O iubesc încă de cînd a vrut să mă omoare prima dată

Înainte s-o văd prima oară, mi-am imaginat cum ar fi dacă aş fugi. Cu două zile înainte, i-am scris: “o să te urmăresc de la distanţă şi dacă o să văd că eşti prea frumoasa şi o să simt că sunt în pericol să mă îndrăgostesc mortal de tine, aş putea să decid să nu mai apar”. Ştiam că e genul de om de care m-aş putea îndrăgosti fără întoarcere şi am fost tentat să-mi refuz viaţa pe care o ghiceam înainte. Dar… încă de pe atunci bănuiam că fuga mea nu ar fi fost încă o moarte mică, ci că era posibil să fi fost chiar aia mare – ultima, aia care te lasă doar aparent în viaţă, pentru că pe dinăuntru eşti definitiv mort. Nu sunt chiar atît de lipsit de speranţă, mi-am zis.

Aşa că am apărut. Ea mă aştepta, deşi se prefăcea că citeşte. Nu mai ştiu ce ne-am spus. Într-un minut, am simţit că vrea să mă omoare. Ne scrisesem deja destule, aşa că nu simţeam că era necesar să vorbim mai mult. Aş fi lăsat-o. Ar fi durat ceva pînă m-aş fi sufocat în mîinile unei fete de 50 de kile cu poşetă şi mănuşi fără degete, dar cred şi acum că ar fi fost realizabil. În cîteva minute aş fi căzut mort printre cartea de Houellebecq pe care, pentru că nu m-a omorît, i-am cumpărat-o înainte să plecăm (nu a citit-o nici pînă acum).

Pe atunci eram aproape obsedat de Houellebecq, pe care-l descoperisem cu vreo 2 ani înainte. L-am citit şi m-am speriat, pentru că descria viaţa pe care eu doar o bănuiam înainte, dar pe care el a pus-o exact şi riguros în cuvinte: îmbătrînirea, singurătatea tot mai accentuată, lipsa de motivaţie tot mai mare în a căuta apropierea altor oameni, disperarea periodică, care te cuprinde atunci cînd te îndrăgosteşti o dată la 5 ani şi ştii de la început că nu va dura. Ideea că simplul fapt de a trăi este greu pentru unii şi că după un timp oboseşti şi să respiri. Ideea că aproape nimic nu este adevărat, că toate sunt simulacre, inclusiv viaţa ta. Că singura salvare e dragostea: ieşirea din tine spre un altul, religia cu un dumnezeu failibil, dar nu mai putin religie şi nu mai puţin dumnezeu. Houellebecq deprimant? Poate pentru alt gen de oameni. Pentru mine, doar adevărat, clarvăzător şi zguduitor. Trebuia să fac ceva, dar era necesar să am noroc. Şi am avut şi, deci, am făcut.

Nu mai ţin minte cînd a fost a doua oară cînd am vrut să mor, pentru că am vrut să mor de mai multe ori în primul an cu ea. Pentru că trăisem foarte multe lucruri, pentru că în mintea mea trăisem o viaţă împreună şi deci era suficient. Fusese tot ce-mi puteam dori vreodată şi încă ceva pe deasupra, fusese mai bine decît am visat. Aia a fost perioada în care mi-am dat seama că timpul nu se măsoara în zile şi ani, ci se măsoară în lucruri importante pe care le trăieşti. Eu am trăit foarte mult. De aceea, m-am uitat de multe ori la verigheta de aur alb de pe deget şi m-am gîndit cum ar fi să mor. Am stat de multe ori lipit de spatele ei, cu gura lipită de ceafa ei şi cu nasul în părul ei, şi m-am gîndit cum ar fi să mor. Ar fi fost un final bun, dar cu timpul mi-am dat seama că nu ar fi singurul final bun. Mai sunt şi altele. Totuşi, nu aş fi avut nimic împotrivă să mor, nimic decisiv în orice caz. N-aş fi protestat prea mult. O iubesc, deci sunt pregătit să primesc orice ar vrea să-mi ofere. În plus, întotdeauna am crezut că să mori e uşor. şi nu zic asta că să justific faptul că nu sunt de acord cu sinuciderea din cauză că ar fi un gest laş. Nu înţeleg argumentul ăsta şi dacă m-aş sinucide nu m-ar interesa dacă cineva ar zice după aia despre mine că am fost laş. Mi se pare ridicol, mai ales că nu cred în dumnezeul ala în care multă lume pretinde că crede. Nu, zic doar că mi se pare uşor să mori, adică, uneori, mai uşor decît să traiesti. Pur şi simplu atît, fără alte implicaţii. Cred însă că e mult mai greu să trăieşti după ce ţi-a murit cineva. Greu, dar, iarăşi, nu imposibil. Cred că trebuie să primeşti tot ce ţi se întîmplă. De o vreme, deci, nu mă mai gîndesc cum ar fi să mor. Mi se pare că am depăşit stadiul ăla.

A treia oară cînd s-a gîndit cum ar fi să mă omoare a fost ieri, la scurt timp după ce am cumpărat ultima carte a lui Houellebecq (nu ştiu dacă e important). În timp ce beam o a doua bere şi mă gîndeam că persoana din faţa noastră e simpatică şi interesantă, deci mi-am propus să fiu şi eu mai sociabil şi să nu tac atat de mult ca de obicei, mi-am dat seama că vrea să mă omoare. Pentru prima dată, nu am fost de acord, pentru că eu deja am stabilit în capul meu că o să mor din cauze exterioare, cu ea alături (bărbaţii trăiesc mai puţin decît femeile, e ştiut). Vreau să ajung pînă acolo. Vreau să văd ce se întîmplă pînă acolo. Pentru mine e mai important să parcurg drumul care ne stă în faţă decît să vreau să traiesc un basm continuu, dar cumva clşeistic. Povestea noastră e asta pe care o construim în fiecare zi, şi din lucruri bune şi din lucruri rele. Viaţa e lungă şi doar la finalul ei vom putea şti dacă a fost o poveste bună sau nu.

Pin It

48 Comments

  • Adina spune:

    :))) foarte tare! Eu clar am ishues, ca ieri mi-a venit sa plang, azi m-a busit rasul, desi e aceeasi poveste din alta perspectiva. Si s-ar putea iar sa fiu prima in comentarii .. deci ceva nevazut ma face sa dau refresh cand apare un post nou despre crima :p sunteti frumosi, va invidiez potriveala 🙂

  • alina spune:

    basmul lui imi place mult!
    super!

  • Raluca spune:

    🙂

    Tare-mi sunteti dragi. Va doresc un basm lung si frumos.

  • Maria Xing spune:

    el a scris asta?

  • Foarte, foarte frumos! Multe raspunsuri la intrebari bine nepuse…

  • Iulia spune:

    sunteti suflete pereche!

  • julie spune:

    Mda perspectiva lui este asa ,cuceritoare cum altfel,daca te gandesti ca e sensul unui barbat pus in cuvinte…cu fetele empatizam, dar baietii ne cuceresc….dar ma intreb cine a scris-o…ehh indiferent cine,a facut-o profund si curat,ca o melodie de suflet..Frumoase perspective,frumoasa poveste,frumoasa abordare!

  • Florentina spune:

    Imi place tare mult! Cum scrii tu Ioana, cum ti-a scris el inapoi. Si cum viata voastra se incheaga in jurul acelorasi sfori. Multa inspiratie sa ai, spre delectarea cititorilor!
    Azi ti-am pus la posta vederea cu prajitura roz!

  • A.O. spune:

    De cel putin 13 ori am citit de „mor”. Cine este mor-mor asta, si ma intreb pedeasupra daca am pierdut eu cunostinta de limba si nu mai stiu ce inseamna „mor” pe romaneste.

    But is good 😉

    P.S.: habar nu aveam cine este Houellebecq asta, dar din fericire am vazut un film , facut dupa o carte de a lui…si nu mai imi aduc aminte despre ce era vorba 🙂 Dar cred ca la-m vazut 😉

  • dana spune:

    oare asa ar fi scris si el?

  • Andreea spune:

    Wow! Total de acord cu randurile despre Houellebecq, este exact ce gandesc si eu. Nu, nu este deprimant, dar este crud si visceral. Cartea mea preferata este Particulele elementare, poate si pentru ca a fost primul Houellebecq citit si impactul cu atat mai puternic. Harta si teritoriul am citit-o din decembrie, am rugat-o (somat-o) pe mama sa mi-o cumpere din aeroportul Charles De Gaulle unde avea o escala de vreo doua ore. Hmm, oare cineva vrea sa il omoare pe Houellebecq? -o sa intelegeti pe la jumatatatea cartii, sunteti in ton cu romanul lui prin aceste povestiri. Eu acum mi-am luat ultimul Murakami, dar incerc sa mai aman lectura vreo doua saptamani ca am niste examene pana atunci.
    Superbe povestirile, mi-au adus aminte de o carte aparuta in colectia Cotidianul, Insecta de Claire Castillon.

    • Printesa Urbana spune:

      Vaidemine, adica nu sintem originali?

      (eu nu pot citi mai mult de un Murakami pe an, imi place ceva de speriat si ma deprima ceva de groaza)

      • Andreea spune:

        Ba chiar sunteti originali, asteptam si alte povestiri in oglinda! Chiar ar fi interesant.
        Si Murakami te deprima? Mie mi se pare ca Houllebecq da, poate parea deprimant tocmai prin realismul sau, in schimb Murakami te teleporteaza pe loc intr-o lume stranie, condusa dupa alte reguli, inteligent construita si plina de suspans. La Houellebecq imi plac ideile, la Murakami atmosfera.

        • Printesa Urbana spune:

          Murakami ma deprima mai mult decit orice alt autor, devin dependenta de atmosfera lui si cind se termina cartea, ramin dezorientata si foarte trista ceva vreme.

  • Bear spune:

    hugs, you people, to both of you 🙂
    daca va omoriti intre voi (sufocindu-va de atita strins in brate, pot sa pun pariu), va ingrop in cimitirul vesel, ca aveti un dar teribil de-a ma face sa zimbesc de unul singur 🙂 s-aveti vreme faina WE-ul asta!

    • Printesa Urbana spune:

      🙂 Multumim Ursule, si tie vinzare uriasa acolo! Sa stii ca de la tine a pornit literatura noastra… 🙂

  • Andreea spune:

    Foarte frumos…cred ca sunteti facuti unul pt celalalat…am ramas fara cuvine, doar cu cateva lacrimi…
    felicitari pt relatia minunata pe care o aveti si sa va traiti basmul pana la adanci batraneti!!!

  • Cristina spune:

    Trebuie sa-si faca si el un blog, ceva de genul asta. :)) adica sa scrie….scrie prea bine…ca sa nu scrie.:)

  • Ana spune:

    Este genul de poveste dupa care se fac romance-urile, dupa care tanjim toti, dar de care ne e teama ca nu se va intampla niciodata.
    Este genul de poveste la care renunti sa crezi ca ti se va intampla tie.

    Ma bucur ca se intampla si in afara salilor de cinema!
    V-as strange in brate pe amandoi, sa ma hranesc cu dragostea voastra!

  • Claudia spune:

    E uluitor cata viata e in povestile voastre despre… moarte. Sa va iubiti mult si bine! 🙂

  • tot ala spune:

    a fost de ajuns ca o anume Elizabeth Gilbert sa scrie o carte, ecranizata apoi, si Bali s-a transformat in loc de pelerinaj pentru dame divortate, singure, inselate, deprimate, in cautarea lui Javier Bardem.
    respectand reteta, dupa acest post sublim, hoarde de admiratoare ale blogaresei vor da in buzna in carturesti sa-si ia 2 kile de houellebecq. uite-asa se naste un trend.
    daca mai dau si peste cate un fraier cu ochelari la stand, gata legenda

  • ahhh fabulosi mai sunteti voi doi 😡

    si totusi mai e nevoie si de putin noroc pt a-l gasi pe cel care sa iti completeze povestea…

  • Roxana spune:

    Ti-am descoperit blogul de curand, l-am rasfoit, se vede clar ce profesie ai, scrii genial, cuvintele aluneca firesc si e o placere sa te citesc.
    Trebuie sa fie ceva deosebit sa vrei sa mori ca mai bine ca atunci nu iti poate fi dat sa simti, frumos. Sa va iubiti mereu ca acum, de fapt nu am niciun dubiu ca asa va fi, sunteti norocosi.

  • nicoleta velea spune:

    Bucura-te!Bucurati-va ! E foarte frumos ceea ce vi se intampla !

  • Alexandra spune:

    Ah, sunt la mijlocul unei carti de Murakami si-mi da exact feelingul de care spuneai tu mai sus. La mine e prima intalnire cu el, sper ca nu si ultima.

  • Alexandra U spune:

    M-am topit toata, serios, am si citit postarile una dupa alta si imi place la nebunie cum se completeaza, cum isi raspund si mai ales cum isi asuma el totul.

    Sa ii transmiti te rog Robo scriitorului ca e ilegal sa nu aiba si el blog. Care s-ar putea numi, de exemplu, blog de Robosotz scriitor sau ceva de genul asta.

    All in all, va urez sa aveti o poveste cat mai lunga si mai frumoasa, mai ales ca voi sunteti dovada vie ca basmele exista. Hugz and kisses pentru amandoi.

    Si vreme faina sa aveti, nush unde plecati, dar am inteles ca aveti iar planuri de plecare.

  • dana spune:

    Nu, ai dreptate, H. nu e important. Dar poate deveni un mic semnal de alarma. Ai grija de iubirea voastra, ai grija sa nu cresteti diferit si in directii diferite.
    Iarta-ma ca-mi permit sa-ti spun asta, e doar un sfat de la o alta sagetatoare care nu a reusit inca pana la o varsta mai mare decat a ta sa vada viata altfel decat ca pe un basm, iar toate nefericirile, ratarile, oricat de multe si de grele, sa le vada doar ca pe niste accidente. Gresit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *