Eastern Plays, un film bulgăresc de văzut

Dacă mi-ai fi spus înainte de ieri că primul filmul care-mi place cu adevărat în ultimii ani e bulgăresc, te-aş fi trimis să guşti nişte murături moldoveneşti ca să-ţi vii în fire. Bulgarii ştiu turism şi zacuscă, ce treabă au ei cu cinematografia…

Pentru mine un film bun e ăla care mă prinde şi mă ţine prinsă o vreme. Îmi place un film dacă schimbă ceva în mine, dacă mă face să mă gîndesc la ceva, la cineva, dacă are, cum ar veni, o contribuţie pentru psihicul meu greu încercat. Nu mă omor după SF-uri, după efecte speciale, după explozii şi sîngerări extreme, dar nici după poveşti de amor împlinite sau ratate, dacă ele nu transmit şi altceva decît povestea evidentă. Aşa, ca să vă faceţi o idee, filme pe care le-am revăzut în repetate rînduri pentru că m-au atins în feluri sînt Arizona Dream, Jeux d’Enfants, Snatch, Pulp Fiction, The Deer Hunter, In the mood for Love, Closer, Dog Day Afternoon, Avatar, Das Leben der Anderen şi încă vreo 50 care nu-mi vin în minte acum.

De nişte ani, rar mă mai mişcă vreun film. Majoritatea îmi insultă inteligenţa, îmi sparg timpanele, îmi obosesc ochii, transpiră să-mi stoarcă o lacrimă, mizînd pe faptul că dacă m-am emoţionat, e musai să-mi fi şi plăcut. Am văzut multe filme la Imax sau 3D, în afară de Avatar şi de Shrek, nu mi-a plăcut nici unul suficient de mult cît să-l ţin minte. Filmele româneşti recente mă enervează cumplit. Singurul care mi-a plăcut e Bună! Ce faci?, care a fost aşa… uşurel şi plăcut, ca o ploicică de primăvară.

Zilele astea mă uit la filme europene cărora trebuie să le fac recenzii întru susţinerea Festivalului Filmului European. Aseară pe la 7 am extras din teancul de DVD-uri unul la întîmplare. Eastern Plays, lansat în 2009.

Primul film bulgăresc nominalizat la Cannes după 1990. N-a luat nimic la Cannes, dar a luat o mulţime de premii la festivaluri internaţionale. În primele minute din film, n-am înţeles deloc de ce.

Treaba începe foarte asemănător cu ce vedem în mai toate filmele româneşti de după ’90, numai că nu cu un cartier din sectorul 5, ci cu Sofia. Blocuri triste, gri, praf, jeg, tăceri inutile, replici aiurea, cadre legănate filmate din ceafa personajelor, fără muzică, sunet varză, semi-întuneric ziua, beznă noaptea, de tre să bănuieşti ce vrea să sugereze regizorul, că de văzut vezi numa marginea televizorului. Am vrut să abandonez. Dar n-am putut. Cînd a început filmul, am mîncat o alcazară. Am pescuit firimiturile din decolteu şi mi-am zis că la o fază plictisitoare mă ridic să le arunc. La cinci minute după ce-a terminat de curs genericul de final, eu stăteam în continuare nemişcată pe canapea, cu mîna făcută căuş, cu firimiturile în ea. Nu m-am mişcat 82 de minute cît are filmul, şi încă o vreme după. Este absolut uimitor cum m-a vrăjit filmul ăsta. De fapt, nu filmul, ci personajul. De fapt, filmul E personajul. N-am mai pomenit aşa ceva. N-am citit nimic despre film înainte. L-am văzut pur şi simplu. L-am simţit, de fapt. Am adormit greu, gîndindu-mă la Christo, m-am trezit cu el în cap.

Fără iubire, o să mă împăturesc pînă o să mă transform într-un punct.

Asta e esenţa, cred. Despre asta e vorba. Şi eu simt asta, dar n-am spus-o niciodată atît de frumos. Asta spune un vers din coloana sonoră. A, da, şi m-a dărîmat şi sountrackul. Puţin, subtil. Nasekomix se cheamă trupa, un soi de indie folk bulgăresc cu versuri foarte mişto. Aici găsiţi clipul piesei de pe soundtrack.

Christo ăsta e un ratat. A făcut o facultate de artă, e foarte talentat, sculptează în lemn cînd nu-l vede nimeni. Are aproape 40 de ani. Munceşte pe 150 de euro într-un atelier de mobilă. Are degetele negre, unghiile rupte, e foarte slab, neglijent, bea mult ca să scape de dependenţa de metadonă, fumează tot timpul. Se poartă groaznic cu iubita lui, mult mai tînără, frumoasă, studentă la actorie. Se desparte de ea, probabil sătul să vadă în ea măsura propriei ratări. Cu părinţii divorţaţi are o relaţie destrămată. E antipatic. Bea prea mult, casa lui arată ca o cocină, vorbeşte puţin, e apatic, uneori agresiv. N-ai nici un motiv să-l placi. Nici unul. Cu toate astea, omul e cumva prea autentic să nu te cheme la empatie. Chiar dacă nu arată asta, simţi că vrea mai mult, că se zbate fără cuvinte.

În seara în care se imbată crunt după despărţirea de iubita Nikki care-l scosese la restaurant de ziua ei, dă pe stradă peste o încăierare: un grup de neo-nazişti torturează un grup de turişti turci, mamă tată şi fiică. Printre agresatori, Georgi, fratele mai mic al lui Christo. Tipul alungă puştii bătăuşi, cheamă salvarea, apoi vizitează familia de turişti la spital pentru că-i place fata. Schimbul de vorbe stîlcite în engleză e fascinant. Ea e frumoasă, deschisă, prietenoasă.

El e urît, apatic, zgîrcit cu vorbele. Cu toate astea, ea e pesimistă, crede că ceva rău urmează să se întîmple cu lumea, dar el o incurajează. Strîmb, timid, cu greşeli de exprimare, dar o face. Printre întîlnirile cu ea, se vede şi cu fratele Georgi, căruia reuşeşte fără să vrea să-i schimbe traseul. Şi uite aşa filmul ajunge spre final, nu vă spun cum, că vreau să-l vedeţi.

După ce-am stat nemişcată o vreme pe canapea, am început să citesc despre film şi-am înţeles de ce m-a fascinat aşa: pentru că e ADEVĂRAT. Regizorul Kamen Kalev se întîlneşte întîmplător cu fostul său prieten din copilărie Christo Christov, care în mulţii ani de cînd nu s-au văzut reuşeşte să-şi rateze viaţa: se rupe de părinţi, termină facultatea de artă, dar se mulţumeşte să asambleze rafturi pe 150 de euro în Sofia, se luptă să stea departe de droguri, motiv pentru care bea şi fumează ca nebunul.

Kalev decide să facă un film despre prietenul regăsit, dar îşi dă seama că nu-i poate juca rolul, aşa că-i propune chiar lui s-o facă. Christo acceptă. Încep filmările, care au loc în apartamentul lui şi-n atelierul lui. Rolul lui Nikki e jucat chiar de fosta lui iubită. Replicile şi hainele sînt ale lui. Înainte de încheierea filmărilor, Christo moare de supradoză. Kalev schimbă finalul ca să poată încheia filmul, montează totul pe un laptop, pentru că n-are bani de studio de montaj, şi în 2009 lansează filmul. Asta e povestea.

Pe 7 mai de la 9 seara, filmul rulează la Cinemateca Eforie. Dacă nu aveţi cum ajunge, vi-l dau eu. E altceva. Nu e plăcut, dar te mişcă în feluri în care cred că trebuie să ne lăsăm mişcaţi zilele astea.

Un dialog pe care le-am reţinut:

Christo: Mi-am lăsat inima în frigider. Mi-e teamă că mi-am pierdut iubirea pentru tot. Vreau să fiu bun şi nu pot. Dacă mi-aş regăsi iubirea într-un călcîi, aş extrage-o de acolo cu o seringă şi mi-aş pune-o la loc în inimă. Dar mi-e teamă că am pierdut-o de tot. Cum fac?
Psihiatrului lui: Trebuie să crezi. Tot timpul. Ştii ce le-a spus Isaac Newton elevilor lui de la Sorbona cînd ei l-au întrebat cum i-a venit ideea teoriei că energia nu se pierde, ci se transformă? Le-a spus că Dumnezeu i-a scris asta pe perete cu litere mari de foc.

E adevărat, cred.

LE: Filmul poate fi văzut online aici, se vede bine şi e tot.

Pin It

26 Comments

  • Liana Mitroi spune:

    Suna super bine. Sigur o sa-l vad. 🙂

  • stef spune:

    Arizona Dream este unul dintre filmele mele preferate, impreuna cu Forrest Gump.

    Filmul acesta bulgaresc , din cele desrise de tine, mi se pare necesar de vizionat, pacat ca nu pot ajunge nici la cinema si nici macar de la tine nu il pot avea, pentru ca sunt departe de Bucuresti…
    Cu bine!

  • exuberelizee spune:

    Ce păcat că nu e în seara asta..Mi s-a făcut poftă 🙂

  • IrinaC spune:

    M-ai facut tare curioasa, trebuie sa ajung sa il vad. Sper sa ajung…

  • cristi spune:

    Ma bucur ca nu sunt singurul ciudat care apreciaza astfel de filme :).
    Inca n-am intalnit totusi pe nimeni care sa fi vazut (si sa-i fi placut deci) The Man without a Past, al lui Aki Kaurismaki – de exemplu…
    As da oricand 30 de blockbustere HW pe un astfel de film, cum e cel prezentat de tine acum.

  • Antonela spune:

    Exista vreo lista unde sa ne inscriem pentru a-l primi/viziona?:)

  • Mena spune:

    Pare intesant, trebuie sa-l vad si eu.
    Am vazut aseara in tren, vennind de la ai mei, Concertul, de Radu Mihaileanu, si tare mi-a placut.

  • Iulian spune:

    Incearca si „A Serbian Film”….este sirbesc

  • Vertange spune:

    L-am notat! M-am uitat azi pe lista filmelor incluse in festival…multe, domne si tentante toate! Timp sa avem! 🙂

  • Cornelia spune:

    … Daca cineva mi-ar fi spus ca voi mai intalni o alta persoana care sa-mi vorbeasca la superlativ de ceva bulgaresc, exceptand castravetii murati si zacusca , l-as fi trimis la plimbare pentru ca as fi crezut ca glumeste.
    Am citit demult o carte scrisa de o scriitoare din Bulgaria, si a ramas cartea vietii mele. „Cand te abati din drum” se numeste iar scriitoarea este Blaga Dimitrova. E povestea unor oameni care se pierd si se regasesc. Un el si o ea trecand prin varste, timpuri, razboi, stalinism, comunism.

    • Printesa Urbana spune:

      Foarte interesant, ia sa caut si eu cartea!
      Te imbratisez, C.!

    • alina spune:

      am citit si eu cartea asta si tare as vrea sa o regasesc.din pacate nu mai am de unde sa fac rost am cautat o si degeaba…ma poti ajuta?este superba…atat mi am notat din cartea aia si nu pot uita niciodata :”Ne grabim sa reprimam clipa care a aparut in noi.Din cauza orbirii si a fricii noastre ea dispare chiar inainte de a-i fi simtit gustul.Intreaga viata visam la o singura clipa…iar in momentul cand ea se iveste,mereu ne dovedim insuficient de maturi,nepregatiti inca pentru a o putea intampina.Si astfel…mult asteptata clipa mereu ne scapa…” Cand te abati din drum-Blaga Dimitrova

  • giani spune:

    cum te-a „atins” Closer? mi-ar placea sa te citesc scriind despre el; eu l-am vazut acum cativa ani si am ramas cu o senzatie ciudata, de gol, de „neterminat ”
    multumesc

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *