Lisabona e bună cu noi (II)

Mă pregătisem să vă înşir aici toate motivele pentru care mi se pare că sînt aici de multă vreme. Toate lucrurile care acum cîteva zile îmi atîrnau greu în suflet şi mă făceau să mă simt ca un puşcăriaş bătrîn au rămas în urmă de parc-aş fi trăit cîteva vieţi în ultimele două zile.

Acum stau în faţa monitorului şi-mi dau seama că nu pot să vă descriu mare lucru din cum mă face să mă simt locul ăsta. Nu-mi ajung cuvintele pe care le ştiu şi e păcat. Trebuie, TREBUIE, să vedeţi cu ochii voştri. Am văzut multe locuri la viaţa mea. Dar aici e altfel. În cîteva feluri, Lisabona seamănă cu Barcelona, seamănă şi cu Roma, şi cu Catania, cu Palermo şi cu Nisa.

Zidurile vechi din care cresc tufişuri şi copaci vii stau la centrimetri distanţă de faţade impecabil renovate.


Lisboesii vorbesc tare într-o limbă din care nu-nţelegi mare lucru, dar care suna ca un cîntec despre miere.

Pe străzile înguste circulă cu viteză nebună un tramvai mic, rotund, galben şi fără geamuri care spală amintiri neplăcute şi dă volum părului proaspăt spălat.

La fiecare colţ de stradă te-aşteaptă cu tăvile pline pastiserii şi cafeterii cu pasteis de nata, brioşe, gogoşi, budinci şi creme pe bază de ou şi vanilie care curg pe gît mai bine ca orice alt desert degrabă îngrăşătoriu.

Vinul lor verde e ieftin, nemaipomenit de băut rece lîngă o farfurie de creveţi sau doradă friptă pe plită.

Vinul lor de porto are gust de butoi vechi, e dulce, greu cumva şi-ţi ia minţile rapid.

Casele lor sînt înguste şi lungi, întunecoase şi colorate, iar briza bate din sufragerie pînă-n dormitor să-ţi facă toate hainele şi pernele să miroasă a rîu.

Străzile lor de cartier se umplu lseara de mese care se umplu la rîndul lor de farfurii doldora de pîine cu coaja tare, supe de peşte, fructe de mare fripte, fierte, coapte, toate bune.

Aceleaşi străzi ale lor sînt aşa înclinate că nici o casă nu are două camere la acelaşi nivel.

Casele lor sîmnt îmbrăcate-n faianţă mai veche sau mai nouă, verde, roz, albastră, bătută de vînt şi de camere foto care o adoră.

Seara coboară o lumină aşa aurie că ai impresia că ai descoperit cea mai bine ascunsă comoară a lumii.

Noaptea e atît de linişte că îmi ţiuie urechile. Posibil să fie de la vino verde amestecat cu porto şi cu oarecare încredere în ziua de mîine. Pînă una alta, mi-am adus aminte că-mi place să mă joc. Şi fac asta, cît încă nu e nimic să mă tragă înapoi în lumea oamenilor mari.

Pin It

38 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *