Azi nu s-a născut nimeni

Am citit la Andreea ca ieri a fost ziua internaţională a comemorării bebeluşilor şi copiilor. Zeci de mii de oameni care-ar fi trebuit să fie părinţi aprind lumînări pentru nişte vise pe care le-au avut şi care s-au stins fără nici o şansă să devină adevărate. Îmi aduc aminte că în primăvară, mi-a scris o mamă să-mi spună de o astfel de adunare comemorativă. Trecuseră cîteva săptămîni de cînd piedusem sarcina. Şi mi-aduc aminte că gîndul de a sta în acelaşi loc cu alte femei schilodite de o durere asemănătoare cu a mea mi s-a părut grotesc şi ridicol. Durerea asta e atît de cumplită şi de personală încît n-o poţi împărţi nici cu celălalt părinte, cu omul care a pierdut acelaşi copil odată cu tine, cu omul care e la fel de golit de viaţă ca tine.

Chinul gîndului că ţi-a murit copilul e atît de sufocant încît te face să-ţi doreşti să mori. Nu trece cu nimic. Nu trece cu somn, cu alcool, cu pastile, cu plîns, cu nesomn, cu toţi prietenii din lume, cu cele mai competente sfaturi de la cei mai buni specialişti. Singurul lucru care funcţionează e timpul.

De uitat nu uiţi. Nu uiţi niciodată. Mă gîndesc în fiecare zi la ce-ar fi putut fi copilul care-a murit în mine. N-am apucat să-l vad, nici măcar degete n-a apucat să aibă. Ciudat, dar asta n-a făcut ca iubirea mea să fie nedefinită, ca forma capului lui la 8 săptămîni. Eu deja mi-l iubeam ca şi cum m-aş fi jucat deja cu el în trei zeci de mii de dimineţi, ca şi cum aş fi adormit cu el la piept în cinci milioane de seri. Nici măcar n-am apucat să aflu dacă e băiat sau fată. Moartea lui, sau a ei, m-a frînt atît de zgomotos şi de neaşteptat c-am crezut la modul cel mai serios că n-am să mai pot trăi ca un om normal. Nu-mi pot imagina cît de cumplită e durerea asta pentru o mamă care şi-a văzut copilul, l-a ţinut în braţe, şi-apoi l-a pierdut pentru că viaţa e absurdă şi pentru că nimic n-are sens.

N-aş putea merge niciodată la un eveniment comemorativ pentru bebeluşi şi copii. Mi se pare prea trist. Dar înţeleg că pentru unii părinţi, o adunare cu oameni care suferă de-aceeaşi boală a tristeţii pe viaţă ajută. Există o asociaţie pentru ei. Eu nu pot. Pot să vorbesc despre asta cu oricine. Încă îmi mai scriu femei care au trecut prin drama asta nenorocită, femei care se tem de ea mai mult decît de moarte. Le scriu înapoi şi le povestesc tot ce-mi cer. 1% ajută. Sutele de scrisori pe care le-am primit de la oameni necunoscuţi în zilele cele mai grele m-au ajutat. Mi-au scris femei care-au pierdut cinci sarcini la rînd. Mi-au scris taţi de copii pierduţi. Mi-au scris copii care şi-au pierdut fraţii. Mesajul tuturor a fost ăsta: o să treacă. N-a trecut, dar a devenit suportabil. Ceea ce e mai bine decît moartea sau nebunia.

Nu-mi pot numi copilul înger. Nu cred că moartea unui copil, născut sau nenăscut, poate să aibă vreo legătură cu Dumnezeu. Am acceptat c-am piedut un copil. Nu cred că există vreun motiv pentru care mi s-a întîmplat asta. Nu mai caut răspunsuri. E un capitol care şi-a ocupat locul în viaţa mea, chiar dacă nu are şi note explicative de subsol.

Am scris despre asta azi pentru că azi ar fi trebuit să se nască, dacă n-ar fi murit. Şi pentru că din cînd în cînd simt nevoia să mai scriu despre asta, ca să-mi aduc aminte că eu trăiesc.

Pin It

27 Comments

  • >:D< Nu stiu cum e… nu vreau sa aflu. Dar stiu ca moartea doare. Doare tare de tot. Dupa care lucrurile merg mai departe…

    • Printesa Urbana spune:

      Lucrurile merg mai departe, dar numai unele. Ceva ramine incremenit acolo, odata cu fiecare moarte.
      >:D<

  • iuliana spune:

    ieri am auzit o stire la radio despre aceasta zi comemorativa. mi s-a strans inima gandindu-ma la copilul pe care l-am pierdut pe 16 mai anul trecut… mi-au dat lacrimile… apoi a venit mama cu Vladi in brate, puiul meu de 5 luni care imi rade fericit de fiecare data cand ma priveste. si mi s-a strans si mai tare inima, dar de fericire, de bucuria de a-l putea saruta pe frunte, de a-l imbratisa strans de prea mult drag, de a ma topi in rasul lui, de privirea lui strengara. e greu sa pierzi un copil, dar durerea pare mai suportabila cand in fata iti rade puiul tau care se bucura ca e iubit si te iubeste pt ca ii esti mama, pt ca porti in tine un intreg univers pentru el…

    • Printesa Urbana spune:

      e adevarat. cu conditia sa-l ai pe puiul asta care sa faca durerea suportabila. nu toate femeile au norocul asta.

  • A.O. spune:

    Ce ocazie trista , sa spun ca te „cunosc” de 9 luni 🙁

    • AndreeaG spune:

      Eu cam de 6 dar mi se pare ca ar fi 6 ani, primul post pe care l-am citit a fost cel cand revenea din Praga, in mai (un oras superb pe care lam vazut si eu), apoi am mai derulat, mi-a placut mult si am ramas. Am citit cam tot, mi-e o prietena foarte draga, chiar daca numai unidirectional 🙂

  • AndreeaG spune:

    Of….nu stiam de ziua asta…..nu are rost sa discut despre durere, e foarte personala si fiecare si-o stie pe a lui si o suporta cum poate…
    Nu stiu ce faceam aseara la 19 … probabil ma jucam cu copiii …. a, ba nu, scriam, ei se jucau cu „tati”, radeau o gramada si mie chiar imi dadeau lacrimile cand ma gandeam ce viata perfecta am. Nici nu-mi mai amintesc cum era viata inainte sa apara ei, parca a trecut un secol de atunci, un secol plin de rasete si lucruri noi in fiecare zi.
    Ma concentram foarte tare si nu ma duceam la ei pentru ca scriam despre micuta Ioana, ti-am trimis mail cu initiativa celor de la „amfostacolo.ro”.
    Inca nu am pierdut pe nimeni sa simt ca mi se sfasie tot sufletul, mi-e teama de momentul, inevitabil, cand se va intampla asta, nu stiu cat de puternica sunt.

  • Daniela spune:

    nu stiu sa-mi manifest compasiunea in momente din astea, pur si simplu ma blochez, mi se pare o durere prea adanca si prea personala si orice as spune, de fapt as zgaria, as deschide rani.

    asa ca tac 🙁

  • Valen spune:

    M-am gandit mult la durerea ta si la cat de curnt ai exprimat-o. Cumva te invidiez, am pierdut o sarcina acum 3 ani si din cauza ca atunci nu mi-am trait durerea, acum la aproape 7 luni de alta sarcina, nu m-am atasat de bebelusa mea, nu am nicio haina de gravida si multa vreme nici insarcinata nu m-am simtit.

    • iuliana spune:

      probabil ca si dupa ce vei naste nu te vei simti atasata de bebelusa ta. asta nu inseamna ca esti defecta, ci ca esti un om normal. multe femei nu se simt atasate de bebelusul lor ceva timp dupa nastere.
      o prietena a avut curajul sa imi spuna asta inainte sa nasc, asa ca atunci cand si eu am trait acelasi lucru cu copilul meu pe care mi-l doream din tot sufletul si pe care il iubeam din toata inima mea, dar pe care nu il simteam al meu, nu m-am simtit ciudata. atasamentul si dragostea aceea imensa de mama a venit la o luna si ceva dupa nastere cand am plecat in oras cu sotul meu si inima mi s-a strans ca am lasat in urma un copilas atat de simpatic si dulce care mi-as dori sa nu plece inainte sa ma intorc ca sa il mai imbratisez o data… abia atunci mi-am dat seama ca acel copil nu va pleca, ca este al meu si atunci cand m-am intors din oras l-am luat in brate asa adormit si dulce cum era in patut si l-am tinut strans pana m-am umplut de mirosul lui… si am simtit ca e al meu. pentru totdeauna.

  • Ingrid spune:

    Ioana…. azi nu s-a nascut nimeni, e adevarat. Dar gandeste-te ca, daca e adevarat ce ti-a explicat medicul (si nu vad de ce n-ar fi), azi s-ar fi putut naste un bebelus bolnav. Cu malformatii care ori l-ar fi condamnat la o viata de chin, ori l-ar fi facut sa se duca, in bratele tale de data asta. Poate ca, intr-un fel ingrozitor, asa a fost… sa fie.
    Un gand bun si o imbratisare pentru tine, din tot sufletul. Am toata credinta din lume ca intr-o zi, se va naste 🙂 Si ca ziua aceea va veni exact cand va fi momentul, asa cum au venit si celelalte minuni din viata ta 🙂

  • Valen spune:

    Nu ma indoiesc de existenta unui atasament foarte puternic si acum, numai ca sufletul nevindecat nu il lasa sa iasa la suprafata. Si cel mai ciudat este ca nu stiam de aceasta durere, pana nu am ramas din nou insarcinata. Am crezut ca imi trecuse, ma si miram ca nu am suferit asa mult…..

  • oq spune:

    Trimit o imbratisare virtuala pentru prrintesa, cu grija sa nu strivesc tu-tu-ul si cu caldura ca a venit iarna:)

  • Nu fi trista, vor veni in viata ta si alte astfel de miracole!

  • Anca G spune:

    „Azi” adica ieri a fost ziua mea! Eu sunt nascuta pe 16 octombrie. Intr-o zi, Ioana, intr-o zi ai sa fi o mama extraordinara! Si-o sa fi pentru toata viata.
    Te imbratisez cu tot dragul, asa cum deja stii. Dar de data asta ca o fiica.

  • Merat spune:

    Of, draga mea… Nu o sa uit NICIODATA momentul cand cumparam biletul sa vin sa te vad si in timp ce asteptam cucoana de la CFR sa se uite prin calculator, am citit mesajul crunt de la tine… Am plecat pe strada incercand sa-mi dau seama ce s-a intamplat, ce-ti pot spune, de ce, DE CE… Imi pare rau… Imi pare rau pt toata lumea care trece prin asta si sper sa nu ingros randurile candva, dar istoria genetica a familiei mele nu anunta nimic bun…

  • GG spune:

    da…doare groznic de tare sa pierzi un copil. Imi pare rau pentru tine, pentru ele, pentru mine…Indiferent care ar fi fost cauzele..

  • nusch spune:

    Probabil ai avut numai nevoie sa spui si n-ai putut, pentru ca n-aveai cui. Cui sa spui…?
    Nu ai nevoie de asta. Insa…:((((((((((((((((((((((((((((

  • Fiecare se inchide in propria-i frica -turnul sau de fildes
    curaj ! exista un maine cu soare !
    j.

  • Daniela spune:

    Ma gandeam cand am inceput sa scriu ca da , e grotesc si morbid sa faci o astfel de comemorare dar pe de alta parte cred ca suntem atat de fragili si instabili psihic,noi oamenii, incat ne agatam de tot felul de ciudatenii ca sa nu ne pierdem mintile.
    Si totusi…eu abia astept sa incep ,in sfarsit, sa nu mai numar in a cata saptamana de sarcina trebuia sa fiu, in nici un caz nu mi-as alimenta de buna voie starea .
    Seara frumoasa

  • Veleasca spune:

    Pierderea Ioanei m-a transformat enorm.Am devenit extrem de sensibila, simt si inteleg atat de intens durerea pierderii unui sufletel.Pot sa spun ca sunt totusi o fericita pentru ca mai am un copil,Robert, un nazdravan de 10 ani.Cu toate astea doare si luna aceasta ar fi trebuit sa aibe 4 ani.4 ani in care m-am intrebat mereu de ce, mi-am dorit ca macar in vis sa mi se arate si nicio clipa nu am uitat.Da, nu se poate uita insa devine suportabil, asa este.Durerea asta e prea personala, nu pot inca sa vorbesc despre asta fara ca lacrimile sa-mi inunde ochii, fara sa-mi simt sufletul sfasiat, a durat 3 ani pana am reusit sa vorbesc cu sotul meu .Am plans amandoi o noapte intreaga.In anii acestia ne-am inteles din priviri, aprinzandu-i o lumanare in tacere.
    Nu am suportat pe nimeni in preajma, in afara de sot si Robi, luni de zile, mai ales ca multi nu considerau ca am pierdut un copil..ci o sarcina,un embrion..off nu vreau sa ma mai gandesc!
    Ne dorim si speram ca intr-o zi sa se intample din nou minunea…sunt 2 ani de cand incercam insa nu ne pierdem speranta!Poate ca frica e inca instalata in mine si teama asta nu-mi lasa fiinta sa plamadeasca o noua viata!
    Sunt o mama cu doi copii, unul langa mine si celalalt langa Dumnezeu.

  • N. spune:

    Zilele acestea fetitele mele ar fi trebuit sa implineasca trei ani. Daca s-ar fi nascut la termen…

    Am promis atunci, in vara fatidica 2008, printre durere lichida curgand prin talpi si opriri prea dese pe trotuarele unui oras in festival, ca le voi face fratiori si surioare. Curand! Au trecut mai bine de trei ani si nu am reusit.

    Sa-i spui lui Liviu ca rad mai rar decat isi aminteste el.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *