12 ani în cîmpul muncii (II)

Aşaaa, unde eram? Rămăsesem la demisia de la Ştiri de la Prima TV, pe motiv că pierdeam anul 2 de facultate din cauză de lipsă de timp de şcoală. Mi-am văzut de facultate în anul 2, am recuperat frumuşel cursurile, dar am pierdut bursa de studiu.

În august 2001 m-am angajat la Ziua. Asistent Relaţii Publice. 4 ore pe zi, de luni pînă vineri. 75 de dolari salariu pe cartea de muncă, numai bine să-mi plătesc regia la cămin, un pachet de ţăgări şi-o pîine pe zi. Ce-aveam de făcut de banii ăştia? Pai: să scriu comunicate de presă, să le trimit pe fax către o bază de date pe care întîi o construiam sau o verificam, dacă ea exista deja, apoi sunam să cer confirmări de primire şi confirmări de participare la evenimentul pe care-l organiza ziarul. O dată pe săptămînă mergeam la Poştă şi ridicam o sacoşă de scrisori pentru concursurile din ziar. Şef îmi era domnul Cătălin Negreanu, Director de PR, fiu al doamnei Zina Dumitrescu. Un om inteligent, dar destul de nepoliticos şi răutacios cu cele 3 gîsculiţe studente din subordine. Eu eram aia desemnată să-i duc şi să-i aduc costumele de la Nufărul, să plimb cîinele vecinului, să îi răspund la telefon la 11 seara să îi aduc aminte unde şi-a lăsat cravata. Profesional nu strălucea omul, noroc că eram mulţi şi ne veneau idei la grămadă. Făceam standuri pentru ziar la Târguri de presă şi de carte, organizam lansările Editurii Ziua, făceam seminarii pe teme economice, petreceri interne, era de lucru o mulţime. Nu primeam concediu cînd voiam eu, ci cînd voia măria sa şeful. Cel mai adesea, niciodată. Dacă întîrziam 2 minute, primeam avertisment şi penalizare la salariu (care oricum era uriaş), dacă îndrăzneam să plec la finele programului eram apostrofată că-s superficială. Profesioniştii stau peste program, atunci se lucrează cel mai bine! Cînd trebuia să muncim sîmbăta, ne executam fără comentarii. N-am primit concediu să învăţ pentru licenţă, aşa că am învăţat după-amiezele şi nopţile. După ce-am luat licenţa şi-am susţinut şi lucrarea de diplomă, am fost promovată la funcţia de Specialist PR cu program full time. Salariu: 250 de dolari. Era toamna lui 2002. Încă 2 ani am asudat pe plantaţia domnului Negreanu. Atît de tare mă umilea uneori cu cerinţele lui absurde (sînt sigură că ştia şi el că-s absurde, dar dacă tot avea fete la comandă, de ce să nu le folosească), că plîngeam în toaletă cîte-o juma de oră pe zi. Îmi dădea lecţii despre cum se lipeşte corect un afiş cu scotch şi cum se întinde un baner fără cute, neuitînd să-mi sublinieze în proces cît sînt de proastă şi de incompetentă. Cumva mi se părea că mai am de tras înainte să merg mai departe, aşa c-am mai stat. Cînd lecţiile lui au început să-mi fie predate de la distanţă tot mai mică şi deja începea să-mi fie teamă să rămîn singură cu el în biroul de la subsol, mi-am urcat timid un CV pe ejobs.

În cîteva zile m-au sunat. Am mers la un interviu pentru un job de copywriter la Reply, agenţie de comunicare specializată pe reviste interne şi de client. Primul meu interviu. Nici nu mai ştiu dacă aveam emoţii, ştiu că-mi doream mult să scap de la Ziua. A fost cu noroc. Oamenii m-au plăcut, îmi ştiau deja textele de prin Cosmopolitan, urma să încep în două săptămîni.

L-am anunţat pe domnul şef că urmează să-l părăsesc. Normal c-a luat-o razna, probabil îşi imagina c-o să iasă la pensie cu mine cărîndu-i costumele la şi de la spălătorie, eventual dîndu-i şi cu aspiratorul în garsonieră. Întîi a încercat să-mi promită mai mulţi bani (pînă-atunci auzisem numai că nu e buget de măriri, eu stăteam pe aceiaşi bani încă de la angajarea full time), concedii normale. Eu zîmbeam galeş. S-a enervat. A început să mă ameninţe. Că n-o să mă mai angajeze nimeni în oraşul ăsta. Că îmi dă foc la amărîta de maşină pe care abia mi-o luasem de cîteva luni (un tico la mîna a cincea), că o să văd eu una şi alta. Evident, n-am văzut nimic.

Mi-am luat concediu în preaviz şi dus-am fost. Nu mi l-a mai scos dumnezeu în cale pînă acum cîteva luni, cînd mi-a scris să mă întrebe dacă nu cumva am vreun job pentru el la revistă, că are experienţă şi e serios… 🙂 Deh.

Şi uite-aşa am abandonat temporar PR-ul şi-am revenit la scris. Ceea ce-am tot făcut vreun an jumătate, într-o echipă foarte mişto, într-un apartament cu patru camere în Floreasca. Şi găteam la prînz şi mîncam împreună, făceam brainstorminguri pe balcon la ţigară, eram 11 şi era o plăcere să merg la muncă. Făceam texte de sănătate pentru revista Sensiblu, scriam broşuri pentru Connex.

Firma a crescut, ne-am mutat într-o vilă aproape de piaţa Victoriei, eram deja 30. Voiam să fac mai mult decît să scriu, simţeam că pot mai mult. Voiam coordonare de proiect, am cerut, dar încă nu era post liber. Am mai stat cîteva luni, am aşteptat, am primit o ofertă de la o agenţie de PR multinaţională care avea nevoie de un Project Managet pe revista internă a unui client mare. Era fix ce-mi doream. Coordonare de proiect pe publishing, comunicare internă. Aveam să şi scriu, să învăţ chestii interesante, să-mi folosesc şi averea de conuştinţe de PR de la Ocna Ziua. Le-am povestit celor de la Reply de ofertă, n-au putut contralicita, aşa că ne-am despărţit prieteni şi m-am dus la proiectul Revistă Internă. Era primăvara lui 2006.

Ei, şi-am obosit şi trebuie să mă întorc la revistă. Diseară mergem de mînă la ecograf să ne măsoare cornuletele, sper să am veşti bune pe care să vi le aştern aici, am pregătit şi detalii despre ce mănîncă gravida şi despre mai tot ce mi se întîmplă de cînd coc. Scurt şi la obiect, vă promit.

Voi v-aţi intersectat vreodată cu oamenii despre care povestesc eu aici în CV? Aveţi poveşti de povestit despre ei? Ar fi interesant să facem o bază de date cu şefi şi firme, să ştim de cine ne ferim, ar fi util pentru bobocii care abia întră în cîmpul muncii, nu?

Pin It

9 Comments

  • alina spune:

    am crezut ca numai eu am sefa cu cerinte absurde!cred ca toti au 🙁 …mai ales cand esti tanar si nu ai de ales si ai nevoie de bani!
    felicitari oricum ca ai rezistat! :* ai un cv impresionant!
    o saptamana frumoasa sa ai!

  • stef spune:

    Eu am rezistat doar 6 luni la Petrom, era primul meu job si departamentul unde intrasem era abia creat, mai aveam un coleg si un sef, seful era si politician si era destul de superficial, faceam pe traducatoare pentru el, nu mi-a placut si am plecat la o multinationala, la care inca mai lucrez desi urasc jobul ( e destula aventura implicata, trebuie sa calatoresc cu helicopterul pentru a ajunge la locul de munca- platforma petroliera in Marea Nordului), lucrez de mai bine de 3 ani jumate si mi-am dat seama ca si sefii britanici nu sunt mai straluciti decat cei romani, aici tot pe „pile si relatii” functioneaza totul…lamentabil.
    Acum incerc sa obtin un nou job, sper sa am vesti bune in curand!

    Bafta la eco!

    Sanatate multa!

  • IrinaC spune:

    Ei bine, pe la Prima m-am invartit si eu cateva luni, ca reporter de teren pentru emisiuni „faimoase” 🙂 Am abandonat repede, pentru ca programul era non-stop si totusi vroiam sa termin facultatea, tinand cont ca eram abia in primul an.

  • Anca spune:

    Exista deja baza de date: http://www.desprefirme.com.

  • ira spune:

    „Ziua-relatii publice, buna ziua!”
    „Alo, sunteti relatii cu publicul?”
    :-))))

    „Buna, puisor, da-mi-l, te rog, pe Catalin la telefon!”
    „Buna ziua, doamna…iiiiimmmm…Nnnnnu, nu e aici Catalin, nu e acum in birooou…” (el gesticula disperat langa mine)
    „PUISOOOOOR!!! STIU CA E ACOLO! SPUNE-I SA VINA LA TELEFON!”
    :-)))

    impreuna cu catalin am invatat diferenta intre piuneze si cuie de tapiterie. de la el am invatat cum sa lipesc chestii cu scotch in asa fel incat sa nu se vada scotch-ul, cum se spala un banner, cum ii cheama pe toti din distrubutia de la Clanul Soprano (de avangarda cunostinte, tinand cont de faptul ca in Ro s-a aflat despre serial multi ani dup’aia), cat de tare este replica din Gladiatorul „At my signal, unleash Hell!” (o si visam noaptea). datorita lui si a stilului in care conducea bietul Tico am invatat sa ma bucur de fiecare clipa, constienta ca viata se poate incheia oricand. 🙂
    ah, si erau dragute si poreclele date prezentelor masculine din viata mea: onanistul, makumba sau sclavul…

  • wlfp spune:

    Ce tare faza cu fostul sef. Si cat tupeu pe capul lui. Ce i-ai raspuns?
    Trebuia sa-i raspunzi ca poti sa-l angajezi ca asistent personal la intinsul covorului rosu in fata picioarelor printesei urbane. Sau poate in postura de mascarici la curtea regala 🙂
    Nici in Polonia nu is mai roz sefii, fiecare cu ale lor. Eu am lucrat pentru unul ce ne facea remarci la felul in care capsam foile, ne apostrofa daca purtam tocurile ce faceu zgomot si ne pedepsea la salariu daca nu ajungeam cu 5 minute inaite de ora 8:00 si desigur trebuia sa plecam cel putin la 5 minute dupa ora 16:00.

    • Printesa Urbana spune:

      Mda, sint sigura ca oameni nebuni sint peste tot, nu mi-e clar cum ajung ei sefi peste tot… 🙂 Bine c-am scapat, uf!

  • Carmen spune:

    Raspund cu MARE intarziere: DA, l-am cunoscut pe Catalin! :)) Suficient, nu?
    Te pup,
    C.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *