Trei la preţ de doi

Nu vreau să nu mai fim doi pentru că ne-am iubit atît de mult încît n-am mai putut trăi fără să fim mai mulţi.

Nu vreau să îmi strîng în braţe copilul în timp ce-l înjur printre dinţi pe tac-su. Şi nici să-i zimbesc boţului meu de om în timp ce mă încrunt pe la spatele bărbatului pentru care cu un an în urmă mi-aş fi dat viaţa, convinsă că El e totul pentru mine.

Nu vreau să mîngîi un fund moale de bebeluş cu o mînă în timp ce cu cealaltă îmi sun amicul avocat să-l întreb cît m-ar costa partajul.

E suficient să arunc un ochi în jur ca să constat că trei vin cu preţul a doi. Că majoritatea părinţilor încetează să mai fie cupluri de oameni care se iubesc şi devin oameni care iubesc acelaşi pui de om. Mi-e foarte clar că de-asta sîntem aici, că de-aia citim, creştem mari, suferim şi stăm treji nopţile. Ca să ne înmulţim. Să facem viaţă. Numai că în 9 cazuri din 10, unde apare un copil dispare o dragoste. Şi nu ştiu dacă schimbul e unul tocmai corect.

Abia aşteptăm să ne facem mari ca să iubim. Apoi ne căutăm cu disperare omul. Ne lăsăm dezamăgiţi, abandonăm, o luăm de la capăt. În cele din urmă, dăm peste el. Dacă avem noroc, dă şi el peste noi. Ne iubim cu patos, ne punem inele pe deget şi abia aşteptăm restul vieţii împreună. Visăm la bătrîneţi tihnite în doi, la ţinut de mînă pe aleile cimitirului în căutare de loc de veci la umbră de nuc, la croşetat şosete de lînă în timp ce el joacă şah cu vecinul. Şi în toată dorinţa asta de bine răsare nevoia de pîntec umplut. De două perechi de ochi înlăcrimaţi care privesc boţul roz veşnic mişcător şi gînguritor. Puţini oameni ştiu să se iubească fără să-şi dorească şi copii. Aşa sîntem. Problema e că imediat ce ni se împlineşte dorinţa, ni se desplineşte iubirea. Sau cel puţin aşa pare din exterior.

Unde văd copil, aud şi despre probleme. Că ea nu doarme. Că el nu se implică. Ea e extenuată. El vine prea proaspăt de la muncă. Ea se simte urîtă. El vede copilul frumos, pe ea nici c-o mai vede vreun pic. Ea stă în casă legată de copil. El pleacă în delegaţii, la peşte, la meciuri în deplasare şi nu înţelege de ce ea mai are nevoie şi de altceva, că doar bărbat bun are, copil sănătos are, nu asta şi-a dorit? Somn puţin, sex deloc, romantism preschimbat în Avem o oră liberă, hai să dormim! Hai! concedii amînate, petreceri ratate, cariere abdandonate, certuri, vorbe neadevărate, plecări şi reveniri, adultere, minciuni, frustrări.

Ştiu multe cupluri frumoase. Nişte zeci. Unele au copii mici, altele au copii mari, cîte doi, ba chiar şi cîte trei puieţi frumoşi şi voioşi. Dintre ele, puţinele cărora le merge bine sînt cele care fie nu au ajuns în punctul în care să-şi dorească să puiască, fie au decis în urmă cu mulţi ani că nu vor să rişte. Înţeleg toate motivele pentru care lucrurile încep să se legene grav puternic după naşterea unui copil, şi aici nu mă gîndesc la pătuţul mobil al micului rege. Înţeleg şi de ce toate promisiunile pe care şi le fac viitorii părinţi nu mai au valoare în sufletele actualilor părinţi. Că uitaţi că v-aţi jurat că voi n-o să păţiţi ca Ceilalţi. Că voi o să fiţi mai deştepţi. Mai empaţi. Mai atenţi. Două luni mai tîrziu, cu boţul în braţe, mesteci între măsele gînduri deloc elegante la adresa Ăluia care te-a adus în situaţia asta şi care acum e la ţigară cu colegii de birou în timp ce tu cu o mînă alăptezi, cu alta fierbi nişte bluze şi cu a treia îţi arunci pe gît ceai de alăptat cu gust oribil.

Ştiu şi cîteva excepţii. Prea puţine, din păcate. Cunosc vreo două cupluri care par puţin zdruncinate de invazia recentă a Micului Om. Care se privesc la fel, mănîncă la fel, îşi rîd la fel. Dar nu ştiu dacă la ele chiar e bine sau doar aşa pare din afara dormitorului. Mi-ar plăcea să ştiu că e adevărat. Că există iubire necondiţionată şi în trei, patru, cinci. Acum îmi pare ca echilibrul există numai în doi, şi chiar şi atunci e prea fragil.

Eu nu ştiu încă dacă trupul meu poate crea viaţă. Prima încercare a eşuat şi puţin a lipsit să nu-mi pierd minţile din cauza neputinţei mele. Dar şi dac-aş şti sigur că trupul poate, nu sînt sigură că sufletul meu vrea. Voi să-mi spuneţi.

Pin It

97 Comments

  • La noi Mara a adus mai multa dragoste si intre noi doi. Mai mult orice in viata noastra. Da, e un pic complicat cand se naste un copil. Evident ca sunt niste luni, doar atat, in care nu o sa faci sex cu capu’ de pereti. In rest…sa fim seriosi. Cine are BAZELE corecte ale cuplului, va fi doar implinit si mai bine de catre un copil care e al amandurora. De abea atunci devii UNIT cu adevarat, de abea atunci vezi foarte clar cum are EL degetele cracanate nu stu cum, ca ete ca si bebe le are la fel….si alunita aia din coltul genunchiului…si geana a treia intoarsa in dreapta…
    Insa noi suntem din aceia stupizi carora le face placere sa stea impreuna, se simt bine impreuna…dupa 14 ani impreuna noi inca mai pierdem nopti trancanind printre momente dulci. Insa in ziua de azi am observat multa lume care se casatoreste doar de dragul ideii de casatorie. Nu din motive reale, nu cu baze reale si nu cu un om cu care sa stie sigur ca au ceva in comun. Dupa care, evident ca un bebelus nu are cum sa fie ceva prea placut in toata ecuatia asta. Daca ei nu se iubesc cu bune si rele…ei vor iubi fiecare in parte copilul, pentru ca aia e o dragoste reala, pe care nu o poate nega nimeni.
    Iar vacante nu trebuie decat sa vrei sa ai, si le vei avea la fel de bine si cu copilul. Cand Mara avea 1 an si o luna am plecat 2 saptamani in Grecia cu masina. La nici doi ani la Venetia o saptamana, apoi in Grecia 3 saptamani, apoi la 2 Mai…7 saptamani la cort in curte…La aproape 3 ani la Venetia o saptamana, si la 2 Mai la rulota 4 luni…:) Si ne-am mai fi dus in mii de locuri daca aveam finantele necesare…totul e sa vrei si sa iti faca placere sa fii cu aialaltii doi din preajma!

    • Printesa Urbana spune:

      Aha, am inteles. Deci se poate, cu conditia sa indeplinesti niste conditii si sa astepti sa treaca perioada critica. O veste buna, deci!

      Multumesc pentru povestea voastra, Alexandra. Si wow, ce de-a vacante… 🙂

      • Multe, multe vacante cu copil mic, mic. Multe, multe, muuuulte iesiri la restaurant in toate orele zilei si noptii cu copil mic, apoi mai mare. Ne-am propus de la inceput nu sa nu schimbam nimic (e imposibil), ci sa adaptam viata care ne place noua la puterea a treia. Da, e complicat un pui. Da, necesita diverse adaptari si schimbari ale modului de viata. Insa nu, nu iti omoara cuplul, dragostea, sexul si nimic altceva ce AVEAI cu adevarat inainte. Insa daca doar ti se parea ca ai…atunci da, un pui de om iti va zapaci existenta si asa fragila.
        In rest, un copil aduce numai bucurii. Atata vreme cat sunteti toti din familie sanatosi, eu zic ca totul e perfect!

        • Printesa Urbana spune:

          Mda, numai ca teoria mea zice ca nu stia ca doar PAREA ca ai pina nu se dovedeste ca NU AI. Cred ca aici e problema.
          Te imbratisez, pup si Mara!

  • Corina Allan spune:

    O sa fiu putin off topic, dar as vrea sa spun ca sunt multe cupluri care in incercarea de a-si salva casnicia hotarasc sa devina parinti. Peste nu multi ani majoritatea copiilor ajung sa fie martori la divortul celor doi destepti care au avut curajul sa influenteze soarta unui suflet nevinovat.
    Si casnicia mea s-a schimbat dupa nasterea lui Marcus si eu l-am injurat pe al meu sot cand am ajuns in Italia si Marcus a refuzat sa adoarma intr-un loc necunoscut si a alertat tot personalul hotelului cu tipetele lui si l-am boscorodit cand am mers cu masina 8 ore (care trebuiau sa fie 3) de la Londra in Scoatia timp in care Marcus a dormit si a urlat si tot asa. Dar pana la urma calmul lui de britanic tipic si faptul ca are alti doi baieti la fel de nazdravani a facut sa trecem prin tot fara sa ne uitam pe noi doi, sa uitam ca noi ne-am gasit acum 12 ani (eu aveam 19 ani atunci) si ca am trecut prin atat de multe impreuna incat niste nervi si niste scutece nu ne pot desparti ci dimpotriva, ne pot face doar mai apropiati. Iar doi parinti fericiti si calmul din casa sunt tot ce isi doreste orice copil.
    Inca ne certam din cauza ca i-am interzis sa ii spuna copilului ca ‘dog face whof si nu ham’, dar o sa ajungem la o solutie in scurta vreme 🙂

    • Printesa Urbana spune:

      🙂 La voi mai sint si diferentele de cultura, educatie, limba… Daca zici tu ca se poate, Corina, atunci uite ca imediat devin si eu mai increzatoare!

      19 ani. Da’ stiu ca ai fost foarte curajoasa!

  • nicoleta velea spune:

    Mda ,cunosc senzatia neputintei de care vorbesti.De prea multa vreme.
    Iti doresc sa ti se intample minunea .Si eu cred ca pe urma toate se aseaza pur si simplu .
    In viata reala se intampla sa mesteci intre masele ganduri neelegante la adresa celuilalt si fara botz in brate.Asa ,pur si simplu ,intr-o zi mai proasta .Si pe urma trec .
    Doamne ,cate nelinisti te macina !

    • Printesa Urbana spune:

      Deh, nu cred ca ma macina mai multe nelinisti decit pe orice femeie. Diferenta e ca eu scriu despre mai toate, ca sa ma ajut pe mine si pe altii care imi impartasesc dilemele.

      Eu nu stiu inca ce-mi doresc, Nicoleta. Sa fie bine, da! Nu stiu insa si cum. 🙂

  • A.O. spune:

    Deci eu stiu ca EU inca nu vreau. Dar restul poate.

    Cum este la tine ? Cum sa stim noi draga prinzesa ? Ca de am stii, ai fii cea mai zambatoare scriitoare de povesti urbane. Du-te tu pe undeva unde este liniste si gandeste-te un pic mai cu patos la toata chestiunea asta 🙂

    Imbratisari

  • Ikemaua spune:

    Nu te descuraja de atatea exemple negative :). Eu am 25 de ani de casnicie cu jumatatea mea. „Copilul” are 23. Sunt o mama tanara, a fost primul meu copil, la 20 de ani l-am nascut si desi atunci mi-a fost ciuda ca eu si jumatatea mea nu am fost singuri mai mult de un an, acum nu regret nici o clipa. Avem doua universuri paralele. Pe de-o parte sunt Eu cu El. Si ne e mai bine ca in prima zi de o mie de ori. Si in prima zi a fost minunat. Iar pe de alta parte este universul nostru impreuna cu Copilul.
    Universul nostru este tainic, unic, izolat, secret si minunat. Iar in universul celalalt suntem parinti grijulii, sau exagerati, sau prea conservatori sau nedrepti, etc. Ne certam in universul copilului si ne impacam in universul nostru. So go for it, eu va vad pe voi cum am fost noi candva …:)

    • Printesa Urbana spune:

      Ce frumos, deci se poate exact cum imi imaginez eu ca trebuie sa se poata. Inca o veste excelenta!
      Multumesc pentru incurajare, Ikemaua!
      Si sa va traiasca omul de 23 de ani. Ai facut treaba buna! 🙂

  • Irina spune:

    ok, primul an e mai greu, dar nici chiar asa de greu :)).Intradevar, nasterea unui copil poate zgudui un cuplu, dar daca relatia e puternica ea se va reaseza, nu se va darama. Cum zice si Alexandra, daca pornesti in casatorie cu gandul ca o sa fie totul roz, o luna de miere continua, normal ca atunci cand vine vorba de jertfa dai inapoi.
    Un parinte spune, intr-un cuvant drag mie:
    ”Ţineţi minte: din clipa în care te căsătoreşti, , vei avea parte de multe dureri, vei suferi, şi viaţa ta va fi o cruce, însă o cruce ce înfloreşte cu flori. Căsătoria va avea bucuriile sale, surâsurile sale, lucrurile sale minunate. Să vă amintiţi, însă, în zilele cu soare că toate aceste flori preafrumoase ascund o cruce, care poate ieşi în orice clipă la lumină.
    Viaţa nu e o petrecere, aşa cum cred unii, care, după căsătorie, se prăvălesc din cer pe pământ. Căsătoria este o mare întinsă, şi nu ştii când te va arunca pe ţărm. Te însori cu persoana aleasă cu frică şi cutremur, şi cu mare grijă, apoi, după un an, doi, cinci, descoperi că te-a tras pe sfoară.
    Să credem că nunta ar fi un drum spre fericire este o măsluire a căsătoriei, asemenea unei tăgăduiri a crucii. Bucuria căsătoriei înseamnă pentru bărbat şi femeie împingerea împreună a carului pe drumul urcător al vieţii. „N’ai suferit? Atunci n’ai iubit“, spune un poet. Doar cei ce suferă pot iubi cu adevărat. Şi, de aceea, tristeţea este o însuşire necesară a căsătoriei.”

    Sa cresti copii necesita jertfa. Jertfa din partea mamei- ca trebuie sa te lasi pe tine, ca sa ai grija de cei mici- jertfa din partea tatalui, ca s-o ajute si s-o sprijine pe mama in ceea ce face. Cand ai copii se vede cu adevarat cine esti, fiindca in doi e usor de ascuns egoismul, dar cand ai copii nu mai poti face asta.
    Noi avem trei copii (7, 4 si 1 1/2).Viata noastra s-a schimbat odata cu ei. Am crescut, ne-am maturizat- si odata cu noi- relatia si iubirea noastra.Da, au fost zguduiri, au fost momente grele, si probabil vor mai fi- dar au fost (si vor mai fi) momente minunate si clipe magice, care te fac sa uiti tot greul.
    Sotul meu e un om minunat. Lucreaza f mult, dar ma si ajuta cu fetele. De multe ori a ramas cu ele (si nu doar pentru cateva ore, ci si pentru cateva zile) ca sa mai ies si eu din rutina zilnica. Macar odata pe saptamana iesim doar noi doi in oras. E atent cu mine, ma sprijina si ma incurajeaza in ceea ce vreau sa fac. E un tata foarte bun- fetele il adora. Daca avem cu cine lasa copiii mai fugim intr-un uichend romantic, dar ne place si sa iesim in familie.
    E mai greu cand copiii sunt mici, dar nu e chiar un capat de tara. Am trecut prin trei sarcini, trei nasteri si de trei ori ”primul an” fara alt ajutor decat sotul meu. Si slava Domnului, ma simt excelent :)).

    • alina spune:

      Irina, ce frumos ai scris, si cat de adevarat! Ca intotdeauna, de altfel. 🙂
      Te imbratisez.

      • Irina spune:

        te imbratisez si eu!pupici printeselor 🙂

        • Printesa Urbana spune:

          Da! Niste vorbe foarte bune! Nemaipomenite. Am citit de 3 ori aseara si inca o data azi. Foarte bune! Multumesc, Irina!

          • Adelina spune:

            Foarte frumos a scris Irina. 🙂 Complet de acord cu vorbele ei.

            Prințesă dragă, eu nu cred că se schimbă ceva în rău după nașterea unui copil. Faptul că unele cupluri se ceartă mai des după ce apare un bebe… înseamnă că existau dinainte probleme și acum doar sunt amplificate.

            Eu de când am rămas însărcinată al meu iubit e și mai grijuliu decât înainte. Mă dă cu cremă pe burtică, nu mă lasă să car nici măcar o sticlă cu apă, strânge doar el nisipul la pisic, mă alintă când ajunge acasă deși lucrează până la 2 sau 3 noaptea … Și știu că și după ce o să nasc o să fie totul bine. Un bebe unește un cuplu. E ceva magic.

            Ai grijă de tine!

  • Oana spune:

    Printeso, dar oare nu si cand cautam un suflet pereche stim ca exista riscul sa ne multumim cu unul care indeplineste aproape toate caracteristicile desi nu e ACELA? Asa si cu copilul, nu trebuie facut pentru ca ”trebuie” ci pentru ca vine intr-o relatie frumoasa si stabila, bazata pe respect si incredere, el nu are obligatia de a aduce reparatii unei relatii cu fundamente proaste. Asta-i teoria mea de femeie fara copil.

    • Printesa Urbana spune:

      Da, numai ca in amor esti responsabil tu pentru tine. Cu un copil, totul se schimba. El depinde de tine, de fericirea ta, de stabilitatea ta. Totul se schimba.

  • Margeluta spune:

    Dragostea nu dispare, ci se transforma, zicea profa mea de psihologie. Intr-adevar, aparitia unui pui de om zguduie relatia, dar daca este un cuplu trainic si sanatos, cu siguranta vor sti sa-si imparta indatoririle si sa se bucure de dragostea cea nou transformata. Cel putin, asta vreau sa cred!

    • Printesa Urbana spune:

      Da, si eu vreau sa cred, numai ca teoria si practica nu prea se suprapun in viata adevarata.

      • Margeluta spune:

        Un singur caz in care teoria si practica merg mana in mana daca exista, si tot e bine! Inseamna ca se poate! Si daca e sa ne lasam cuprinsi de frica si panica, atunci nu ajungem nicaieri. Daca au patit-o ceilalti, nu inseamna c-o s-o patim si noi! 😉 Fiecare doarme asa cum isi asterne. Totul depinde de noi. Eu una abia astept sa vad cum va evolua relatia cu sotul meu cand vom fi 3. 😛

        • Printesa Urbana spune:

          Da, exact, tocmai asta e problema, ca totul depinde de noi. Iar noi sintem… vai de mama noastra. Tine-ne treji doua nopti la rind si uitam si cum o cheama pe mama, d-apai pe cine iubim si de ce… 🙂

  • alina spune:

    Copilul este doar o lupa. Sub care pui relatia. Ce era bun, se amplifica, inmiit. Din pacate, daca era ceva rau, de asemenea se amplifica inmiit. Trebuie sa existe o armonie impecabila si o comunicare la milimetru de perfectiune intre doi oameni, nu-i suficienta iubirea, e nevoie de mult mai mult, potriveala exacta, muchie pe muchie, pentru ca noptile albe, responsabilitatile ingrozitoare si grijile nenumarate care te napadesc odata cu aparitia unui copil sa nu te rupa de celalalt.
    Din acest punct de vedere cuplurile unde era ce trebuie inainte de intrarea in parintie sunt binecuvantate, la propriu, cu/prin darul procrearii.
    Si sa stii ca in pofida a ceea ce spui ca ai observat, nu se aplica statistica decat circumstantial. In Romania socialul (dar nu numai, mai sunt si anume mentalitati acolo) joaca feste si povara e mai mare decat ar fi normal. Eu iti spun de aici exact contrariul: majoritatea cuplurilor pe care le cunosc au fost imbogatite de experienta primirii unui copil.

    Iar personal … n-as putea fi mai binecuvantata decat sunt. Nu zic ca nu exista frictiune DELOC intre noi. Ba, daca e sa ne certam, mai mult ca sigur motivele cuprind copii … 🙂 Zic doar ca pur si simplu ne iubim mai mult avand trei copii, decat fara. Noi, acum, parinti, suntem mai valorosi unul altuia, ne-am descoperit cu alti ochi, am adaugat nuante infinite iubirii noastre. Suntem parteneri in inefabil, ori asta nu-i putin. Cand imi vad jumatatea de suflet reflectata in trei perechi de ochi, zambesc nu doar mostenirii mele genetice duse mai departe, zambesc celui pe care il iubesc si care mi-a daruit motivul acesta magic de a zambi.
    Suntem mai noi si mai uniti decat am fi putut fi oricum altfel.
    E, desigur, teribil de personal.
    Dar, crede-ma pe cuvant, am vazut-recunoscut zambetele astea in mii de alte chipuri de cuplu. Se poate. E nevoie de mult, dar se poate. 🙂

  • alina spune:

    Si, apropo de ce a scris Irina mai sus, indraznesc sa ma „laud” si eu (adica drept exemplu ca SE POATE, chiar si in conditii extrem de vitrege): am razbit, alaturi de al meu, prin moartea complet neasteptata si extrem de prematura a maica-mii, prin convietuirea esuata cu tatal meu, in pragul depresiei si al unor ipohondrii acute, convietuire care aproape ca ne-a falimentat financiar (a vrut sa-l „emigram”, ne-a costat scump ca sa-l aducem rapid langa noi, apoi s-a razgandit, dar plata … n-a fost rambursabila!), am supravietuit sase ani acusi fara O DATA iesit in doi si 90% din nopti albe in tot acest rastimp, avem zero ajutor extern cu cei trei copii (5 jumate, 3 jumate si 2 ani) or orice altfel de ajutor … dar ne iubim mai mult decat oricand. 🙂

    A fost ingrozitor de greu sa ramanem drepti, parinti fiind, nu relatia noastra s-a zguduit, noi fiecare ne-am zguduit, in parte, sub apasari si chinuri, dar … stii ce? Suntem mai castigati decat oricum altfel. Suntem mai impreuna. Suntem mai unul pentru altul.

    Cu siguranta insa, inainte sa intri in asa ceva, e bine sa ai disponibile resurse gigantice de rabdare, maturitate si asteptari realiste. Dinspre ambele parti.

  • Deena spune:

    Printesa, noi suntem la inceput de drum cu bebelina. Si da, ganduri de genul mi-au trecut prin minte, discutii au fost, certuri, nervi, „eu ce oi fi avut in cap sa ma marit cu asta si sa ii fac copil”?Oboseala si necunoscutul de la inceput ii zdruncina pe multi. Dar uite…au trecut 8 luni si deja incepe sa fie altfel. Incepem „sa ne revenim”. Sa ne jucam amandoi cu picea si sa ne mai dam si cate un pupic, sa vorbim vrute si nevrute si sa regretam a doua zi dimineata la 6 cand da alarma micuta ca am stat treji. Ne pregatim de prima iesire „in familie”. Cateva zile. E obositor, e frustratnt. Uneori simti ca nu mai vrei, ca nu mai poti, ca ai facut o greseala. Ti-am spus ca eu am acum o perioada proasta, o mini depresie. Dar e ciudat pentru ca stiu ca o sa treaca si ca vreau sa treaca pentru ca ii am pe ei…Pe Katia mea si pe Mihai. Nu stiu, cred ca uneori oamenii renunta prea usor la ei. Toti avem tendinta asta, dar nu cred ca e cazul. Eu mi-am promis sa contez si eu si el si noi. Nu doar piticania..
    Numai tu poti decide cand si daca vrei sa incerci din nou. Uite, nasii mei au decis ca „se iubesc prea mult ca sa aiba copii”. Si asa a ramas. Sunt un cuplu indragostit pana peste cap, ea 40 si un pic, el 36..Si refuza sa lasa un copil sa „intervina intre ei”. E decizia fiecaruia.

  • Cris spune:

    e greu cu copil, in primul an poate mai dispare pasiunea din cuplu, insa revine si se amplifica, mai ales cand ai implinirea unui copil care va iubeste neconditionat. ies multe lucruri frumoase la iveala, odata ce ai scapat de stres. multe probleme apar, zic eu din experienta mea, din instinctul matern supradezvoltat. noi femeile, daca ne-am detasa usor de pui, nimic nu s-ar schimba. bebe meu are 1 an si jumatate, iar noi suntem ok ca si cuplu, asa cum eram inainte.

  • Moldoveanca spune:

    Ioana, dar o relatie nu e numai la bine, o relatie trebuie sa fie relatie si la rau. Daca 2 oameni nu rezista impreuna pentru cateva luni mai dificile, inseamna ca nu trebuiau de la inceput sa fie impreuna! Eu sunt impreuna cu iubitul meu de 10 ani (facem anul asta). Eram niste copii cand ne-am cunoscut! In astia 10 ani am trecut impreuna prin momente de viata si de moarte, momente mult mai dificile decat ar putea aduce 5 copii la un loc! Am avut luni intregi in care nu am putut sa facem altceva decat sa ne tinem de mana si sa speram ca o sa fie bine. Dar partea buna e ca o relatie sanatoasa se intareste la rau mai mult decat o face la bine!

    Gandeste-te ca te-ai nascut cu un dar extraordinar. Gandeste-te ca te-ai nascut cu darul de a picta atat de frumos ca oamenii raman nemiscati in fata tablourilor tale! Picturile tale au darul de a vindeca suflete si de a schimba vieti pentru oricine le priveste. Si acum gandeste-te ca in loc sa iti duci acest dar extraordinar mai departe, tu alegi sa-ti fie frica, si din cauza asta decizi sa lucrezi la sapat santuri pentru ca activitatea asta iti ridica mult mai putine probleme decat ti-ar ridica pictatul. Cel mai mare pacat in lumea asta e sa alegi sa-ti ignori darul cu care te-ai nascut. Posibilitatea de a da viata e darul cu care s-au nascut femeile (cel putin majoritatea).

    Nici eu nu stiu daca m-am nascut cu darul asta, pot doar sa sper ca este acolo pe undeva…

    • Printesa Urbana spune:

      Of, ce greu e sa te pastrezi intreg prin atitea. Dar daca voi sinteti ok, inseamna ca tot raul spre bine, nu?

  • Mia spune:

    Ma tot intreb daca sa scriu punctul meu de vedere, caci stiu ca tu ai deja raspunsul in sufletul tau…
    Experienta mea personala e in total acord cu ce ai spus tu sau cativa din cei ce au raspuns … Pe noi Copilul ne-a indepartat, insa asta doar pentru ca oricum exista vulnerabilitate in relatie. Cat despre trainicia acesteia, a relatiei, care aduce echilibrul mai apoi, e total fals… De cele mai multe ori oamenii se complac intr-o stare cu care s-au obisnuit, le e teama de cea mai mica schimbare si…zambesc fals si poarta masti de aparente …
    Copilul e clar o implinire, aduce insa ceva cu el: inveti cu adevarat ce inseamna teama!
    Eu nu regret decizia de a avea un copil. Ar fi stupid sa fac asta dupa ce aproape ani de zile am facut tot ce e omeneste posibil sa raman insarcinata …si in final doar FIV-ul a fost solutia.
    Stiu doar ca am avut norocul unor decizii inspirate si corecte, exact atunci cand trebuiau…acum, dupa ce am apelat la solutia „terapie de cuplu” lucrurile merg bine si suntem fericiti in 3…
    Oricum, trebuie sa intelegi un lucru: copilul il nasti pentru el, nu pentru tine/voi! Langa voi va petrece o scurta perioada de timp, apoi va avea viata lui…si dupa cei 18-20 de ani cu puiul langa voi, veti fi din nou singuri…conteaza ca si dupa 20 de ani sa simtiti ca langa voi, de mana, strangeti cu putere JUMATATEA!

    • Printesa Urbana spune:

      Mia, 20 de ani e o perioada scurta? hm. eu as zice ca e o perioada lunga, o treime din viata, cea mai importanta treime. tineretea si batrinetea sint etape. viata e asta, cele doua decenii despre care spui tu.
      Nu stiu daca am raspunsul, inclin sa cred ca nu. Dar incepe sa capete forma zilele astea.
      Sper sa fi trecut greul la voi, multumesc pentru parere.

  • Irina spune:

    Oricum, trebuie sa intelegi un lucru: copilul il nasti pentru el, nu pentru tine/voi! Langa voi va petrece o scurta perioada de timp, apoi va avea viata lui…si dupa cei 18-20 de ani cu puiul langa voi, veti fi din nou singuri…conteaza ca si dupa 20 de ani sa simtiti ca langa voi, de mana, strangeti cu putere JUMATATEA!

    ………………

    extrem de adevarat!

  • Roxana spune:

    Eu nu am copii, perceptia mea acum este ca un copil uneste doi oameni mai tare, toti cunoscutii mei care au copii imi spun ca daca ar putea da timpul inapoi i-ar face mai repede, ca are alt rost totul cand ai un copil.
    In ceea ce priveste relatia dintre doi oameni consider ca nimic nu e usor, eu nu cred ca e suficienta iubirea, trebuie multa munca si rabdare, o relatie pe vremuri de soare stralucitor e usor de gestionat, dar atunci cand e cu adevarat greu si il simti pe cel de langa tine alaturi eu zic ca atunci stii ca va fi mereu. Trebuie sa fim pregatiti si sa acceptam ca lucrurile nu ies mereu cum ne-am dori si nu e un capat de tara, trebuie sa pornesti mereu cu incredere fata de cel de langa tine, e greu sa il intelegi cand nu esti de acord cu el dar trebuie intelegere si calm si rabdare si acceptare….deci in concluzie si parerea mea este ca atunci cand sunt probleme in cuplu apare situatia pe care o descrii tu, altfel un copil nu face decat viata mai frumoasa.

  • li_m spune:

    Draga printesa,
    iti scriu cam mai rar, stii, din lipsa de timp, dar citesc tot ce scrii.
    De acord cu spusele Alexandrei, Irinei, Alinei…
    La inceput e greu, pana te prinzi ce si cum cu cel mic, pana iti reorganizezi viata, pana te obisnuiesti cu traiul in 3, pana apuci si tu sa-ti mai tragi sufletul…. Noptile nedormite, stresul, nervii, oboseala isi spun cuvantul, clar, dar, daca in cuplu exista dragoste si intelegere se trece destul de usor peste (si asta cred ca este valabil in orice situatie grea, nu numai atunci cand vine un copil…)
    Dragostea nu dispare odata cu venirea unui copil, daca ea este acolo… “dispare” doar atunci cand n-a (mai) fost.
    Dimpotriva, dragostea creste, sentimentale devin mai intense, mai profunde. Un copil te schimba in bine, te face mai sensibil, mai iubitor, mai frumos. Este o aventura frumoasa in 3, putin altfel decat in 2, dar la fel de frumoasa. Si atunci sa stii ca nu trebuie sa iti imparti dragostea la 2, ci dragostea pentru fiecare dintre ei vine inzecit, insutit, inmiit… si face atat de mult bine.
    Al meu pici face 1 an si jumatate peste 2 saptamani si mi se pare ca a trecut foarte repede timpul de cand s-a nascut. Am fost si noi in concedii si excursii impreuna, a fost bine si cred ca de acum incolo o sa fie si mai bine pentru ca incepe sa priceapa mai multe, se joaca cu copiii, e mai putin dependent de noi…

  • Andrada spune:

    Nici eu – din cate bine stii – nu posed copil. Si nici nu stiu cand voi poseda/procrea/aduce pe lume, daca se va intampla vreodata.
    Dar ce stiu e ce mi se spune – ca e greu dar ca daca ar avea posibilitatea sa fie dat timpul inapoi si sa ia din nou decizia asta, ar fi luata cu siguranta din nou, poate chiar mai devreme.
    Nu stiu daca e bine sa-ti pui atatea intrebari. O fi… Eu nu prea cred ca intrebarile si framantarile rezolva ceva. Nu cred ca poti lua decizii de genul asta in urma dezbaterilor interne si externe.Nu e ca si cum iti iei sau nu o masina, faci sau nu un credit la banca, folosesti sau nu un produs cosmetic, te apuci sau nu de o anumita dieta…

    Cred ca iei decizii de genul asta cu sufletul. Le iei sau nu… Nu cred, again, ca exemplele sau contraexemplele ajuta la ceva decat la formarea vreunor statistici. Stii si tu, la fel de bine ca si mine, ca nu are nicio relevanta experienta altcuiva, cum a manageruit altcineva sosirea unui copil – sau a 10 copii – in cuplu. Pentru ca fiecare cuplu are istoria si razboaiele lui, are energia si tensiunile lui. Nu sunt retete, nici pentru un cuplu fericit in general, nici pentru un cuplu fericit cu copil nici pentru un cuplu fericit fara copil.

    Poate e reassuring sa ti se reaminteasca ca totul depinde de cuplul in care vine copilul si ca daca cuplul e Adevarat, el va rezista si chiar se va intari. Dar pana nu simti tu chestia asta pentru ca o simti pur si simplu… restul raman doar povesti si statistici.

    De teama mi-e si mie extraordinar de teama. Ma apropii cu pasi mici/mari de luarea a tot felul de decizii de genul asta. Sunt speriata de moarte, chiar. Sunt obisnuita sa fiu copil razgaiat, nu vreau/ nu stiu daca pot sa port de grija altcuiva care sa depinda de mine. Nu stiu daca o sa fiu vreodata in stare sa fiu mama cuiva.
    Cu toate astea… astept. Sa se rezolve. Sa se intample. Sau sa nu se intample… Sigur, nici eu nu vreau sa ajung intr-un cuplu dizolvat din cauza aparitiei unui copil. Dar nu stiu daca poti preveni asta ca si cum ai lua medicamente. Astea se traiesc, cred… Se trec sau nu, se depasesc sau nu…Si cam atat.

    • Printesa Urbana spune:

      Pentru mine conteaza cum simt altii. Sigur ca nu numar cazuri si apoi decid intr-un sens sau altul. Dar informatiile se aseaza unele peste altele si in timp, din ele rasare ceva ce inainte nu exista. Un gind, o directie, un curaj sau o lasitate. Pentru mine, povestile restului oamenilor ca mine sint relevante la modul cel mai personal. Citind, gindindu-ma la ce citesc, simtind mai mult sau mai putin ca adevarate sau false lucruri… Pe mine ma ajuta. 🙂
      So thx for sharing.

    • ambasadoarea spune:

      Asa-i. Asa a fost pt mine. Am lasat sa se intample. Si-am gestionat si eu cum am putut, cat am putut (stiti si voi :D) sarcina si nebunia care a urmat ei.
      Cateodata, insa, cand stii prea multa teorie, in practica devii prea temator sau de-a dreptul las si e pacat… pt ca eu in spatele tuturor fricilor mele am descoperit numai chestii misto (in ceea ce priveste bebelitul :D).

      Ioana, nu numai ca o sa fie bine, dar o sa fie frumos, o sa fie amuzant si eu voi fi aici sa-ti spun „I told you so!”.

      • Printesa Urbana spune:

        Mda? esti tu asa sigura? vezi sa nu cumva sa fiu acolo si sa-ti zic eu tie I told you so.
        Hai ca nu mai e mult pina la BJ!

        • ambasadoarea spune:

          Chiar sunt sigura de ceea ce spun, nu-i doar o incurajare.
          Ah, ce emotii am, intr-o luna o sa-ti vad fața, probabil o sa rad ca proasta si-o sa par o cretina dezaxata! 😀

          • Andrada spune:

            Bei, deci eu la BJ n-am belet si nici bani sa-mi iau. di fapt cred ca o sa fiu in alta tara la mome respectiv. dar cum naiba facem sa ne vedem toaNte 3? m?

          • Printesa Urbana spune:

            Mbineee, las ca vedem noi care-o sa rida mai dihai! Probabil Ana, ca ea cea mai rizacioasa…
            Andrada, hm, nu stiu cum sa sincronizam treaba, Ambasadoarea sa vorbeasca!

          • ambasadoarea spune:

            Si ambasadoarea a vorbit asa: nu vin chiar in ziua concertului, vin poate cu 2 zile inainte (desi nu stiu cum naiba o sa reusesc sa le pun pe toate in ordinea in care tre sa fie). Si-asa om reusi noi sa ne vedem, sa radem una de alta, sa ne spunem in gand „ahaaa, nu prea seamana cu ce-am vazut in poze” si multe alte barfeli inocente 😀

  • „Dragoste adevarata nu se declara, ea se face” (Toni Grecu, Interviu Tango)

    „Daca un copil ucide o relatie/iubire/casnicie/tandrete, inseamna ca inainte de copil n-a fost de fapt o relatie. N-a fost respect/iubire/certitudine/incredere. N-a fost, de fapt, nimic. Numai apa de ploaie. (ok, pardon, instinct)” (femeia fericita)

    Asa ca, da, daca avem apa de ploaie, pe drept cuvant sa ne fie frica de ceea ce urmeaza dupa nasterea bb-ului… Sau mai bine sa evitam astfel de relatii. Sau mai bine sa nu ne mai mintim ca se chiama relatii. Sau mai bine sa evitam sa se nasca bebele, nu?

  • stef spune:

    NU sunt inca casatorita, insa suntem impreuna de 4 ani si locuim impreuna de aproape tot atat timp. Este „ca si cum am fi casatoriti”, insa fara hartii…inca nu suntem pregatiti pentru asta, insa presmit ca in viitorul apropiat se poate intampla.
    Cat despre ce spui, eu cred ca sunt exceptii, insa cu aparitia copiilor multe cupluri de distrug, insa cum s-a mai mentionat deja, aceste cupluri au avut probleme dinainte si faptul ca a mai aparut un omulet nu inseamna neaparat ca totul va redeveni roz.
    EU insa incerc sa fiu optimista si sa raman tot indragostita deoarece am motive in fiecare zi.

    O zi buna!

  • anca spune:

    nicio voce masculina… cred ca acest fapt vorbeste de la sine!
    🙂

    • Printesa Urbana spune:

      Ei, cititorii mei testosteronici sint ceva mai rezervati in comentarii de obicei, nu cred ca e vina postului… 🙂

  • Liliana spune:

    A dori copii inseamna a avea curaj si responsabilitate. A nu avea copii inseamna a fi egoist, asta doar in cazul in care nu poti sa-i faci.Voi aveti si curaj si responsabilitate. Ramane la voia lui Dumnezeu

    • Printesa Urbana spune:

      Foarte intelept ai grait, mama!

      Desi nu cred ca oamenii care decid sa nu aiba copii sint egoisti. Nu poti fi egoist fata de cineva care nu exista, nu?
      Cred ca e o alegere pe care fiecare o face cum vrea. Sint oameni care aleg sa ramina singuri. De ce-s egoisti ei?

      • Adina spune:

        Aici nici eu nu prea sunt de acord cu egoismul si ma bag ca musca in lapte, pentru ca am auzit de nenumarate ori ca a nu avea copii (daca poti face) este un lucru egoist, ca nu vrei sa te sacrifici, sa imparti din timpul tau, ca te iubesti prea mult pe tine si asa mai departe. Eu cred ca o sa vreau copii la un moment dat, acum nu este cazul.

        Insa nu cred ca a face un copil este un gest altruist … sau care ar fi un antonim mai bun pentru egoism? Cei mai multi oameni fac oricum un copil pentru ei insisi, sa ii implineasca, pentru ca ei isi doresc, pentru ca asa vad o familie, pentru ca se iubesc etc … nu e ca si cum copilul deja exista undeva si asteapta sa fie adus pe lume sau nu si decizi pentru el … un el care nu este nici plamadit. La altii e accident, la altii e faza cu cana de apa la batranete… Cel putin la bunici in sat aud des si acum „fa un copil sa aiba cine te ajuta la batranete”. Iar una dintre bunici chiar are 5 copii (au fost mai multi) si in ideea de a avea cine ii lucra pamantul. Ori … cum sa spun, asta nu e cam egoist? Cum s-a mai spus, nu cred ca e ok sa il faci pentru a umple goluri sau repara o relatie … insa oricare ar fi motivul, oricat de dezinteresat ar suna si oricat am spune „nu il faci pentru tine” … pai pentru cine? pentru el care nu e? pentru parintii tai ca vor nepoti? nu e ca tu/voi il doriti in viata voastra? ca si cuplu, ca si oameni care doresc sa aiba un pui … ca sunteti constienti ca el va pleca din cuib si va avea viata lui separata e altceva si da, nu il faci pentru tine in sensul ca nu e bine sa devii dependent de el si sa iti pui toata fericirea in acest om creat din sangele tau … insa e tot un gest oarecum egoist. Nu foarte, insa un pic da. Poate exagerez, dar eu cred ca si atunci cand faci un bine cuiva, macar 1% e pentru sufletul tau, ca te simti tu mai bine sa daruiesti si nu cred ca exista ceva care sa nu implice egoism. Poate fi intr-o masura foarte mica, insa exista.

        • Moldoveanca spune:

          Si eu ma bag 😀 Adina, sunt de acord ca majoritatea oamenilor fac copii din motive gresite. Si totusi cred ca mama Ioanei se referea la cum ar trebui sa fie normal, nu la cum este de fapt. Eu de exemplu cred ca sufletele sunt nemuritoare si ca fiecare suflet isi asteapta randul sa se nasca dintr-o femeie. Nu-mi spune ca aceasta credinta a mea e mai penibila decat credinta ca exista un om barbos pe care ajungi sa-l vezi daca ii mananci corpul si ii bei sangele =)) Eu vreau sa nasc un om pentru ca iubesc prea mult viata (cu toate suferintele si cu toate placerile ei) si vreau sa o dau cadou si altuia. Pamant de lucrat n-am, o cana de apa pot sa-mi iau si singura, dragoste am… nu am goluri pe care un copil mi le-ar putea astupa. Asta e tot egoism?

          • Adina spune:

            Hey, dar nu te supara acum 🙂 Nu vad de ce ai luat-o asa. Eu m-am referit doar la faptul ca nu cred ca e asa alb sau negru: ca daca faci copii e ok, iar daca nu faci esti egoist. Sunt motive si motive si daca cineva simte clar ca nu vrea, consider ca e mai bine pentru el si chiar pentru copil sa nu il faca. La modul ca nu il faci doar ca sa fie acolo. Si m-am referit clar (sau credeam ca e clar) la o majoritate de oameni, cum spui si tu … acea majoritate de persoane care cand aduc pe lume un copil si o fac pur si simplu si nici nu vor un copil si apoi exista abandonuri si alte situatii nefericite. Sau copilul nu se simte iubit. Doar nu vrei sa spui ca traim intr-o societate perfecta, in care toti copiii sunt doriti, nu exista orfelinate si atatea probleme. Cei care isi doresc mult un copil si fac tot ce pot pentru a fi parinti buni sunt alta poveste, nu la ei ma refeream 🙂

            Am spus si ca eu la randul meu imi doresc copii. Nu inteleg de unde ai dedus ca eu critic pe toata lumea, gratuit. Am precizat ca in general consider ca este o doza minima de egoism in orice. Dar una mica, de aceea am si precizat poate 1% … iar acest mic egoism nu cred ca este un lucru rau, pentru ca fiecare isi doreste binele lui, al familiei sale, isi urmareste interesul. Nu poti sa fii complet altruist, pur si simplu. Nu m-am referit in niciun caz la tiparul de egoism clar ce presupune sa nu iti pese de absolut nimeni in afara de tine. Era mai mult un punct de vedere legat de termenii altruism/egoism. Si am mai spus ca eu daca fac un bine cuiva, imi face si mie bine. Atat 🙂 Sper ca m-am facut inteleasa.

  • Mihai spune:

    Egoist si fara fundament.
    De ce vorbesti de ceva despre care nu stii?

  • Ioana spune:

    Cred ca e mai bine sa stii ce vrei si ce poti sa oferi..inseamna sa fii responsabil..daca nu iti doresti copii e mai bine sa nu ii faci, chiar daca poti. Sunt draguti cand sunt mici insa cand apar adevaratele provocarii multi dau inapoi. Cum a fost tatal meu.

    Te imbratisez cu drag.

    • Printesa Urbana spune:

      Si ce faci cind crezi ca poti, cind crezi ca totul e ok si ca e momentul, si dupa ce se naste iti dau seama ca nu poti? Ca nu era momentul?
      te imbratisez inapoi!

  • Bear spune:

    @princesse: se poate, trust me. been there, done that, si chiar se poate. e drept ca noi am avut niste vreo doispe ani impreuna inainte si eram deja bine ‘rodatzi’ in momentul in care-am puit, asa ca totul a mers ca uns, ca pe roate… dar cred ca where there’s a will there’s a way. asa ca spor la treaba.

    • Printesa Urbana spune:

      da, ursule, dar tu esti om intelept, nu ca noi…
      multumim, sa vedem, ne mai gindim, ne mai socotim…

  • jo spune:

    ‘Numai că în 9 cazuri din 10, unde apare un copil dispare o dragoste.’

    absurd.

    • Printesa Urbana spune:

      posibil.

      • jo spune:

        tu vezi lumea in alb si negru, nu ai aflat cum e sa viata traita in culori. ar trebui sa fii ceva mai multumitoare pentru ce ai, nu sa te plangi de 3 ori pe zi (public) si alte n ori neoficial pentru ce iti lipseste si pentru ce nu poti avea.
        trist, atat potential ai: esti talentata, organizata, inteligenta, frumoasa. ce-mi faci cu toate astea? pai cam ce face toata lumea: ne plangem de mila, in mii de stiluri, mereu partea goala a paharului si noaptea de sub pat. prea putin vorbesti de fericire, multumire.

        • Printesa Urbana spune:

          Inteleg ca esti p-aici de putina vreme. well, poate daca o sa ai chef sa treci aleatoriu prin postari mai vechi, o sa vezi ca pina nu demult, nu prea scriam despre altceva decit despre fericire. din pacate, nu am un an bun. si asta se reflecta in texte, din pacate. scriu cum sint.

          nu e nimic trist, e doar adevarat.

  • Irina spune:

    Din ce vad si aud (la mine si la familiile pe care le cunosc bine), un copil amplifica / accentueaza ceea ce relatia de cuplu era deja. Daca era fragila, venirea copilului o pune greu la incercare si risca sa o strice de tot; daca era solida, castiga si mai mult in profunzime.

    Noi avem un baietel de aproape 4 ani si jumatate si o sa mai avem inca un copil in curand. Inainte de el, am fost impreuna mai bine de 6 ani, deci am cam avut timp pentru toate… si de plimbari, si de experimentari, certuri, locuit separat, locuit impreuna, momente romantice, tot.

    Nu-i simplu cand 2 se transforma in 3, dar e foarte important cand celalalt e langa tine. Cand te trimite in oras si sta el cu copilul; cand te lasa sa dormi in week-end mai mult, cand te ajuta tot timpul. Si il iubesti si mai mult, ca parinte si ca partener.
    Si mai avem si perioadele cand trimitem copilul la bunici si ne luam cate o saptamana doar pentru noi 🙂 .

    Eu zic ca se poate. Nu cred ca ideea a fost sa se strice armonia cuplului cand apare copilul, nu ar avea sens. Dar pentru fiecare familie e altfel…

  • zuza G spune:

    Ti-am preluat si eu, o parte din articol, aici (cu tot cu citarea sursei, desigur):
    http://www.pentrudive.com/2011/06/unde-apare-un-copil-dispare-o-dragoste.html
    Poate primesti raspunsuri si la mine pe blog. Si poate primesc si eu, ca ma macina dilema asta de cativa ani…

  • cristina spune:

    uite…eu am avut doua experiente legate de cuplu si copilasi.
    Cosmin, cu tatal caruia nu alcatuiam un cuplu extraordinar, prin urmare, dupa ce am avut copilul nu a fost o mare surpriza ca partidele de sex nu erau nemaipomenite. In schimb, vacante, restaurant, plimbari….cu copilasul in carut…de mana…pana cand n-a mai fost sa fie. Dar nu din cauza copilasului nostru ci pentru ca, diferiti fiind din start, am si crescut diferit. A fost acum….19 ani are Cosmin.
    Am trecut si eu prin aceleasi frustrari….ca nu voi mai fi in stare sa fac copil si nimeni n-a putut sa ma convinga ca era un embrion si nu copilasul meu…dar, cand hotarasem eu ca am intrat in nefasta perioada a menopauzei ( bunica, mama si sora de tinere…) de fapt, se milostivise Dumnezeu si aveam sa o am pe Anaid. A fost greu in primele luni si dupa crizele de colici nu voiam decat liniste…atat de tare ma epuiza neputinta de a o ajuta. De sex, nici nu voiam sa aud. Dar a trecut perioada si …mi-am revenit!
    Astazi, dimineata, dupa micul dejun, stateam toti trei in pat si chiar m-a surprins Anaid care se uita zambind cand tati al ei ma pupa cu zgomot. Ma gandesc ca simte ca ne iubim ….
    Nu cred ca un copil destrama un cuplu….doar ne schimba viata, programul, obiceiurile….ce nu era inainte de a avea copilul, nu o sa fie nici dupa. Eu stiu!

  • Arais spune:

    Eu recunosc, noi suntem egoisti deocamdata: 34 de ani amandoi, impreuna de 7… am trecut prin multe iaduri imaginare si reale impreuna, am avut multe individual issues de rezolvat la inceput (ne-am iubit prea mult sa o facem separat, desi am incercat si asta pentru cateva luni), au urmat apoi probleme mai mari (de sanatate, de familie), am trecut prin toate, tinandu-ne de mana. We are best friends, best lovers, best buddies, soulmates, all there is (except married, cause neither of us likes papers).
    Copii nu incercam sa facem, dar de un timp nici nu ne mai straduim foarte tare sa nu; din cauze medicale oricum exista mari posibilitati ca nu se poate intampla fara ajutor, asa ca de vreun an traim cu what will be will be. Daca am vedea un test pozitiv, probabil ca am fi ingroziti de cat de mari vor fi schimbarile, de cum voi fi ca mama si el ca tatic, dar pe baza anilor trecuti stim ca ne iubim destul, si suntem suficient de puternici sa fim fericiti in orice conditii, asa ca dupa trei zile probabil am topai de bucurie ca din dragostea asta mare se materializeaza un omulet.

    Candva am crezut ca daca vrei copii, trebuie sa o faci foarte atent, dupa ani de pregatiri si planuri… cred si acum, ca trebuie sa fi pregatit, dar stiu ca *nu te poti* pregati. Nici cu un animal de companie nu ai habar cum ar fi, degeaba ai cunostinte cu caini, si degeaba il mangai cu drag pe cel al vecinului… ca daca e al tau nu mai ai scuze, trebuie sa te trezesti in fiecare dimineata la cinci sa-l plimbi, si nu mai poti merge la film dupa o zi de lucru, ca il lasi singur si latra, si e incomod sa calatoresti cu el… Si asta e „doar” un caine, mananca singur, daca ii faci rost de un frate, se si distreaza fara tine, il poti lasa la prieteni, daca vrei sa pleci in concediu – sa nu mai vorbim de alte diferente si alte nevoi, care nici nu se compara, sau de numarul anilor pentru care vei fi responsabil de fericirea lui.

    But I digress… Si eu vad in jurul meu exact ceea ce vezi tu, Princess: familii tinere, parinti mandri de cei 2-3 copii, oameni aparent fericiti, la care te uiti si nici nu ai crede ca ceva poate fi in neregula… si despre cei care ii cunosc mai bine stiu first-hand, despre restul aflu mai devreme sau mai tarziu, ca nu este totul roz, din contra, ca femeie/barbat si ca om, sunt profund nefericiti… si da, 9 cazuri din 10, din pacate. Dar desi aparent problemele vin de la copii (mai mult stres, mai multe responsabilitati, milioane lucruri mici de rezolvat zilnic), realitatea este ca aceste perechi nu au fost perfecte to begin with. Daca ai tot feluli de nepotriviri, oricat de micute ar fi ele, si nu esti in stare sa le rezolvi (complet) sau sa treci peste (and I mean treci-pes-te, de tot, fara regrete, sara reprosuri) nici macar in doi, cand practic esti liber… doi oameni maturi care isi pot purta de grija si separat, deci tot ce pot fi/crea impreuna este (ar trebui sa fie) mai bun, mai frumos, mai-mai-mai – la ce sa te astepti, daca si acest duo s-a bazat pe compromisuri? Bineinteles ca toata constructia devine mai instabila odata ce adaugi un nou element, care nici macar nu sta pe propriile picioare, trebuie sustinut de cele doua baze, si ele fara echilibru…
    Eu zic ca nu cauti motivele in locul potrivit – incearca sa analizezi cuplurile mai intai, o ea si un el si o iubire asa cum a fost inainte de implinirea dorintei. Si zic sa faci tot asta si pentru tine, si daca esti/sunteti ca Ceilalti, atunci ai motive sa iti faci griji; daca nu, forget it. 🙂

    • Printesa Urbana spune:

      Of, din pacate e foarte grea analiza asta. N-am raspuns la ea. Nu stiu in ce categorie sintem. Nu stiu care lucruri sint importante si care. Stiu prea putine acum… iar mai tirziu o sa fie prea tirziu.

  • Xelomon spune:

    Complex subiect 🙂
    In familia mea extinsa (cu verisori), s-au nascut 4 copii in ultimul an, cu al meu se fac 5.
    Am vazut ca barbatii care isi ajutau sotia la treburi inainte de nasterea copilului au continuat s-o ajute. Cei care nu miscau inainte n-au miscat nici dupa.
    Curios, sexul copilului n-a contat – adica faptul ca s-au nascut baieti nu i-a facut pe cei din urma tati mai saritori (in idee ca: stau cu copilul, plimb copilul… pana speli tu vasele).

    Deci copilul nu face decat sa reliefeze ceea ce deja se intampla prin cuplu. Fiindca vine cu stres, vine cu galagie, vine cu puhoi de rude si de sfaturi si de lucruri de descoperit, cu lipse materiale, cu multe temeri si griji.
    Dar vine si cu „are ochii tai”, „uite, invata sa mearga”, „ui, ce dulce e!”.

    Chiar si cei care ajuta in casa considera ca ceea ce tine de copil e „treaba de mama” (mentalitate romaneasca, ce sa-i faci).
    In cazul meu, sotul sta cu fetita (doar ei amandoi) cat ma duc la psihoterapeut sau cat am un curs. In rest, eu o plimb.

    Din experienta mea (si ce-am vazut pe la altii), o persoana trebuie sa-si rezolve marile probleme inainte de a avea un copil. Fie ca sunt probleme de cuplu, sau cu sine, sau cu familia/increderea in sine/banii/job etc. Altfel, va suferi ea, va suferi partenerul, si cel mai mult va suferi copilul. Multi uita ca copil nu chituieste relatii, nu repara increderea sfaramata in oameni, nu lipeste inimi frante si ca nici nu e mijlocul cel mai indicat sa redevii tu copil.

    Iti urez sa te mai plimbi asa, in 2, si sa gusti viata doar in 2. Sunt convinsa ca la un moment dat, va veti plimba si in 3 si va fi bine. Doar ca atunci vei vedea viata prin 2 perechi de ochi, unii mai mari si unii mici-mici 🙂

    • Printesa Urbana spune:

      As vrea sa fiu si eu macar jumatate din cit de convinsa esti tu in ceea ce priveste inmultirea noastra. 🙂 Recunosc ca mi-e tot mai frica. Si la cit de multe lucruri merg prost, am asa multe de rezolvat incit n-o sa ajung niciodata sa spun GATA, acum sintem pregatiti…

  • Candice spune:

    Eu cred ca tu vei avea copii daca intradevar iti doresti asta, fiindca pruncii sunt de la Cel de Sus.Daca nu, nu e nicio tragedie si niciun motiv de suparare.Noi avem 20 de ani de casatorie si suntem foarte fericiti si fara copii.Iesim, ne distram,calatorim de peste 5-6 ori pe an.Sigur ca pruncii iti aduc fericire, dar nici lipsa lor nu-ti aduce nefericire.Iar dragostea nu ar trebui sa fie conditionata sau incercata de prezenta/lipsa unui copil…

    • Printesa Urbana spune:

      Ei da, voi sinteti exemplul meu de fericire conjugala maxima in lipsa urmasilor! Asadar, felicitari, bai!

  • Amirah spune:

    A propos de egoism: a face un copil inseamna asumarea celei mai mari responsabilitati din cate exista. Nu e casa, nu e masina sau mai stiu eu ce, sa iti faci socotelile doar daca iti asumi responsabilitatea de a plati ratele si de a o intretine, sau nu. Exista femei care au capacitatea de a se autoanaliza atat de detaliat, incat isi recunosc (poate cu durere) ca nu sunt in stare sa isi asume o asemenea responsabilitate, cea a vietii altei fiinte umane.

    Daca ma gandesc la milioanele de copii ai strazii sau din camine, chinuiti si abandonati (nu ma refer doar la Romania), sunt ferma convinsa ca ar trebui sa existe mult mai multe femei „lipsite de curaj” si „egoiste”.

  • ina bixade spune:

    Ce a zis Candice este FIX si exact ce cred si simt si eu.(stiam eu ca nu sint singura care NU vede intr-un copil implinirea si fericirea suprema). Ideea (comunista) ca trebuie sa plantezi un pom si sa faci un copil in viata asta, (ca altfel ai trait degeaba), ma face cu nervii.
    PS: fata, mult mai scrii pe blogul asta, nu am mai vazut asa ceva:) te-am pupat

  • Dana spune:

    Pe mine ma intristeaza aceasta postare, desi recunosc ca inteleg aceste sentimente. Ma intristeaza din perspectiva mea, normal, pentru ca eu imi doresc copii, insa nu mi-i permit. Si nu e cinism ce spun, e cruda realitate. Stiu ce se spune, copiii sunt de Dumnezeu, primesti ajutor nesperat dupa ce ai si altele. Insa eu una, ca mii sau sute de mii de tineri din tara asta, nu pot sa imi asum responsabilitatea de a aduce pe lume un copil cand eu nu am o casa si nu am perspective de mai bine. Iar cand voi avea o casa, asta va insemna rate pentru tot restul vietii=> nu o sa am cum sa stau acasa un an-doi cu copilul pentru ca nu imi voi permite sa mai platesc ratele, iar daca ma voi duce la serviciu nu voi avea cu cine lasa copilul pentru ca parintii nu sunt aici, iar o bona nu-mi voi permite. Eu daca as fi in locul tau, cu mijloacele pe care le ai, nu as gandi atat de mult:). Mergi prea departe cu gandurile negre, iti faci prea multe probleme. Macar tu iti permiti un copil daca decizi sa-l ai, gandeste-te ca multi oameni nu isi permit acest ‘lux’, ceea ce este ingrozitor de dureros.

  • Departe spune:

    Subscriu la ce au comentat Candice si Ina. Daca, la lumina unei gandiri extrem de lucide si cinice, ajungi la concluzia ca nu esti ABSOLUT sigura ca vrei un copil, stai linistia si nu iti fa procese de constiinta, ca nu conteaza chiar asa de tare daca pe pamantul asta va fi sau nu un om in plus… Sunt perfect convinsa ca nu e obligatoriu sa faci un copil ca sa te simti implinita, ba din contra, daca asta e masura implinirii, atunci e trist. Madam Gilbert (aia cu Eat, Pray, Love) scria ca a face un copil e ca si cum a-ti face un tatuaj pe fatza: o sa il ai toata viata, deci trebuie sa fii convinsa ca il vrei. Noi, cuplu de 30 de ani, casatoriti de 7, intr-o tara in care e mai „usor” sa ai copil decat inRomania, am decis ca nu-i de noi povestea asta cu crescut copii si ca in loc sa „daruim viata” si alte metafore de genul asta, sa ne traim viata proprie, asa egoista cum o fi ea, si sa ne concentram sa o traim ca lumea.

    PS: si nu, nu simt in mine nici o flicarire de dorinta de procreere cand imi permit sa ma scol in fiecare sambata fix la ce ora vreau! 🙂

  • IoanaAnna spune:

    Eu cred ca acest text l-ar scris pt tine, pt a te convinge pe tine ca nu mai e nevoie sa suferi si sa te stresezi pt a concepe si da viata unui copil. Exact asta reiese din tot ce ai scris. O autoconvingere ca daca vei avea copii..nu vei mai avea viata, nu vei mai fi iubita sau iubi la randul tau. Nu este deloc asa. Nu stiu ce cupluri cunosti si cum i-ai perceput pe cei care au copii insa te asigur ca implinirea si fericirea superma o vei simti doar atunci cand iti vei tine copilul in brate. Daca iti iubesti jumatatea si jumatatea iti impartaseste sentimentele, copilul nu va face decat sa va uneasca si mai mult. Vorbesc din experienta. Si ma refer la dragostea adevarata, doar in cazul ei se aplica teoria mea. Te incurajez sa mai incerci, sa fii curajoasa si sa nu ocolesti aceasta fericire superma, de a fi mama!

  • Recunosc faptul ca am citit postarea cu atentie iar comentariile printre randuri. Am 27 de ani, sunt happily married si nu simt deloc nevoia de a avea copii. Mai visez uneori ca sunt insarcinata si ma trezesc toata numai ape ca si cum as fi visat ca sufar de o boala incurabila. Nu-ti imaginezi ce usurata sunt cand ma ridic din pat eu cea fara burta si ma pregatesc sa plec la serviciu. Lucrez in resurse umane intr-o companie cu foarte multi angajati si angajate. Cred ca aproape zilnic mai primesc cate o informare de sarcina si vad niste fete absolut radiante ca urmeaza sa fie mame prima oara, a doua oara sau a treia oara. Se vede ca ele sunt fericite si oricat as vrea sa-mi iasa pe gura cuvantul magic „felicitari” nu reusesc pentru ca mie de fapt imi este mila de ele.

    Sunt judecata destul de aspru pentru faptul ca nu-mi doresc copii. Ba chiar mi s-a spus ca sunt egoista. Dar eu sunt fericita cu viata noastra in doi in care facem lucruri si separat si impreuna. Suntem atat de uniti si totusi atat de liberi impreuna. Dormim toata noaptea neintrerupt, ne trezim la cat vrem (atunci cand nu muncim), mancam ce ne place sau ce apucam, oricand avem chef sa mergem undeva, incuiem usa si ne urcam in masina sa pornim la drum.

    Nu ne sunt dragi din cale afara copiii, avem o nepotica in schimb pe care o adoram. O iubim mult insa cand incepe sa faca mofturi si sa fie plangacioasa, ne scuzam discret si plecam acasa, in linistea caminului nostru.

    Avem si o finuta care ne e draga insa vad cum parintii ei sunt altfel de cand o au pe ea. Taticul pare sa incaseze reprosurile ca nu se implica suficient. Pareau un cuplu de vis inainte sa apara fetita. Acum mi se pare un cuplu la fel ca toate cuplurile obisnuite cu copii.

    Merg pe principiul three is a crowd. Acum multi ani nici nu concepeam ideea ca eu n-o sa am copii. Cand am crescut mare mi-am schimbat radical opinia. Nu stiu cum o sa gandesc peste cinci – zece ani dar am o banuiala ca tot la fel.

    Ce ma bucura in schimb este ca am alaturi de mine un om minunat care ma iubeste enorm (se vede asa in tot ce face) si pe care-l iubesc tot la fel de enorm si care nu simte nevoia sa-si duca „samanta” mai departe. Nu stiu cum o sa gandeasca nici el peste cinci – zece ani, dar stiu ca persoana mai constanta si mai stabila in sentimente n-am trait sa cunosc.

    Si sa nu uit, am toata admiratia si respectul pentru oamenii care cresc cate un pui, doi, trei de om si sunt fericiti si impliniti cu alegerea lor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *