Îmi iubesc părinții. Necondiționat.

E ultimul post pe tema asta, vă promit. Nu pot încheia subiectul despre iubire înainte să afirm și asta: eu îmi iubesc părinții necondiționat.

O iubesc pe mama, deși nu m-a alăptat pînă la 3 ani (de fapt, cred că nu m-a alăptat mai deloc ci doar cinci luni), nu m-a purtat niciodată în sling sau în wrap, n-am dormit cu ea în pat decît rareori, cînd eram bolnavă sau nu erau destule paturi, m-a pedepsit des, uneori m-a lovit cu palmele, nu mi-a cumpărat nici a zecea parte din lucrurile pe care mi le-am dorit, pentru că nu erau bani, nu m-a lăsat să fac nici a zecea parte din lucrurile pe care mi le-am dorit, pentru că a fost exagerat de grijulie, nu mi-a spus că mă iubește niciodată vreme de 20 de ani, în schimb m-a judecat și m-a jignit în cîteva ocazii importante. Dar o iubesc și știe asta.
(o paranteză pentru mama: nu pun aici toate lucrurile bune pe care le-ai făcut pentru mine (cu siguranță multe, le știu și le port cu mine) pentru că discursul meu e despre cum te iubesc în ciuda celor rele, nu datorită celor bune)

Îl iubesc pe tata, deși m-a abandonat cînd aveam 12 ani și nu l-am văzut pînă să împlinesc 27. Nu-l mai cunosc, nu-mi mai aduc aminte mare lucru despre cum era cînd eu eram copil și el era tatăl meu. Nu ne vedem, nu știm mai nimic unul despre altul, vorbim la telefon 1 minut pe săptămînă, ne repetăm aceleași banalități despre vreme, seară bună, pa. N-am o relație cu tatăl meu, ne-am pierdut acum 20 de ani, dar îl iubesc.

Dac-ar fi ca iubirea mea pentru acești doi oameni să fie condiționată, poate l-aș iubi doar pe unul, și pe acela cu rețineri. Dar nu e. Nu-i iubesc pentru ce mi-au dat, pentru numărul de ore în care m-au ținut în brațe, pentru modelul pe care mi l-au oferit în viață. Îi iubesc și atît. I-am iubit cît am fost copil, pentru că ei erau tot universul meu, îi iubesc și acum, cînd sînt ditamai omul și le pot judeca deciziile care mi-au fracturat destinul și personalitatea. E drept că-n unele privințe n-aș face ca ei, dar asta nu mă face să-i iubesc mai puțin.

Cred că mama a fost cea mai bună mamă pe care-am putut-o avea. Și despre tata cred la fel. Sigur că am fantezii despre cum ar fi fost să cresc cu doi părinți care să mă alinte și mă țină în brațe în fiecare zi pîn-am intrat la facultate, dar sînt fantezii, nu frustrări. Nu am dinții încleștați, n-am reproșuri de făcut. Îi iubesc și gata.

Nu spun că asta e vreo normă, că așa ar trebui să fie, nici vorbă. Dar am citit toate poveștile voastre de la postul anterior și mi-am dat seama că pe unele dintre ele nu le înțeleg. Le accept ca fiind posibile și adevărate, dar nu le simt. La fel cum nu pot înțelege ce se petrece în sufletul unei mamei care nu-și iubește băiatul pentru că nu e fată. Știu că e posibil, cunosc un caz sau două, dar mintea mea nu le poate pătrunde.

PS: Asta-i o poză cu noi trei într-un moment în care toate erau bune și frumoase. O poză pe care o am înrămată și pusă la loc de cinste în living, ca s-o văd de 100 de ori pe zi. Împlineam 3 ani, mama era brunetă și tata era cu noi. Ah, și ce mă enerva rochia asta roșie, că mi se vedea fundul de sub ea, și fundul era oarecum penibil, înghesuit în ciorapi d-ăia groși și albi…

Pin It

51 Comments

  • Dar daca tatal tau ar fi batut-o zilnic pe mama ta pana cand ea ar fi stat pe jos intr-o balta de sange? Sau daca, intr-un moment de nebunie data de viata pe care o traia, mama ta ar fi luat un pumn de tranchilizante in fata ta incercand sa se sinucida. Si tu aveai 9 ani. Si trecusera 9 ani de cand treceai prin lucruri similare. Atunci crezi ca i-ai mai fi iubit ca adult? Nu mi s-a intamplat mie, ci sotului meu. Insa pot sa imi imaginez cum e. Si eu am incetat sa imi iubesc mama cand a inceput sa se poarte cu mine ca si cand as fi un gunoi. La ea a fost invers. Cat am fost copil…a fost cum a fost…cand am crescut…cu fiecare an care trecea ma trata mai urat. Si tot mai urat. In legatura cu orice si cu nimic. Desi odata, cu multi ani inainte, eram doar noi doua, si eram prietene.

    • Printesa Urbana spune:

      Nu stiu si nici nu conteaza, pentru ca lucrurile despre care spui tu nu mi s-au intimplat.
      Nah, nu stiu daca era cazul sa ne imaginam scenarii cumplite, ca nu despre asta e vorba. E vorba despre cum a fost viata mea si cum sintem acum. Ca se putea si ca el sa ramina si sa avem o familie nemaipomenita si mama sa nu sufere 20 de ani. Dar a fost cum a fost, si acum eu ii iubesc asa. End of story.

      • cookie spune:

        ioana, io zic asa (parafrazand o veche zicala): vai de copiii care nu-si iubesc parintii. mare, mare gol in sufletul unui adult este sa nu poata a-si iubi mama si tatal.

        • Printesa Urbana spune:

          Adevarat. Da uite ca sint adulti (oameni admirabili, ca Alexandra si Candice, de exemplu, pe care le cunosc personal si care-s niste femei bune si echilibrate) care nu pot trece peste lucruri.

          • Multumesc Ioana! Si da, Ana, e un gol acolo de unde pleaca un parinte. Insa eu cred ca tu nu ai avut experiente negative cu parintii tai. Asta e BINE! Esti norocoasa! Insa nu e „vai de noi”…noi suntem niste oameni adulti care au luat o decizie. Cred ca si Candice va confirma ca in ziua in care a decis ca NU isi mai poate iubi parintele pentru ca efectiv nu are CUM (decat daca nu isi respecta propria persoana)…in ziua aia s-a simtit mai bine. Mai om. Si mai liber de o povara foarte grea.
            Si nu am zis ca „nu pot” sa imi iubesc mama. Am zis ca nu MAI pot sa o iubesc, dupa ce a facut niste lucruri. Am iubit-o atat de mult incat mi-am pus viata mea pe locul doi pentru ea. Si la propriu si la figurat.

        • Liliana spune:

          Cookie, eu nu-mi cunosc mama. Am vazut-o doar in poze. L-a inselat pe tata cand eu aveam 3 ani, au divortat si nu a mai vrut sa stie de mine sau de sora mea. Chiar nu vad cum as putea sa o iubesc.
          Si sincer nici pe tata nu il iubesc. Il respect, ii sunt recunoscatoare ca m-a crescut, dar nu il iubesc. Pentru ca nici din partea lui nu am simtit iubire niciodata ci doar datorie. Pentru el daca aveam acoperis deasupra capului, aveam ce manca si ceva pe noi inseamna ca el si-a facut datoria de tata. Mi-a spus-o chiar el. Dar ca ma iubeste nu mi-a spus niciodata si nici eu lui. Nici alte dovezi de iubire nu mi-a aratat vreodata. Nu m-a imbratisat niciodata, nu m-a pupat niciodata, atata tot ca nu ne-a batut niciodata.
          Pot sa afirm fara remuscari ca nu imi iubesc parintii.
          Si dupa cum zicea si Alexandra mai sus, copiii care au fost abuzati in fel si chip de parinti, si ei ar trebui sa ii iubeasca?

  • Candice Dragota spune:

    Te admir pentru asta.Insa mie mi s-au intamplat in viata lucruri mult mai rele decat cele spuse mai sus de Alexandra Albu.Eu pot cel mult sa nu-i mai urasc.Cel mult…

    • Printesa Urbana spune:

      E si asta un pas, Candice. Stiu ca exista lucruri pe care copiii nu le pot ierta…

      • Da, Candice, asa si sotul meu…poate sa nu ii urasca, iar eu zilnic ma mir cum poate asta. Sunteti sigur oameni mult mai puternici decat mine. 🙂

        • Zazuza spune:

          mno, ideea e asa: ca daca macar unul dintre parinti a fost cu capul pe umeri (mama) iar tu ai fost destul de norocoasa (eu) cat sa ai un pic de creier si niste fagase ok in viata, atunci e bine. n-am niciun gol. am avut, m-am dat cu capul de toti peretii, am fugit din casa omului meu drag pentru ca mi-era frica (mostenita din copilarie), pe urma mi-am dat seama ca ma port ca o tampita si mi-a trecut. acu’ sunt ok. pentru ca dispretuiesc ce e de dispretuit, sunt recunoscatoare pentru ce e firesc sa fiu recunoscatoare si, mai presus de toate, nu traiesc in trecut, pentru ca prezentul mi-e mult prea important si plin de viata ca sa ma pierd in umbre. ceea ce va doresc si voua, cu drag.

  • Iulian spune:

    Ești copilul pe care și-l dorește orice părinte. Asta pentru dragostea necondiționată pe care o porți pentru cei care ți-au dat viață. Și ei, părinții tăi, știu și simt asta. Sunt sigur!

    PS: să nu fie ultimul post despre dragoste!

  • Ana Maria Lupu spune:

    Printesa, imi placi! Imi place postul acesta, dar si mai mult mi-a placut raspunsul tau pentru cititoarea de mai sus! Fara daca, fara parca, sunt ai tai, ii iubesti si punct!

  • Merat spune:

    Felicitari, Ioana! Sincer, cumva ma mir ca poti spune asta, avand in vedere ce s-a intamplat cu tatal tau. Dar mi se reconfirma ce suflet mare ai.
    Si eu imi iubesc parintii. Mama este, pentru mine, cea mai buna mama din lume. Chiar daca ma judeca si incearca sa ma schimbe si uneori ii e rusine cu mine si cu felul meu de a gandi. Iar tatal meu a fost un tata perfect. Chiar daca a durat pana sa-l cuceresc, dupa cum am aflat mai tarziu. O iubesc pe mama si mi-e dor de tata. Si o sa-i iubesc mereu. Neconditionat.

  • Bunica spune:

    Ai fost cam aspra cu mama. Te-a iubit f mult si te iubeste si acum. Este o fire care nu poate sa-si exteriorizeze sentimentele usor. Te-a alaptat 5 luni. Degeaba spui ca iubesti un parinte daca mai intai il certi. Sa stii ca mama a tinut f mult la tine si a facut multe sacrificii ca tu sa ajungi unde esti. Care copil n-a luat cate o fleasca de la mama? Pentru asta nu trebuie sa fii suparata pe ea. O sa fii mama si o sa vezi atunci cat de greu va fi. Trebuie sa fii mama, sotie, gospodina si o buna ziarista. Sa-i multumesti lui Dumnezeu ca o ai langa tine.

  • loredana spune:

    Eu sunt o mare norocoasa…am niste parinti incredibili.S-au purtat cu mine exact cum trebuia:m-au certat,m-au alintat,m-au rasfatat,m-au pedepsit,m-au criticat,m-au laudat toate astea la momentul potrivit.Ii multumesc lui dumnezeu ca mi-a oferit un asemenea dar:parinti in adevaratul sens al cuvantului.Sper ca pe parcursul vietii mele sa le pot face numai bucurii si sa ii rasplatesc pentru ca m-au crescut cum au putut ei mai bine.

  • Laura spune:

    Și eu îi iubesc pe ai mei necondiționat. Pe tata l-am adorat, pe mama am iubit-o din ce in ce mai mult pe masura ce am crescut. I-am trait pe ai mei intr-o vreme intens in imperfectiunea lor. Am fost supusa si sufocata de mama, presata de faptul ca-i sunt singurul pilon, abandonata si respinsa de tata, pierdut de tot in cele din urma. Necunoscuta amandurora ceva vreme. Nu au facut multe lucruri asa cum imi place sa cred ca le-as face eu. Dar pe niciunul din ei nu-l pot banui nici macar o clipa de lipsa iubirii. Ca nu au stiut sa o transforme mereu intr-un mesaj limpede si clar pentru mine, ca si-au ascultat uneori mai mult fricile, astea sunt lucruri pe care nu le pot reprosa la modul real, ci doar pot sa evaluez ce efect au avut asupra mea. Dar nu ii pot banui ca nu m-au iubit, atat si asa cum au putut. Am reusit ceva ce n-as fi crezut acum vreo 10 ani, am reusit sa am inima mult mai usoara cand ma gandesc la tata, sa-mi amintesc zambetul lui care ma lumina pe mine toata, sa-mi recapat usor, usor amintirile frumoase cu el, si sa inteleg cu toata empatia de care dispun toate lucrurile alea care mi-au picat pe dos, care au durut de parca ar fi muscat din mine. Si mi-am dat seama ca in spatele durerii tot iubirea aceea neconditionata statea, iubirea aia care dadea p-afara sa-i fie exprimata si impartasita!

    Cat despre mama, eforturile ei nu au incetat niciodata. Nici aprecierea mea fata de ele. Si cand dezarmanta m-a intampinat intr-o seara (dupa cateva zile ale ei de concediu), spunandu-mi: Mama, nu-i asa ca am fost cam autoritara cu tine cand erai mica? Stii ce rau ma simt, cand ma gandesc ce mult te iubeam si n-am putut sa-ti arat asta pe deplin? – mi-am dat, a mia oara seama, ca intr-adevar, am avut cea mai buna mama pe care o puteam avea. O mama care sa ma invete ca toti avem limite si ca mai devreme (sper!!!) sau mai tarziu, e nemaipomenit sa ti le recunosti. Si vindeca.

    Ce doare inca, ce nu stiu sa tratez este o iubire la fel de neconditionata, la fel de innascuta pentru fratele meu doar de tata, pe care il vad o data pe an, in anii norocosi, cu care vorbesc mult prea rar, cu care si acum discut cu grija si atentie sa nu calc pe bataturi neprovocate de mine, de care ma simt uneori pedepsita pe nedrept. E greu, tare greu, sa fii o sora care iubeste enorm un frate care pare a nu se simti prea infratit cu ea. Care se poarta ca o cunostinta veche, diplomata si rezervata, cand mi-as dori sa discutam deschis despre toate cele care ne apropie si ne despart. E greu sa pornesc mereu eu procesul comunicarii, sa-l sustin, sa-i dau directie, cand pare ca doar eu imi doresc asta. Si uneori regret ca nu am taria sa ma opresc, sa recunosc ca nu am cum sa fac eu pentru doi. Alteori imi aduc aminte ca e singura mea familie, asa cum o simt eu in sange, in afara de mama. Si-s atat de atasata ca pot ierta prea multe, cu tot cu bagajul de „damage” pe care-l atrage dupa sine chestia asta. Buba e ca nu ma pot abtine sa nu-mi doresc o relatie mai buna, mai plina.

    Ioana, merci mult. Pentru toate posturile astea care au sapat asa adanc ca am simtit nevoia sa pun in cuvinte efectul lor asupra mea, sa le asez cumva! Si-ti doresc ca ce-ai trait sa se dovedeasca a fi un manual bun de crestere a Sofiei, din toate punctele de vedere +/-, asa cum pare deja ca va fi!

  • ioana s. spune:

    Ioana, eu inteleg iubirea asta, referindu-ma la mama ta. Nici pe mine mama nu m-a imbratisat si pupat si nici nu mi-a zis „te iubesc”. De-asta si eu-s rece, iar cuvintele acestea mi-s sfinte. Mama mi-a fost mai degraba prietena, iar odata ce-a murit bunica am luat amandoua greul in piept. Stiam toate nemultumirile ei, de la lucruri marunte casnice pana la serviciu, bani. Am tras impreuna la greu, ne-am sfatuit mereu. Acum facem acelasi lucru zeci de minute la telefon. Suntem cele mai bune prietene, nici eu nu am primit imparatii, ci sacrificii enorme ca eu sa ajung ceva, de fapt ceea ce viata si contextul familial nu-i pemisese ei. Si eu vreau sa imi tratez copiii la fel, nu cu cocoloseli, ci ca prieteni si adulti. Iar cu tata e alta poveste. Armura lui rece descopera de fapt un om extrem de sensibil, care fara sa imi zica vreodata in fata este f mandru de mine si fratele meu, lacrimeaza si se bucura pentru copiii lui. Eu cred ca astea-s mamele exceptionale care creeaza copii exceptionali, nu?

  • Ana (Milano) spune:

    Bravo Printesa, bravo! Asta da post ca sa invete lumea ce e de fapt iubirea neconditionata. Cea de la mama pentru copilul ei si cea a copiilor fata de parintii lor. Da…indiferent de ce fac ei si cum se comporta. Nu stau sa insir aici marturisiri…scrie o femeie a carei mama i-a murit in brate cand avea 6 ani…s-a sinucis pentru ca suferea de depresie si era batuta constant de sotul ei….tatal meu adica…. care m-a batut si pe mine zdravan o copilarie intreaga, a baut, apoi s-a lasat, m-a judecat, jignit frecnet, a fost cumplit de zgarcit si de autoritar si povestea e luuunga. O iubesc pe mama si mi-e dor de ea in fiecare zi a vieii mele. Il iubesc pe tata, l-am iertat cu anii si experienta, am invatat ca adult sa-l gestionez ca persoana, sa ma apar de el atunci cand musca si sa-l imbratisez sincer atunci cand ma lasa sa fac asta. Il cunosc, stiu cum e facut si il iubesc, e tatal meu si orice ar face nimic nu va schimba asta.
    E corect ce au spus lectorii tai, ca exista si parinti rai si uite eu am avut parte de unul din ei. Dar asta nu inseamna ca nu sunt iubiti de copiii lor…aproape ca n-au de ales. Te superi pe parinti cand sunt rai si te judeca si te obliga sa faci lucruri/facultati/alegeri pe care nu le vrei tocmai pentru ca-i iubesti mereu si pentru totdeauna…daca ti-ar fi indiferenti n-ai suferi din cauza lor nici un minut….de la anumita varsta incolo.
    Teoria psihologica spune ca iubirea mamei pentru copil e neconditionata si cea a tatalui e conditionala, astfel fiecare il invata pe copil altceva si-l pregateste pentru viata de adult. Si eu sunt de acord cu asta. Cred ca un adult ar trebui sa decida sa devina parinte atunci cand si-a rezolvat toate problemele emotionale (mai ales cele cu parintii) si cand e in stare de aceasta forma de iubire complet si total altruista. iubirea mamei pentru copil trebuie sa fie neconditionata, e linfa cu care el creste mai ales in primii 3 ani de viata, e pasaportul lui pentru seninatate sufleteasca mai tarziu. Evident ca e greu sa fii parinte, din ziua 0 si pana la adanci batraneti e cel mai greu job si e 24/24 7/7 dar numai un parinte echilibrat si ok cu el insusi e in stare sa ofere iubire necondionata…cum ar trebui sa fie.
    A fi parinte este un drum plin de sacrificii de toate felurile dar cine decide sa plece pe acest drum si deci sa accepte targul tau Printesa trebuie sa accepte si sa nu reproseze nimic niciodata copilului aceluia….mai ales pentru ce a facut pentru el cand era mic. Nu e vina lui ca e in viata ba mai mult e din cauza parintilor ca s-a nascut deci e responsabilitatea noastra, ca parinti, sa ne asumam sacrificiile si efortul pentru ca merita…de fapt asta-i secretul ca merita! Si repet parintii ar trebui sa-si rezolve mai intai problemele lor si apoi sa-i acorde acestui nou suflet sansa de a fi iubit pentru ce este si deci sansa de a fi el insusi. Uitam prea des ca de fapt copiii nostri sunt suflete independente de noi, fiinte de sine statatoare, cu visele si talentele si preferintele lor dar evident ca nu pentru asta merita sa fie iubiti mai putin…ba din contra.
    Sugerez o lectura interesanta: http://consiliere-adolescenti.ro/te-iubesc-asa-cum-esti/ si utila 🙂

  • Ursa spune:

    Si eu ii iubesc pe ai mei. Dar n-o sa uit cat oi trai cum tata se imbata si-o alerga pe mama prin toata curtea dupa ce-i spargea geamurile lu’ Mamaia. Cum mama ii reprosa tot timpul ca umbla dupa alte femei.
    Acum sunt niste batrani si cand ii vad asa ma doare sufletul. Si traiesc terorizata de gandul ca intr-o buna zi nu vor mai fi.

  • Veverita spune:

    Eu vorbeam cu sotul zilele trecute despre parintii nostri. Pornise discutia de la niste reprosuri pe care ni le-au facut legate de cum ne crestem noi copilul. discutand, am ajuns la concluzia ca si noi am avea niste lucruri de reprosat lor, dar ca mai bine le tinem pentru noi ca lectie… Ei nu stiau ce stim noi azi, nu gaseau consiliere pentru alaptat, doule, steamere, nu gaseau Dr. Spock si alti mari maestri in puericultura… Ne-au crescut asa cum s-au priceput, cum i-a ajutat mintea, educatia (si nu ne-au crescut rau). Poate dupa „standardele” de azi parintii nostri au facut toate nefacutele si no-no-urile. Acu’, ca zisesi, cred ca ma contrez cu mama, cu tata pe n subiecte, suntem foarte diferiti, nu inteleg multe decizii pe care le-au luat de-a lungul vremii (unele chiar foarte, foarte neinspirate), dar nici ca mi-a traznit prin cap sa-i iubesc mai putin desi uneori ma pun in freza ideile si gafele lor. Nu ma vad fara sa-i iubesc, n-as fi eu fara ei chiar daca mama a fost intotdeauna mai severa, rigida, iar tata destul de strict. Cred ca tocmai in severitatea si strictetea lor se ascundea „te iubesc” pe care eu nu intelegeam de ce nu mi-l spuneau. Nu mai era nevoie sa si spuna, doar ca nu stiam eu sa „citesc”. La primul „te iubesc” de la mama si de la tata spus cu voce tare am ramas fara cuvinte si n-am stiut ce sa fac cu el. cred ca trebuie intai sa invat si eu sa-l spun fara cuvinte, sunt convinsa ca ei o sa inteleaga.

    • Deea spune:

      Eu mă gândesc câte o dată – dacă părinții nostri au făcut bine crescându-ne asa cum ne-au crescut? Asa mai autoritar, mai spartan, mai împinsi de la spate… Si dacă gresim noi cu copiii nostri, cu toate teoriile astea moderne de psihologie a copilului? Dacă ne transformăm copiii în niste adulți care se vor adapta greu în lume, în societate, care nu vor sti să-si managerieze frustrările si problemele, pentru că în copilărie pur si simplu n-au trebuit să se confrunte cu frustrări, nu au fost forțați să facă diverse? Până la urmă, parcă modul în care ne-au crescut părinții nostri ne-a pregătit mai bine pentru marea confruntare cu lumea reală, decât îi pregătim noi pe copiii nostri acum…

        • Deea spune:

          :))) Tough love! Păi tocmai asta e, că ideal nu ar trebui ajuns acolo si un copil de 15 ani ar trebui să aibă suficient control, la respectiva vârstă, încât să nu-si bârfească părinții pe Internet. Cumva am senzația că ne infantilizăm copiii până la vârste înaintate, că nu îi lăsăm să se confrunte cu realitatea din jurul lor… eu am un copil de 13 ani, dar am remarcat la prietene de-ale mele cu copii mici că au tendința să zică chestii de genul: Copilul meu are 35 de luni sau 29 de luni, etc. Cumva mi se pare un simptom al faptului că respectivii oameni nu-si văd copiii ca pe o persoană de sine stătătoare, îl văd ca pe o extensie a lor, un bebelus care trebuie protejat de tot si de toate la infinit! Sau văd părinți cu copii mai mari care merg la scoală si fac un scandal monstru profesorilor pe diverse teme, bazându-se 100 la sută pe ce le-a zis copilul lor, fără că măcar să ia în cosiderare varianta profesorului… Chestii de genul ăsta, un soi de idolatrizare a propriului copil care nu cred că neapărat îi face si bine

          • marcel spune:

            sa dea mamica papica la baietel?

            cumva remarca aceasta situatie si in cazul unor iubitori de animale. personal cunosc o mamica care si-a protejat atat de excesiv bebelusul, incat si-a fracturat mana din cauza faptului ca l-a tinut foarte mult in brate.

            ce am remarcat eu aici, ca nu discutam despre parintii nostri ca si adulti. sau ca maturitate. eu sincer astea le-am avut mereu in carca. si uneori cred ca nici acum nu am inteles efectiv- ce inseamna sa fii matur, pentru ca fiecare are o alta versiune. am niste parinti deosebiti, care inca sunt impreuna si care se inteleg minunat, cu care mai mai cert si ma impac…de exemplu eu ma cert cu mama pentru otv si alte canale dubioase media. aseara chiar era convinsa ca a iesit in strada jumate de bucuresti…..

            • Deea spune:

              Relația părinte-copil se cimentează în copilărie, si părinții trebuie să-i dea copilului ocazia să crească si să se maturizeze încet-încet…

  • Veverita spune:

    Si daca stau sa ma gandesc mai bine, nici eu nu-mi amintesc sa le fi spus in cuvinte ca ii iubesc. Le-am scris, am lasat plicul la vedere, si am fugit. Apoi m-am facut ca ploua… cateodata parca-s prea grele cuvintele astea, coplesitoare la gandul ca le vei spune, si odata ce le-ai spus parca prea mici. Am dat si am fugit, ca un las. Eu, cu glas, cred ca le-am spus ca-i iubesc doar de vreo trei ori, cu ocazii pe care nici ca vreau sa le povestesc. Oricum, fiu-meu a auzit de la ei „te iubesc” spus clar, raspicat. Tata si mama il mangaiau si-i spuneau „te iubim”. Chiar cred ca le-a fost usor si o usurare sa spuna.

  • alina spune:

    O sa ma ierti, ma plec in fata tuturor povestilor minunate despre iubire si in fata iubirii cu atat mai mult. Imi esti draga (stii asta), sunt convinsa ca esti parte dintr-o familie minunata (ca suma de oameni minunati) si in care e firesc sa fie dragoste dinspre si inspre toti.
    Dar.
    Un copil isi iubeste parintii pentru ca sunt parintii lui, tocmai intors catre sine, catre nevoia copilului. De a avea parintii, de a fi in armonie cu ei, de a ierta, de a tine legatura vie. Nu este neconditionat intrinsec, ci, tocmai, conditionat de o nevoie. Vazandu-i individual, dincolo de parinteala … e discutabil cat de mult i-am iubi, de i-am iubi. Si de-am putea ierta la fel de usor.

    Nu critic, nu dezic, nu nimic. Doar vad o … diferenta. Intre iubirea neconditionata si iubirea fata de parinti. Imi iubesc parintii, mama, acolo unde-o fi ea acum, asa imperfecta cum a fost ca mama, cum suntem toate, mamele, imi iubesc tatal, cu inima rupta-n mii de bucati. Insa ii iubesc dupa. Copiii mei. Ei vin inainte. Si pun conditii. Inima mea insasi pune conditii. Si stop joc atunci cand doare prea tare. Si prefera sa iubeasca de la distanta.
    Iubirea este un animal ciudat. Greu de incadrat in termeni masurabili. Ca si intre cei nemasurabili.
    Important e, zic, sa iubim. Si sa iertam. Si iar sa iubim. Si tot asa. 🙂
    Imbratisari.

  • Valen spune:

    In fond ce mai poti face decat sa ii iubesti?! Majoritatea parintilor au fost mai buni ca parintii lor si e un pas si asta. Tata a fost sigur mai bun ca ai lui (nu am niciun respect pentru mama lui) dar mie nu mi-a fost de ajuns, na. Ii iubesc pe amandoi, dar tata stie ca am o lista lunga de „dar” sper sa fac pace cu el, caci nu are rost sa ii amarasc batranetile. Mama insa este o bunica minunata, asa cum mama ei a fost pentru mine si atunci mi-e mai usor.
    Cu niste exceptii toti parintii isi iubesc copii.

  • Zic eu mereu ca nu vreau sa stiu de Romania si de mama si tata si restul familiei…dar daca ma gandesc asa din cand in cand , ca o data nu or sa mai fie aici, ma cam trec toate sudorile de frica sa raman singura pe lume. Cred ca si asta este dragoste, sau?

    Si daca tot promiti ca este ultima postare pe tema…Cum ar fi atunci cu tema urmatoare? dupa cum vezi din comentarii, sunt multi care au experiente asemanatoare tie…dar putini au evoluat ca tine…adica bine spre foarte bine. Poate ai vreo teorie pe tema asta? 🙂

  • Amelie spune:

    Daca nu i-as iubi atat de mult, nu m-ar durea atat de tare. Si ca e vorba de o iubire neconditionata se demonstreaza prin faptul ca raman alaturi de ei( indiferent de nori sau soare) si fac tot ce imi sta in puteri sa fie multumiti, fericiti.N-am renuntat la ei niciodata si nu o voi face.

  • Anca G spune:

    Ioana, draga mea, eu nu ti-am mai scris de multa vreme, din multe motive, mui mult sau mai putin importante. Asa ca am sa te felicit acum pentru sarcina ta, am sa-ti doresc, din suflet si cu pumnii strinsi, ca micuta sa fie sanatoasa si norocoasa! Si ca voi sa fiti bine, sa invatati din ce vi s-a intimplat fiecaruia pina la virsta asta, astfel incat ei sa-i sortiti alte intimplari! Sa fi mai bun parinte decat a fost parintele tau, este un deziderat de la care ar trebui sa plece toti parintii lumii! Cat despre postul tau de astazi (n-am zis ca nu te-am mai citit! Am zis doar ca nu am mai putut sa-ti scriu :-)!) am sa las un om mare sa vorbeasca. N-a fost un parinte bun, Dumnezeu sa-l odihneasca, sau nu s-a vazut asa din afara! Dar nu cred ca o sa mai reuseasca nimeni sa spuna in cuvinte ceea ce simt eu personal, si poate multi alti oameni! Nu e tot textul, nu vreau sa incarc inutil, cine e curios sa caute poezia, merita fiecare litera. Doamnelor, domnilor, Adrian Paunescu si cea mai frumoasa declaratie de dragoste pentru parinti: Repetabila povara.

    „………
    Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
    Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
    Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
    Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
    Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
    Dacă nu au murit trişti în casele lor…
    Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
    Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
    …….
    Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
    Cine are părinţi are încă trecut.
    Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
    Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
    Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
    Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
    Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
    Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
    Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
    Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
    Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
    Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
    Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
    Şi se uită la tine, ca şi când te-ar ruga…
    ……
    Iar când vom începe şi noi a simţi
    Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
    Şi abia într-un trist şi departe târziu,
    Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
    Vom pricepe de ce fiii uită curând,
    Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
    Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
    Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
    Deşi lumea în care părinţi am ajuns
    De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.”

  • Anca G spune:

    Ah, am uitat sa spun ca pentru mine parintii mei sunt jumatate din averea mea! Cealalta jumatate am pierdut-o (cate un sfert) prima data acum 4 ani si ultima data acum un an! Mi-e dor de ei in fiecare zi, nu trece macar una sa nu-mi aduc aminte cum ma suna mamaie (eu asa le ziceam, mamaie si tataie) si ma-ntreba „si ce mai faci tu, mai mama, ca nu mai stiu nimic de tine” (asta chiar daca vorbeam zilnic sau odata la doua zile!) si cum tataie imi raspundea mereu cand il intrebam „ce faci, tete?”….”sed, tete, iaca sed! Si cand obosesc mai sed un pic” 🙂
    E greu sa nu-i mai ai si are dreptate Paunescu, pierzi o parte din trecutul tau cand pleaca! Sarut mina bunicii tale, toate bunicile din lumea asta trebuiesc iubite, inclusiv dincolo de moarte, dar mai ales atunci cind sunt in viata!
    Cu drag

  • Moldoveanca spune:

    Ioana, si eu i-as iubi pe ai tai in locul tau. Dar sa stii ca singura chestie mai rea decat un parinte care nu isi doreste familie si alege sa plece este un parinte care nu isi doreste familie si alege sa ramana! Daca tatal tau alegea sa ramana impotriva dorintei lui de a pleca, tare mi-e ca ai fi judecat altfel dragostea copiilor fata de parinti.

    Si eu imi iubesc parintii. Dar nu neconditionat. Am un sistem de aparare, si din cauza sistemului astuia sunt acum unde sunt, sanatoasa fizic si psihic. Nu imi doresc ca copiii mei sa ajunga sa ma iubeasca neconditionat. Vad atat de multi oameni in jurul meu care au fost foarte grav marcati de parinti (in sensul negativ) si care totusi insista cat de mult isi iubesc parintii. Si isi petrec intreaga viata dand din coada incercand sa-i multumeasca. Eu nu vreau ca copiii mei sa fie asa, pentru ca nici eu nu sunt asa. Eu fac copii ca sa ii invat sa zboare, nu ca sa le pretind dragoste si sacrificiu vesnic. E ok ca copiii mei sa ma judece independent si sa invete sa se apere de mine daca doamne fereste imi pierd mintile. Si accept si faptul ca eu o sa-i iubesc neconditionat iar ei pe mine nu.

  • Mama mea e super! Tati nu mai e :(. Eu ii iubesc pe amandoi si le multumesc pentru tot ceea ce au facut pentru mine si pentru ai mei dragi. Nu le-a fost usor dar n-au facut sa para greu nimic. Asta este dragostea. Avem o familie mare si frumoasa si in mare parte lor li se datoreaza. Le multumesc.
    P.S. Pe mine nu m-au batut niciodata. Sunt si alte metode de a indrepta relele. In schimb am capatat de batut de la fratii mei. Asta in caz ca se pune… 😀

  • E superb ceea ce spui şi ceea ce înveţi pe alţii. Dar nu întotdeauna biologia îţi garantează o iubire. A da naştere e o capacitate fiziologică. A fi părinte e o misiune.

    Eu nu-i iubesc pe ai mei pentru ce-mi scrie în buletin. Fiindcă am fost unii ai altora înainte de acte şi fiindcă vom fi şi după, şi întotdeauna.

  • celi spune:

    Buna! Am o prietena care are 13 ani si nu mai are mama de la 9 ani.Mama ei avea cancer si sa dus la o varsta foarte frageda(cred eu ca intre 30 si 40 de ani nu esti batran ),ea siar fi dorit sa o bata toata ziua sa o faca in toate felurile si sa o certe in public stiti de ce? Pentru ca si-ar fi dorit sa fie acolo langa ea.E un copil care la 9 ani sa maturizat sa schimbat …si noi care avem mame mai bune sau mai rele cum sunt ele nu le apreciem si spunem ca nu le iubim ?! mi se pare absurd sa spui ca nu-ti iubesti mama….Mie mia spus ca nu ma iubeste si am 13 ani !!! Dar eu foarte ironik si sincer i-am spus :”Desii spui ca nu ma iubesti si stiu ca o faci desi negi eu iti spun TE IUBESC !!! si sunt multumita cu faptul ca miai dat viata si stiu ca te-am dezamagit dar esti o proasta ” ..fraza a inceput frumos dar sa terminat….in lacrimi mama mia spus cama iubeste enorm si ca a spus asta doar ca sa ma raneasca si ca am dreptate e o proatsta ?! probabil nu in sensul ca nu e un om cult pentru ca a termninat sefa de promotie si sigur nu pentru ca e inculta ci pentru simplu fapt ca toti facem prostii si aruncam cuvinte si stiti cum mam simtit eu atunci?! Ca un gunoi abandonat dar am ascuns asra si am spus tot ce aveam de spus…Atunci mama mea si-a dat seama ca incep sa ma maturizez….Nu pot uita ca mia spus ca m-am dus de la inima ei dar am iertato desii in urmatoarele zile mam transformat profund si ma gandeam ca mama me nu ma iubest si uite ca desii am 13 ani sunt foarte dura si drastica cu toti…sa nu intrebati „De ce ?”

  • doina spune:

    offfffff…si eu imi iubesc parintii.tata din pacate nu mai e.as-i da orice sa mai fie in viata.cu bune cu rele era tata.nu am avut o copilarie frumoasa.parinti mei s-au certata tot timpu.tata era alcoolic si ne speriam cand noi eram copii.la varsta de 9 ani parintii mei au divortat.nu m-a deranjat si i-am spus mamei mele sa-si gaseasca un sot daca vea ca eu pot sa-i spun tata.nu stiu ce era in mintea meadar nu regret.bunica ne-a crescut,mama lucrand ca sa ne fie bine.la varsta de 16 ani bunica a decedat,la 8 luni dupa a decedat si tata.au trecut 7 ani de atunci.eu cu mama nu ma inteeg si nu cred ca voi reusii vrodata.o iubesc mai mult ca orice pe pamantul acesta.de multe ori am intrebat-o de ce nu ma iubeste si daca sunt adoptata.nu mi-a spus niciodata te iubesc.cu lacrimi in ochi va scriu pentru ca simteam nevoia de a ma descarca.acu am 23 de ani si astept ziua in care mama ma va strange in brate si imi va spune ca ma iubeste.ca nu o sa-mi mai reproseze ca m-a tinut in liceu.as-i vrea sa se simta mandra ca am facut un liceu si o facultate,eu fiind singu copil ,din cei 4 care a avut ambitia de a merge mai departe.as-i fi vrut sa am un sprijin moral din partea ei si sa ma fi autat.sa nu fiu nvoita sa muncesc pentru am-i plati facultatea singura si de am-i platii meditatile din liceu.am muncit pt a plati.ma cert zinic cu ea.as-i vrea sa vina aceea zi in care sa vina la mine si sa-mi zica „te iubesc si sunt mandra de tine”.sa ma stranga in brate si sa nu-mi mai dea drumu niciodata.am tot timpu senzatia ca il iubeste pe fratele meu mai mult.eu sunt cea mai mica.mi-e dor de mama mea . mama mea a zis ca eu ii doesc moartea:((.ma dor atat de tare aceste cuvinte.mii de scuze pt felul in care am scris.am probleme cu tastatura…ma simt mndra pentru ceea ce sunt acum si pentru putinele mele realizari.imi doresc sa vina ziua in care am sa ma apropii de mama si sa ma iubeasca din tot sufletul ei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *