 3 manoperă. A meritat toți banii, pentru că acum puteam să stau desculță pe marginea patului, să-mi fac vânt din dormitor în sufragerie, să-mi laș hainele pe jos fără să mă tem că se contaminează.

Holul de la intrare a rămas însă nefăcut. Nu mai țin minte de ce, ah, da, Costel a plecat în Italia la muncă. Așa că cele 2 cutii de parchet rămase au fost parcate în debara, iar holul a rămas așa, cu linoleumul bălțat, până la noi ordine.
Care au venit ieri, când am început să aducem și restul lucrurilor lui James Bond în locuința comună. „Parchetul asta ne încurcă. Ori îl aruncăm, ori îl punem aici în hol”. Instantaneu mi-au venit în cap juliturile și cristoșii lui Costel. Simplu n-are cum să fie, dacă ditamai moldoveanu cu ditamai chica s-a luptat atîta vreme. Da’ vorba aia, decât să-l arunc, nu mai bine întîi îmi rup degetele și nervii, și abia dup-aia îl arunc?

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4183

12 comentarii

  1. Dap, sigur ca vreau, multumesc. Desi am terminat aseara holul, sint singura ca socotelile mele cu parchetul sint departe de a fi incheiate. Si Costel e long gone…

  2. @anonim :=}}
    uite d'aia draga printziesi,am prins asa drag de tine,si azi printre borcane de castraveti si gogosari (pe care o sa-i umplu,sper)o sa te si citesc.Sunteti 2 nebuni,frumosi,si destepti asa ca o sa mearga si cu parchetu ca doar nu tre sa faci cursuri de parchetari.Cat despre injuraturi tare asi fi vrut sa fiu ceva nus ce sa va vad si aud. PS. Pot sa-ti spun asa: printziesi?

  3. nu-mi vine sa cred cat de norocoasa esti,cunosti un singur parchetar care chiar ti-a pus parchet,eu cunosc vreo 30,unul a venit,a stat o zi,s-a intors beat mort de dimineata,altul venea o ora pe zi si ar fi durat operatiunea o luna,altul mai avea 2 lucrari in acelasi timp,altul avea serviciu si scoala la seral si lista continua!

  4. =)) =)) =)) bine ca ati reusit! dar sa scoti parchetul cand pleci de la minunatul proprietar sau sa-l patezi cu omlete noi 😀 zic eu, desi stiu ca it's bad 😀 Acum… ne apucam de tapetat? ;))

  5. dupa ce a venit un electrician beat mort in casa sa faca ce facusem si eu si mi-a imputit casa pe urmatoarele 5 zile, nu mai vreau sa vad picior de muncitor in casa. Ce-i drept n-am avut de ales si am chemat alt electrician la un moment dat – ala era fix opus, era aerian si poet de felul lui (de fapt omul picta), faza nashpa e ca a luat un manunchi de fire electrice fara sa inchida si siguranta. Asta a pus capac, ii pun sa semneze ca n-am nici o vina daca mor cu mine-n casa.

    Iar cu proprietarul pe care-l doare-n paispe de apartament si ca tu investesti acolo si eu i-as face o bucurie. Vad negru-n fata ochilor cand oamenii sunt in halul asta de hapsani si nesimtiti, putea macar de ochii lumii sa platesca el 20%.

  6. Uooof, abia acum am revenit la net. Pe rind.
    @Anonim: Sper ca-s gata gogosarii si castrevetii. Ca parchetul nostru e gata si tare sintem mindri!
    Camelcutza, da, Costel chiar a fost de aur, pacat c-a disparut… Stiu ca meseriasii in bransa asta sint putini.
    Merat, asta cu smulsul parchetului n-o sa fac, ca mi-e mila de munca mea. Las' sa se bucure alt chirias amarit. Hm, tapetul nu prea-mi place… Poate lambriu?
    Anne, in doi e mai usor sa te indemni la treaba… fii sigura ca eu de una singura n-as fi facut asta niciodata. in plus, nu cred ca venea nimeni pentru doar 2 metri patrati…
    Princess, uuuf proprietarii astia sint ceva de groaza. Abia astept sa scap de ei si sa-mi vad de casa mea, asta e unul dintre principalele motive pentru care imi doresc atit de mult locul meu. De care sa avem grija noi. Sa ne fereasca dumnezeu de instalatori, electricieni si alti d-astia care daca nu-ti darima si nu se sinucid din accident, te fura sau te-njura… bine nu prea iese aproape niciodata.

  7. @anonim:Castravetii-s gata,sant inca calzi,gogosarii stau in saramura pana maine seara.Am pus si pt voi 2 borcane de bulgaresti si gogosari(if you want),felicitari si voua pt rezultat,am fost ingrijorata ca nu ai aparut si m-am gandit :unde-i fata ,ce face? Acum e k.Stati linistiti si savurati rezultatul muncii. Satisfactiile pt munca depusa sunt imense ;stii cum se zice.Na ca am facut-o si p'asta!Enjoy!

  8. Excelenta veste! De la gogosari si castraveti nu ma dau niciodata inapoi, asa sa stii! Ah, ca bune-s satisfactiile astea… Pacat ca trec repede. 🙂
    Seara buna (cu odihna), noi fugim la film! In seara asta ruleaza Politist, adjectiv. 😉

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *