12 ani în cîmpul muncii

Sînt Ioana şi acesta este CV-ul meu romanţat. Pentru folosul celor mai tineri.

Acum nişte săptămîni la o masă plină cu creveţi şi sardine la grătar, o domniţă frumoasă m-a întrebat dintrodată: Şi, cum ai ajuns tu Prinţesă Urbană? Să mi se înţepenească sardina în gît, nu alta. Adevăru-i că habar n-am cînd şi de ce m-am încoronat sau cine a făcut-o pentru mine. Ştiu doar c-am tot scris, că m-am alintat cu tot felul de porecle mai mult sau mai puţin auto-impuse, că la nunta mea omul a venit aburcat pe cal alb (mă rog, gri deschis) şi mi-a declarat că el e cavalerul meu sosit să mă ia cu el în lume, şi una a dus la cealaltă şi iacătă-mă-s, cu baghetă şi dovleac şi regat şi restul jucăriilor care se cuvin unei răsfăţate roiale.

Povestea adevărată a traseului meu profesional e poate mai utilă pentru voi decît fantasmagoriile debitate aiurea. Că tot vă povestesc eu cît de topită sînt după jobul meu, iată şi cum am ajuns în el: trecînd printr-o seamă de alte joburi care mi-au plăcut sau pe care le-am urît cumplit, dar care m-au făcut cine sînt şi la care mă gîndesc acum cu drag, ca la nişte amintiri despre o beţie cruntă care-atunci a durut, dar acum c-ai uitat, e chiar plăcută.

Primul job. Reporter de teren la Agenţia de presă AM Press, a domnului Lucian Avramescu. Iulie – August 1999.
Mergeam în redacţie în fosta clădire a sindicatelor de pe Calea Victoriei, o dărăpănătură care mirosea cam ca mobila veche din Casa Presei, clădire care între timp a fost dărîmată. N-aveam nici birou, nici calculator, nici acces la comunicate de presă. De fapt, pe vremea aia nici adresa de email nu aveam. Eram în vacanţa de vară dinainte de anul 2 de facultate şi aveam nevoie de bani, bursa era mică, iar ţigările erau scumpe. Şi fumam mult, că-mi plăcea al naibii gustul de Lucky Strike.

Problema cu jobul ăsta avea două aspecte: primul, că trebuia să găsesc singură subiecte pentrui ştirile pe care le scriam. Nu primeam invitaţii la conferinţe de presă, nu aveam acces la fluxul celorlalte agenţii, să ştiu unde se întîmplă vreo grevă sau vreun accident (aceste facilităţi erau rezervate reporterilor seniori, eu eram o boboacă blondă şi moldoveancă). Aşa că porneam pe străzi prin caniculă şi mă rugam să ia foc ceva, să leşine un domn pe stradă, să văd un om că muşcă dintr-un cîine, orice numai să pot scrie măcar o ştire pe ziua respectivă. Din păcate, n-am fost un reporter norocos. În 2 de luni de plimbare prin caniculă, am scris 5 ştiri. Am bătut tribunalele, cimitirele, secţiile de poliţie şi stadioanele, cum învăţam la facultate că se face. 5 ştiri.

Cel de al doilea aspect neplăcut al jobului era că eram plătită numai pentru ştirile scrise de mine care erau preluate de alte agenţii sau de ziare. Aşa că după fiecare dintre cele cinci ştiri scrise de mine în două luni, mă repezeam a doua zi la redacţie să răsfoiesc ziarele în speranţa că măcar una dintre ele a intrat în tipar. Două s-au dovedit câştigătoare, una despre Dan Teodorescu de la Taxi, despre care auzisem nush ce într-un bar din Regie, şi a doua despre un deputat care la o conferinţă de presă (la care nu mai ştiu cum am reuşit să pătrund) şi-a dat o palmă ca să prindă o muscă. Nu mi-am primit banii pentru nici una dintre ştirile cu pricina. Oricum nu cred că mi-ar fi ajuns de-un Ursus la juma de litru.

Al doilea job: şef de producţie la departamentul de Ştiri al Prima TV. Septembrie – Noiembrie 1999. Program de muncă: 12 am – 9 pm, weekenduri libere. Salariu: 250 de dolari (o grămaaadă de bani pentru mine, păcat că nu prea aveam vreme să-i cheltuiesc)

M-a recomandat cineva directorului de ştiri, care m-a plăcut şi mi-a dat o şansă. Coordonam echipa de şoferi şi organizam cameramanii pe filmări. Gestionam bugetul de benzină şi de recuperare a materialelor de la reporterii Prima TV din ţară. Pe atunci nu existau ftp-uri şi nici transfer.ro, aşa că materialele filmate erau trimise pe casete cu trenul de la Timişoara, Iaşi sau Constanţa, eu trimiteam şofer să le ia, apoi intrau la montaj şi în buletinul de ştiri. Aveam un birou aşezat strategic în mijlocul departamentului de ştiri, ceva mai sus decît restul birourilor, ca să pot fi găsită rapid. Dimineaţa făceam planul de fimare. Cei 4-5 reporteri mă anunţau ce filmări sînt (incendiu în Europa, conferinţă de presă la PSD, razie în piaţa la Crîngaşi), eu ştiam ce cameraman lucrează mai bine cu ce reporter şi care filmează mai bine interior şi care exterior, apoi le desemnam un şofer cu o maşină şi anunţam pe toată lumea planul. Problema era că şoferi şi maşini erau întotdeauna prea puţini, mai ales că pe ei mizam şi ca să-mi ridice casetele de la gară, şi să ia prezentatorii de ştiri şi meteo de acasă şi să-i ducă unde vor ei după jurnal. Aveam de împărţit zilnic 3 paie la 8 măgari, ceea ce era dificil şi în condiţii normale, d-apăi în zile nebune, în care apăreau filmari neprevăzute (accidente, bătăi, demisii). În 1999, reporterii aveau telefoane mobile, dar cameramanii şi şoferii aveau doar pagere. Şi iată-mă pe mine, 20 de ani, blondă, încercînd să conving prin mesaje pe pager un şofer de 54 de ani care stătea la bere în cîrciuma de lîngă sediu, să vină rapid la muncă pentru că am nevoie să meargă să ia de acasă prezentatoarea de ştiri, că avem ediţie specială. Alteori mergeam în camera cameramanilor, care stăteau şi jucau table, şi pe care-i imploram să meargă la filmare. Îmi trînteau uşa-n nas, şi eram norocoasă dacă scăpam fără vreun alint mieros referitor la funduleţul meu sau la ochişorii mei verzi. Cînd aveam un moment de respiro în vînătoarea de bărbaţi cu maşini sau cu camere, editam ştirile de la corespondeşti sau ajutam prezentatoarele să citească textele înainte de direct.

Mi-a plăcut jobul, chiar dacă era uşor umilitor. Eram mereu prinsă într-o problemă pe care trebuia s-o rezolv în cîteva minute, oamenii mi-au dat o şansă şi după cîteva săptămîni nu mai aveam probleme serioase de autoritate. Nici acum nu aveam calculator, cred că oricum n-as fi avut vreme să-l folosesc. Dar aveam telefon mobil, pe care mă sunau şefii sîmbăta să mă cheme la muncă, ediţie specială de mineriadă sau de campanie electorală etc etc.

Am renunţat după trei luni pentru că, deşi sediul Ştirilor era în aceeaşi clădire cu Facultatea mea de Jurnalism, în cele trei luni n-am reuşit niciodată să urc pînă la etajul 6 la vreun seminar sau curs. Am pornit de zeci de ori către lift, de fiecare dată îmi suna telefonul înainte să apăs pe butonul cu nr. 6, şi trebuia să mă întorc să rezolv una sau alta. Anul doi de facultate era şi cel mai greu, cu siguranţă mi-ar fi fost imposibil să-l trec fără să ajung măcăr odată la un curs. Şi dacă tot mi-am dorit atît de mult să intru la facultatea asta, şi-am trecut prin faze cumplite de mototolire a orgoliului să înving concurenţa uriaşă, am ales să renunţ la job şi să mă ţin de cursuri. Mai aveam încă bursă, strînsesem salariile de la Prima TV aproape întregi (ajungeam acasă seara la 10, picam lată, în weekenduri învăţam sau dormeam, nu prea am avut vreme să cheltuiesc mare lucru).

Mi-a plăcut televiziunea, dar parcă mai mult îmi plăcea să scriu. Iar la facultate scriam mult, reportaje, interviuri, relatări, profesorii ne certau, aruncam ciornele, scriam din nou şi tot aşa.

Următorul job a fost la Ziua, Specialist PR. Primul meu job cu carte de muncă. Septembrie 2001 – octombrie 2004. Aici am cunoscut umilinţa supremă vreme de trei ani, sub un şef slab şi impertinent, dar a fost armata mea profesională. Nu m-a ucis, dar m-a făcut tare. Dar despre asta în episodul următor, că m-am lungit îngrozitor şi poate aveţi musafiri la prînz. Ca să ştiţi ce vă aşteaptă, vă spun rapid că de la Ziua am plecat copywriter la Reply, agenţie de comunicare, apoi m-am mutat la o agenţie de pr să fiu project manager, după care am pornit într-o aventură online ca freelancer, dupe aia am revenit în agenţie ca project manager web, apoi am fost concediată cînd agenţia s-a dizolvat, am continuat pe cont propriu jumătate de an, apoi a venit jobul de redactor şef la Zile şi nopţi. Şi în tot acest timp, revistele. La care-am scris din 2001 pînă acum lunar, uneori la 2-3 în paralel, despre mine, despre sex şi relaţii, despre job şi carieră. M-am ţinut departe de mondenităţuri şi de beauty, şi bine-am făcut. Mda, labirinic traseu. Aşa m-a sucit viaţa, să mă ajute să învăţ lucruri. Pentru că jobul meu de-acum avea nevoie de toate resursele astea: scris, coordonare de oameni, publishing, PR, online, Tv şi tot restul. Hm, dacă stau să mă gîndesc, numai radio n-am apucat să fac. Oh well, nu e timpul pierdut. 🙂

Voi să nu băgaţi în seamă norii aştia care ne sufocă azi ca o plapumă groasă. Faceţi ce eu nu pot face: beţi un pahar de vin sau o bere neagră rrrece, mestecaţi agale un papanaş înecat în dulceaţă de vişine, ieşiti cu rolele în parc să vă încălziţi oasele, faceţi amor nebun pe covor, d-astea din viaţa de om normal care nu adăposteşte în adîncurile lui un viitor om care acum măsoară 2 cm.

Pin It

21 Comments

  • ioana spune:

    viata ta a fost ca un labirint pe plan profesional, dar un labirint din care ai invatat tot timpul cate ceva, din care ai iesit de fiecare data om si care uite ca te ajuta sa faci ceea ce-ti place- sa scrii..ma bucur pentru tine si iti doresc multe clipe de fericire alaturi de omuletul din burtica ta..sarcina usoara si multa sanatate. esti foarte norocoasa..pupici

    • Printesa Urbana spune:

      Asa e, Ioana, ditamai labirintul, si cine stie ce ma mai asteapta… 🙂 Sint norocoasa, stiu, intotdeauna am fost, si-s recunoscatoare pentru asta!
      Iti multumesc pentru urari!

  • Evergreen spune:

    :* ce traseu profesional… Evergreen mai vlea, mai vlea povesti

  • Merat spune:

    Mi-a placut mult sa citesc postarea de azi. TOATE imi plac, sa nu fiu inteleasa gresit, dar azi am devorat. Cand am vazut ca te opresti am simtit ca atunci cand ma uitam la un film bun si aparea To be continued… :)) OOOOF, sper sa revii soon cu restul 😀
    Felicitari pt vointa! Uite cum invat eu de la tine zi de zi cate ceva util 🙂
    si daca te consoleaza cu ceva, azi muncesc aaaall day la o traducere, nici eu nu am zi normala :))

    • Printesa Urbana spune:

      Asa, work your ass out, vezi cit e de important sa faci mai ales lucruri care te scot din sarite… 🙂

  • Evergreen spune:

    Nu ma plicti. Nu ma… si eu am un dita’ cv-ul. Nu stiu cand naibii le-am facut pe toate :))) :*

    • Printesa Urbana spune:

      Pe mine ma surprinde nu timpul scurt in care-am facut multe, cit energia si entuziasmul cu care-am intrat in fiecare de parca ar fi fost primul si ultimul job… 🙂

  • Mda, trebuie să muncești ca să ajungi prințesă, asta e clar. 🙂 Dar despre ce nori vorbești tu acolo? La mine e aproape soare, imediat îl iau pe Taz de zgardă și plecăm în parc, papanași n-avem, dar ne mulțumim cu niște plăcintă cu dovleac, la sex nu mă bag că nu am decât niște covorașe mici prin casă. În rest, totul e minunat! 🙂

    • Printesa Urbana spune:

      Da’ unde esti tu, Zina? Ai ajuns deja la Lisabona? Ca aici la mine-n Cotroceni sta sa pice ploaia si deprimul.

      • Ei, la Lisabona sunt doar cu gândul deocamdată. Eu sunt pe la piața Domenii și zău că la mine s-a luminat. Ce-i drept, e frig. Drept pentru care am scurtat plimbarea în parc, Taz e în coșulețul lui iar eu o tulesc repejor cu fetele pe la terase. Capul sus, uită de deprim, hai la cafea! Mă rog, ceai de mușețel sau ce-oi avea tu voie… 🙂

        • Printesa Urbana spune:

          Cafea am voie sa miros, si taaaare-mi place! Acum ca am mincat ca un porcusor de lapte, stau cu burta in sus, cu laptopul pe burta si sorb dintr-un pahar in care mi-am turnat putiiiina cola zero si o tona de suc de lamiie.
          Hai ca te scot la o cafea saptamina viitoare daca ai timp si chef, ce-mi spui?

          • Prințesă, aș fi mai mult decât încântată să-mi beau cafeaua cu tine și cu burtica, dă-mi de știre când te simți în stare, mă găsești pe FB. Până atunci, să vă distrați bine!

  • dana spune:

    amorul nebun pe covor e permis, chiar indicat, si celor ce au la copt un viitor omulet:)… trust me…

    • Printesa Urbana spune:

      Neatza, Dana!
      Imi amintesc foarte bine ca doctorul mi-a spus ca am voie sex, dar sa NU fie nebun. Problema e ca nu prea-mi trebuie… Deh, cind ti-e rau tot timpul, numai de sexy time n-ai chef… Sau ma rog, maybe its just me. 🙂

  • Mary spune:

    Deloc, deloc nu imi scrii pe mail! OF! Oh, well, pun site-ul in bookmarks si asta e! Intru din cand in cand!

    • Printesa Urbana spune:

      Mary, inca putina rabdare te rog, ca nu am apucat sa vb cu prietena mea care mi-a facut platforma, sper s-o prind azi si sa rezolv!
      Saptamina frumoasa!

  • ioana spune:

    neata viitoare printesa mamica de printisor/printesica..ai pe blogul nostru un award..pupici

  • Simona spune:

    Mi-au dat lacrimile cand am citit ce ai scris :). In sensul bun…pt ca si eu 23 de ani am schimbat 4 reviste, si in total am lucrat pt 4 companii. Am avut noroc si am nimerit in fiecare firma cate un colectiv nemaipomenitm si am lasat acolo un pic din sufletul meu si am luat cu mine un pic din sufletul lor. Si-mi sunt dragi cu totii si desi cand am venit in Bucuresti nici prin cap nu mi-a trecut ca voi scrie vreodata la reviste pe care le cumparam cu drag si le citeam dn scoarta in scoarta cand eram in braila…iata ca niciodata nu se stie…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *