Vă mulțumesc pentru lecție

Azi noapte v-am propus o joacă. Mă bucur că atît de mulți dintre voi au acceptat-o fără să comenteze regulile metaforei. Și recunosc că-s surprinsă de răspunsurile voastre. Nu de varietatea lor, pentru că la asta mă așteptam. Știu că sîntem diferiți și-mi place asta, îmbrățișez cu drag opinii și feluri deosebite de al meu, ele mă fac să mă simt o specială citită de niște mii de oameni la fel de (dacă nu chiar mai) speciali.

Surpriza, lecția și bucuria mea vin din altă parte: habar n-aveam că atît de mulți oameni (pentru că eu cred că opiniile voastre sînt relevante pentru mult mai mulți dintre cei care se învîrt pe planetă) încă mai cred în iubirea necondiționată între doi oameni care nu sînt rude. În dragostea de roman de Marquez. Și sînt convinsă că nu-i doar declarativ. Îmi vine să dansez p-aici de bucurie că speranța asta, pe care am avut-o și eu multă vreme, încă există în oameni.

Eu nu mai cred în amor necondiționat. Și zic amor ca să-l deosebesc de iubirea despre care vorbeam eu de fapt. Eu nu mai cred în amorul necondiționat de cînd mi-am găsit Omul. Pe care-l iubesc cît de mult se poate, pentru care mi-aș tăia oricînd orice mînă, ba chiar pe amîndouă, pentru care aș alege să mor în locul lui fără să mă gîndesc mai mult de o miime de secundă. Dar pe care nu-l iubesc necondiționat, și știu că nici el pe mine, deși probabil ar muri fără noi, ca și mine. Dar sîntem oameni, deci imperfecți inclusiv în iubire. Oricît l-am iubi pe celălalt, nu poți să uiți de tine cît să iubești necondiționat. Și asta e ok, nu ne face amorul mai puțin perfect. Dar uite că în cazul unora dintre voi, se poate. Bravo, dacă ați aflat care e secretul pentru un astfel de amor, înseamnă că magia chiar există și eu nu-s nebună!

Cînd am scris textul de ieri, eu mă gîndeam de fapt la iubirea părintelui pentru copil. Iubirea mea pentru copila mea. Unii dintre voi au înțeles rapid asta, majoritatea pentru că au deja copii și-au recunoscut scenariul imaginat de mine. Alții au înțeles cheia, dar au decis s-o ignore și să citească textul așa cum li se potrivește, și asta e, din nou, ceva minunat. E ca și cum pun o sămînță, una singură, mică și incoloră, în ghiveciul roz și de-acolo răsar jdemii de flori de toate culorile, cîte una în ochiul fiecărui cititor. Sînt norocoasă să le văd crescînd pe toate, atît de diferite.

Revenind la metafora mea, la cursul Lamaze de ieri am avut revelația asta, că da, nașterea e înfricoșătoare, pentru că nu știi cum o să fie și cît o să dureze, știi doar c-o să doară și-o să fie greu, dar mai știi și că la final îl cunoști pe el, pe copilul tău, și cred ca doar pe copii ți-i poți iubi necondiționat, ca pe mamă-ta sau pe o bunică fermecată. Asta era călătoria mea necunoscută, ăsta era tîrgul, iar la capătul ei mă așteaptă un om mic, zbîrcit, moale, care nici să vadă lumea nu știe, cu care nu vreau să mă țin romantic de mînă, dar de care mi se vor lega de-atunci înainte toate gîndurile și simțămintele.

Dar mă bucur, uf ce mă bucur că mai există încă suflete care pot iubi fără rezerve, că mai există speranța că orice-ai face, omul tău va fi acolo. Bravo, oameni buni, mă-nclin!

Pin It

48 Comments

  • Ruk spune:

    Hei, sa fiu sincera, ieri nu m-am prins din prima, si probabil nu m-as fi prins nici dintr-a 100 daca nu citeam comenturile. Poate imi voi aduce aminte de vorbele tale daca vreodata voi fi mamica. Dar eu zic ca acel exercitiu se poate aplica pentru ambele tipuri de dragoste-cea pe care ai vrut s-o subliniezi tu si cea pe care am inteles-o eu- probabil si altii. Numai bine!

    • Printesa Urbana spune:

      Daca macar o persoana a crezut altceva, si cu siguranta au fost mult mai multe, inseamna ca da, se poate aplica. Ceea ce e nemaipomenit!

  • Imi pare rau, insa cine zice ca are dragoste neconditionata cu sotul-sotia…e fie copil fie mincinos. Pe mine una m-a infiorat cata lume nu a citit complet textul din care se intelegea perfect despre ce e vorba. Ca nu pricep unde ar fi „suferinta fizica de o zi” implicita intr-o relatie de amor cu partenerul. 🙂
    O alta idee a mea e ca pe mama sau bunica nu o iubesti asa. Nu e la fel. Deloc. Si nu e neconditionata decat in primii ani din viata. Cand ajungi la varsta adulta nu mai e asa. Foarte multi oameni inceteaza sa isi iubeasca parintii cand devin si ei adulti si inteleg niste lucruri despre parintii lor. Cat esti mic nu ai incotro si ii iubesti.
    Pe cand o mama nu inceteaza sa isi iubeasca copilul cat traieste. Am mai auzit eu teorii ca „vai daca nu o sa fie frumos/destept/etc nu o sa il iubesc la fel de mult”. Aici iar, sunt replici de copii care inca n-au devenit parinti.

    • intuneric spune:

      Frumusetea textului Printesei sta tocmai in posibilitatea cititorului de a folosi mai multe chei de descifrare: unii au gasit in el metafora unei iubiri mistuitoare intre oameni pur si simplu (o carte care mi-a placut enorm pe tema asta e „Mai presus de toate” – Eric Knight), altii (printre care si eu) au deslusit aluzia catre iubirea materna. Cand atatia oameni diferiti intra in relatie cu un text, in atatea moduri diferite, asta nu e infiorator, ci de-a dreptul remarcabil. Desi multi ar spune ca, de fapt, Printesa nu a reusit sa transmita clar mesajul (ideea dragostei pentru un bebelus inca neajuns pe lumea asta), eu cred, sincer, ca textul ei a avut o sclipire de geniu.

    • Moldoveanca spune:

      Eh, asta voiam si eu sa spun dar mi-ai luat vorba din gura! Dragostea intre parinte si copil nu e neconditionata – decat, poate, printr-un mare mare mare noroc, din partea parintelui. Dar din partea copilului nu e neconditionata, dar asta nu inseamna ca nu-si iubeste parintii. Cred ca se confunda ideea de dragoste neconditionata cu ideea de intensitate a dragostei – iar intensitatea tocmai, poate fi mult mai mare in cazul iubirii conditionate. Iubire conditionata inseamna de fapt asa: „daca faci asta probabil ca o sa continui sa te iubesc; daca faci si cealalta, o sa continui sa te iubesc dar o sa incep sa am indoieli; daca imi faci si a 3-a chestie, e gata, te-ai dus de la inima mea”

      Dar sa stii ca te inseli cu parintii care isi iubesc copiii toata viata. De asta am spus ca dragostea unui parinte e neconditionata doar cu mare mare noroc. Am vazut parinti care isi urau copilul doar pentru ca iesise de alt sex decat cel pe care il doreau ei. Am vazut parinti care isi urau copilul pentru ca s-a indepartat de imaginea pe care o aveau ei despre ce inseamna sa ai copil, sau pentru ca aveau impresia ca din cauza copilului si-au ratat viata/cariera/corpul perfect. Cine zice ca „o mama nu inceteaza sa-si iubeasca copilul cat traieste” ori a avut incredibilul noroc sa aiba parinti superbi, ori ea insasi e o mama extraordinara, ori amandoua 😀

      Iar la primul capitol cred ca gresesti! Iubirea dintre un cuplu poate fi neconditionata, si asta nu inseamna ca sunt copii sau mincinosi. Inseamna ca sunt nebuni, sinucigasi, deviati, antisociali, ce vrei tu, dar nu mincinosi 😀 Nu inseamna nici ca e corect, ca e drept sau normal sa fie neconditionata dragostea aia. Dar pentru unii pur si simplu asa e!

      • Ei, pai eu nu pun in aceeasi oala deviantii. Neconditionat inseamna ca poate sa faca orice ca eu o sa il iubesc in continuare. E o devianta si la parintii care nu isi mai accepta copiii daca afla ca sunt gay. Insa eu cred ca si acei parinti continua sa ii iubeasca, insa nu ii mai accepta din cauza normelor sociale din capul lor.
        Pentru Intuneric…cuvintele nu au fost toate metafore. Scriitura a fost limpede si clara. Nu ai cum sa interpretezi decat prima parte a textului. Si da, e foarte frumos, minunat scris, insa e limpede si scrie cu toate cuvintele ce vrea sa spuna. Insa e la final.

        • AndreeaG spune:

          Am recitit si eu, ieri citisem pe fuga, si am inteles, este limpede daca te legi de anumite cuvinte (costul, durata, durerea) dar cititind galopant, poti interpreta oricum vrei, nu inseamna ca e mai putin sau mai mult frumos intr-un context sau in celalalt.
          Peste partea cu costul sarisem, daca sti postul (si mai ales comentariile) de la cheltuielile legate de nasterea la RM, e clar ca se aprinde beculetul, ei bine nu mi s-a aprins 🙂
          Durata mi s-a parut o metafora, „o zi” este relativa, poate insemna o luna sau 10 ani, depinde ce e in creierul cititorului si cat e de inclinat spre realitate sau spre metafore.
          Caznele fizice … nu poti spune ca nu exista (mai mult sau mai putin metaforic) si in cautarea unei iubiri intre adulti.
          Moartea pe drum … este putin exagerat dar se mai intampla si sinucideri sau jertfe din dragoste.
          Dar ajunge cu analiza pe text. Este un text foarte frumos, scris de un om frumos, care ne ofera des atat metafore cat si povesti reale, incat nimeni nu trebuie blamat pt cum a interpretat, dimpotriva, cum spunea si Printesa, fiecare interpreteaza cum i se potriveste.
          Si Printesa, nu fi panicata pt ziua X, inseamna atat de putin in tot contextul (sunt sigura ca totul va decurge normal), nu este chiar usor dar nici sa-ti faci atatea ganduri, fi optimista, o sa treaca repede si crede-ma, chiar nu e atat de greu, iti jur. Despre murit nici sa nu te aud, pai asa a ajuns o Printesa ROZ !?!

        • Moldoveanca spune:

          Sa stii ca in unele cazuri nu trebuie sa afle ca sunt gay ca sa nu-i mai iubeasca. E suficient ca copilul sa-si aleaga un partener pe care parintele il considera nepotrivit, sau sa isi indrepte viata intr-o directie pe care parintele o considera fatala/pacatoasa/imorala; cea mai simpla reteta daca vrei sa treaca 3 ani fara sa schimbi o vorba cu parintele respectiv!

      • Veverita spune:

        Si atunci, nu-i mai bine sa ne oprim doar la cei care pot sa iubeasca si la „te prinzi”? Nu stiu daca discutia era despre cei ce nu pot sau nu vor sa iubeasca si de ce nu vor/ nu pot… Eu am vazut ca se poate iubi si e loc si pentru mama, tata, socri, copii… chiar daca-s mofturosi, ciufuti, te scot din sarite cu ideile lor fixe samd. Pana la urma, iubirea tine si de alegere. Vrei bine, nu vrei, n-ai decat sa-mi cauti cate defecte poftesti si cat de grave ai nevoie sa fie astfel incat sa-ti scuzi fata de tine (si restul lumii careia crezi ca chiar ii pasa) incapacitatea de-a ma accepta asa cum sunt, de a ma intelege. Iar eu la randul meu, pot sa ma fac ca nu inteleg ca nu vrei sa-ti bati prea tare capul cu misterele personalitatii mele si ca nu vrei sa iti complici mai mult viata si te pot iubi in continuare. Daca vreau…

  • frmshk spune:

    Din păcate, sunt multe, extrem de multe mame – şi taţi dar vorbesc acum de mame pentru că ele au, totuşi, o legătură specială cu copilul – care nu îşi iubesc copilul. Şi nu vorbesc despre mamele accidentale. Cele care aduc copii pe lume din inconştienţă sau diverse alte motive aiurea. Nu. Vorbesc de femei care aleg conştient să aducă pe lume copii, care cred că acei copii îi vor fi un fel de salvare, şi, în momentul în care realizează că lucrurile nu stau aşa şi copilul e mai mult o responsabilitate şi o datorie full time şi nu o relaxare sau o evadare, ajung să nu mai fie mame pentru copiii ăia ci doar – şi asta eventual – o prezenţă în viaţa copilului. Nu are rost să despicăm firul, că prea sunt mii de părţi dar e clar, după părerea mea, că, faptul că ai adus pe lume un copil nu te transformă automat în mamă. Şi nici iubirea aceea nu e necondiţionată.
    Ce să mai zic de mamele care îşi iubesc atât de puţin – sau superficial – copilul încât îl tratatează ca pe o fiinţă umană doar atunci când acesta are rezultatele pe care ea le doreşte? Şi mai sunt multe, multe cazuri… Ideea e că nu toate mamele îşi iubesc copii…

  • Ami spune:

    Eu nu cred ca in dragostea neconditionata a parintilor fata de copiii lor 🙁
    Si imi pare rau sa spun asta.
    Cred ca EU imi voi iubi copiii neconditionat si imi voi da viata pentru ei, la fel cum as face-o si pentru Mihai al meu, dar am experienta relatiei cu tatal meu care imi arata clar ca exista si exceptii 🙁
    Tatal meu nu imi mai raspunde de 3 ani la telefon si cand l-am prins ultima oara pe mess acum mai putin de-o luna si l-am abordat spunandu-i ca m-as bucura sa ne auzim pentru ca am sa ii dau niste vesti bune (nu stie ca va fi bunic, nu stie ca ne-am facut casa, nu stie ce femeie fericita si implinita sunt) mi-a raspuns sec sa ii scriu un mail ca ii stiu adresa :-|.
    Iar motivul pentru care nu mai vorbeste cu mine este ca am avut „tupeul” sa il infrunt intr-o discutie telefonica si sa imi spun si sustin punctul de vedere vis-a-vis de decizia mea de a renunta la a merge la cursuri la Finante Banci la Spiru Haret cand a aparut nebunia aia despre faptul ca majoritatea facultatilor la Spiru Haret sunt autorizate doar, nu si acreditate (sau invers… nici nu mai stiu). Oricum, era din categoria timp pierdut si bani dati de pomana, plus ca intre timp imi dadusem seama ca Finante Banci nu e ceea ce imi doresc…
    As fi inteles „supararea” si „dezamagirea” lui daca nu as fi avut deja absolvita o facultate! In cadrul Universitatii Bucuresti! Dar asa, sincer, m-a socat grija lui pentru ce vor zice prietenii si cunoscutii lui cand vor afla ca eu nu mai sunt studenta! Ca si cand asta era tot ce conta!
    Asa ca… dragoste neconditionata din partea parintilor… Hmmm, nu stiu ce sa zic… Pentru unii e vorba si de „imagine” 🙁 Pacat!
    Eu personal mi-am propus sa nu ii mai raspund tatalui meu la telefon niciodata daca vreodata ii va veni mintea la cap si ma va cauta. Si sincer ma simt foarte bine si impacata cu decizia mea, care mi se pare corecta fata de mine in primul rand!

    • Deea spune:

      Oau…ce trist! Tatăl tău efectiv nu se poartă ca un adult 🙁
      Partea bună e că experiența asta o să te transforme pe tine într-un părinte foarte, foarte bun.

  • Amelie spune:

    Dureros subiect..dragostea neconditionata a parintilor. De cand m-am facut „om mare” si am mai iesit din „randul lumii” prin cate o decizie buna pentru mine, de neinteles pentru ei, am vazut si simtit cam cat de neconditionata e si dragostea parinteasca. Din pacate in multe cazuri exista acel santaj emotional, gen: vai se imbolnaveste mama ca te-ai ras tu in cap(exemplu oarecare) sau sa te aduni si tu la casa ta ca NUMAI de la tine asteptam bucurii!(exemplu concret). Mie cel din urma exemplu mi se pare o greutate in plus pusa in spinarea copilului pe care l-ai facut, l-ai crescut, ti-ai sacrificat tineretea, „ai rupt” de la gura ta si i-ai dat lui etc, iar el in schimb trebuie pentru eternitate sa faca doar ceea ce vrei tu sa faca, fiindca te-ai sacrificat pentru el. Nu stiu cat de neconditionata e iubirea parinteasca cand auzi de sute de ori pe saptamana, dar ce va zice lumea? Durere mare si cu lumea asta…
    In schimb, culmea, iubirea neconditionata am primit doar din partea LUI! Indiferent cat de tare am gresit voit sau nu, el m-a iubit la fel, m-a sprijinit, m-a iertat de mii de ori si cel mai important MI-A DAT DREPTUL SA FIU IMPERFECTA fara ca iubirea lui sa dispara din cauza asta. Nu stiam ca poti intalni iubirea asta neconditionata la un barbat, dar nu o poti gasi la o mama. Parintii ar trebui sa isi lase copii sa fie imperfecti. Si atunci cand sunt pusa sa aleg, se mai intreaba oare de ce il aleg pe el?!..

    • Ami spune:

      Foarte frumos scris Amelie 🙂
      Si ma regasesc in mare parte in cele scrise de tine.

      Si eu l-am ales pe el si as face-o la nesfarsit, ori de cate ori as avea ocazia sau as fi pusa in situatia cu pricina 🙂
      Plus ca eu sincer, cu riscul de a parea insensibila sau lipsita de respect fata de cei care mi-au dat viata, chiar cred ca nu aparem pe lumea asta doar ca sa aiba parintii nostri un motiv de mandrie si lauda constant sau sprijin la batranete.
      Eu sper din tot sufletul ca voi reusi sa imi las copiii sa „zboare” liberi fara sa ii incarc cu „dar la batranete o sa ai grija de mine, da? ca eu mi-am sacrificat toata viata pentru voi…”.
      Imi amintesc cand eram adolescenta si imi doream sa imi iau ceva (in afara traditionalei perechi de blugi cand se rupsese anterioara si a perechii de adidasi anuala). Indrazneam sa zic ca as vrea si incepea tirada: „eu de cand v-am facut pe voi, nu mi-am mai cumparat o fusta! Umblu numai in hainele pe care le aveam dinainte sa va fac… Bine ca nu m-am ingrasat ca altfel nu stiu ce ne faceam…” si nu spuse in gluma 🙁

      Eh… ma opresc :))
      Ca deja mi se pare ca desi postul Printesei se vroia a fi pozitiv si roz, ajunge intr-o zona un pic mai dark decat isi dorea ea.

    • Alexiska spune:

      Foarte interesant subiectul, prinţesă, iar tu, Amelie, ai punctat foarte bine un aspect extrem de dureros pentru mulţi. Eu am noroc de o mamă cum puţini au. Mi-am dat seama de iubirea ei necondiţionată anul trecut, când am făcut o mare prostie, fără să vreau. Am supărat-o foarte tare şi mă durea sufletul să văd pe chipul ei tristeţea. Dar mamele iartă. Au o capacitate de adaptare şi de iertare ce ar trebui să fie o lecţie pentru mulţi. Eu, de obicei, iert extrem de greu. Şi uit şi mai greu. Dar uite că ea nu e aşa. Şi sunt uimită de cât de repede trece cu vederea micile scăpări inerente unui om în formare. O mamă întotdeauna va iubi necondiţionat. Cel puţin, aşa cred eu. Nu sunt însă de acord cu şantaje emoţionale. Este un film excelent pe această temă, cu Sidney Poitier în rolul principal: GHICI CINE VINE LA CINĂ. Acolo sunt prezentate foarte bine relaţiile dintre părinţi şi copii, prejudecăţile unei lumi absurde, convenţiile sociale peste care doar iubirea poate trece. Îl recomand tuturor. Până la urmă, copiii îşi iau zborul, iar părinţii sunt doar puntea de legătură între ei şi universul în care trebuie să se descurce singuri. Şi e foarte bine aşa. Sunt însă şi situaţii în care părinţii nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu copiii, iar ei îşi găsesc sprijinul în altă parte (exemplu concret, prietena mea Veronica, din Germania). Nimeni nu este în măsură să judece de ce se întâmplă aşa şi nu altfel, iar mie nu îmi plac cei care se victimizează. Cred că fiecare trebuie să îşi găsească sprijinul şi fericirea acolo unde se poate şi unde îi este dat. Totul se întâmplă cu un scop. Şi e greu când ai de ales între părinţi şi soţ. N-ar trebui să fie aşa. Cred că toţi trebuie să ne înţelegem şi să îi înţelegem pe cei din jur. Numai că unii nu au această bună-voinţă. Sau e latentă în ei şi va ieşi la iveală la un moment dat :)) It has to be like this.

      • AndreeaG spune:

        Alexiska eu am o alta parere ce contravine unei afirmatii scoasa din context, dar este partial deacord cu tot ce ai spus tu, stiu ca suna ciudat 🙂
        Tu ai afirmat ca
        „Cred că fiecare trebuie să îşi găsească sprijinul şi fericirea acolo unde se poate şi unde îi este dat.”
        pentru mine inseamna ca numai in tine ai sprijin si fericire.
        Asta nu inseamna ceva egoist sau antisocial, dimpotriva, dar nici nu mi se pare corect sa astepti de la alte persoane sa te sprijine sau sa te faca fericit. Doar tu poti face asta pentru tine, tu poti fi implinit pentru tine, un om complet, iar daca esti asa, poti oferi, si cere asta, mai departe.
        Atunci cand te astepti de la altii sa iti dea sau sa iti faca, poti fi dezamagit, nu mai spun cand pretinzi ceva. Cand ti se face bine, in schimb, esti foarte multumit, mai ales daca asta vine ca recompensa gratuita pt ca tu esti ok ca om.
        Eu asa vad relatia dintre parinti si copii si dintre oameni, si nu am o relatie foarte buna cu parintii mei, dimpotriva, este chiar destul de rece, omul de langa mine m-a inavatat toate astea, nu parintii, si la mine este in mare asa cum a povestit Amelie.
        Sti ce invat eu din relatia cu parintii mei?
        Invat sa fiu calda dar si rationala, langa copiii mei, sa-i invat cat de bine pot, cam tot ce stiu, fara a-i sufoca sau a le transmite conceptii prea „batute in cuie”, sa cresc niste omuleti independenti , care sa se descurce in viata din prisma faptului de a fi multumiti de ei insisi, nu neaparat pentru a raspunde standardelor societatii (nu vorbesc despre chestii extremiste, doar echilibrate 🙂 ).
        Si nu i-am facut in nici un caz ca sa „aibe cine-mi aduce o cana de apa la batranete”, cum mi-am tot auzit eu toata copilaria si adolescenta (sunt atat de impovaratoare replicile astea), nici ca „asa trebuie”, desi am cam fost impinsi delicat catre asta, nici ca sa-mi fac papusele cu care sa ma joc sau alte aberatii de argumente.
        I-am facut si ii iubesc pentru ca ma fac fericita (contrar a ceea ce spuneam la inceput 🙂 ), aleg sa le dedic timp pentru ca este o actiune care ma implineste, nu frustreaza, ii vad cum se dezvolta si sunt fericita pentru ca partial mi se datoreaza, si nu, niciodata nu o sa le scot ochii cu tot ce am facut pentru ei, pentru ca in primul rand m-a facut pe mine fericita tot ce am facut pentru ei, am dat din mine tot ce am avut, si am putut, in momentul acela iar rasplata a fost (sau nu) fix pe moment, nu o astept peste 30-50-70 de ani.
        Multumirea mea (legata de ei) va fi daca ei vor fi multumiti de ei, in adancul lor, in felul lor, iar daca multumirea lor va coincide cu parerea mea despre cum ar trebui sa fie multumirea lor, atunci voi fi cu atat mai fericita, pentru ca inseamna ca tot ce am facut, constant, clipa de clipa, a fost corect, si fata de mine si fata de ei. Dar mai sunt atat de multe influente in viata unui copil ce a devenit om, lucruri pe care doar el le traieste si le interpreteaza, incat mi se pare culmea prostiei sa pretinzi, mai ales de la cineva pe care il iubesti (deci se subantelege ca il respecti) sa faca exact ce vrei tu si cand vrei tu. Asta este doar egocentrism, si stim ca este simpatic doar pana cand implinesti … 5 ani 🙂

        • Alexiska spune:

          AndreeaG,
          nu m-am gândit la acest sens când am făcut afirmaţia respectivă, dar uite că nu-i rea ideea ta. Evident că nu-i rău să găseşti sprijin numai în tine, nu este în niciun caz dovadă de egoism sau egocentrism. Ba în unele cazuri este chiar indicat să ai încredere exclusiv în propria persoană (am simţit asta pe cont propriu anul trecut). Însă nu trăim singuri şi chiar dacă nu este indicat să te bazezi pe sau să depinzi de alţii, n-ar fi rău să existe un pic mai multă înţelegere. Fericirea este un concept relativ, sigur că fiecare îşi croieşte soarta după cum crede de cuviinţă, dar dacă nu ai cu cine să împarţi acea fericire, e cam în van, zic eu. Personal, căci voi fi şi eu mamă curând, nu voi reproşa niciodată copiilor câte sacrificii sau ce am făcut pentru ei. Vorbeam anul trecut cu mama şi îmi spunea că niciun părinte nu are dreptul să reproşeze aşa ceva copilului său, fiindcă nu copilul a cerut să vină pe lume, ci părinţii l-au adus (conştienţi sau nu, asta depinde de la caz la caz). Deci ei sunt responsabili până la capăt de soarta lui, no questions asked. Fără şantaje şi ‘scos ochii’. Filmul menţionat de mine mai sus este magistral din acest punct de vedere. Ar trebui să-l vadă cât mai mulţi, poate se va schimba ceva în mentalitatea lor. Am întâlnit şi eu părinţi care fac copii doar pentru a avea cineva grijă de ei, ceea ce mi se pare o dovadă maximă de egoism. Copilul trebuie dorit pentru că aşa simţi, nu ca urmare a unei presiuni interne sau din exterior (gura lumii). Pentru că simţi că fără el nu mai poţi trăi. Frumos ultimul paragraf. Mi-a plăcut. Mai ales faza cu…5 ani :))

          • AndreeaG spune:

            Inca un exemplu ca fiecare intelege/se leaga de ce vrea el, nu neaparat de ceea ce a vrut sa spuna autorul 🙂

            In nici un caz nu instigam la trait in singuratate sau doar in interiorul tau fericit, doar spuneam ca de acolo trebuie sa porneasca totul, de la un interior fericit. Daca tu cu tine nu esti multumit, atunci cum poti pretinde de la altcineva sa te faca fericit? Si trebuie sa poti sti sa fi fericit si singur pentru ca nu sti niciodata unde te duce viata.

            Viata in doi (iubareti si compatibili) este extrem de frumoasa, te imbogateste, dar trebuie sa fie si un grad de independenta in relatie, libertate, acte egoiste (nu daunatoare relatiei, doar „chestii facute pt sufletul tau”), ca si in relatia cu copilul, nu dedicatie totala, pentru ca e daunator si sufocant, ci echilibru. Acelasi echilibru il vad in copiii mei tocmai pentru ca au fost crescuti de doi parinti implicati, eforturile ne sunt recompensate inzecit.

            Iar viata cu ceilalti din jur … la fel, fi exemplul pe care vrei sa il vezi si in ceilalti (Ghandi a fost un mare om) dar asuma-ti si dezamagirile, nu trebuie sa te feresti de ele caci vin la pachet, ferice de cel ce iese mai mult pe plus 🙂

            Felicitari pentru „rodul dragostei” dar si pentru mama pe care o ai, mi-as fi dorit sa am si eu una asa.
            Sper macar eu sa fiu cat de aproape de ideal, pentru copiii mei. Nu stiu niciodata ce-mi vor reprosa, dar incerc sa am impacarea ca eu am facut totul cat de bine am putut, rezultatul final depinde de prea multe ca sa-mi fie doar mie, integral, aruncat in carca 🙂

            • Alexiska spune:

              Ai dreptate, AndreeaG,
              e, aşa da, aici ai dreptate, din ce ai spus anterior, aşa am înţeles eu. Desigur, dacă tu nu eşti împăcat cu tine, atunci nu poţi pretinde celorlalţi nimic. Trebuie să fii pe picioarele tale ca să poţi realiza ceva în viaţa asta. Mulţumesc frumos, dar încă sunt în faza de ‘probă’, sper că în curând se va materializa o dorinţă a mea. Fără copilaşi, viaţa nu are niciun rost. Ei fac totul posibil. Da, sunt o norocoasă cu mama, eu cred că este un înger care mi-a fost trimis, deşi nu merit acest dar. Dacă tu ai în sinea ta credinţa că ai făcut tot ce se poate, atunci eu zic că este minunat :)) Keep going :))

              • AndreeaG spune:

                Uite asta deja mi se pare o extrema care apasa greu

                ” Fără copilaşi, viaţa nu are niciun rost.”

                dar nu am nici un drept sa comentez, mie mi-au venit copilasii usor si repede, fara nici un fel de stradanii, si recunosc ca viata mea e foarte frumoasa, in special datorita lor, nu stiu cum ar fi fost fara ei, vreau sa sper ca tot frumoasa.

                Atunci succes, daca asta iti doresti, dar ar fi pacat ca toata viata sa se rezume la acest aspect, sunt sigura ca ai mult mai multe de oferit.

                PS: Printesa nu mai trece pe aici, ne lasa sa ne jucam singuri ? 🙂

                • Alexiska spune:

                  AndreeaG,
                  nu ne cunoaştem, de aceea mi se pare un pic cam mult postul tău de mai sus. Pentru că nu judec pe nimeni, de aceea pretind să nu fiu judecată. Era OPINIA MEA, PENTRU MINE, VIAŢA FĂRĂ COPII NU ÎNSEAMNĂ NIMIC. Nu înseamnă că viaţa mea se rezumă sau se va rezuma exclusiv la acest aspect!!!! Nu am spus asta şi te rog să nu generalizezi. Şi nu încerc să influenţez pe nimeni, prin nicio extremă. Poate că trebuia să adaug pronumele personal, dar, din moment ce este vorba despre comentariul meu, cred că se subînţelege. Nu mi se pare nimic absurd ca viaţa mea să se învârtă în jurul unui copil. Mi se pare extrem de frumos, fiindcă este singurul lucru care rămâne în urma mea. Şi aş fi mândră să se întâmple aşa. Repet, aşa văd EU lucrurile. Îţi doresc toate cele bune şi mă opresc aici. Ioana, sper să ne vedem curând, poate şi cu Andrada, cine ştie :))

                  • AndreeaG spune:

                    Alexiska
                    imi cer mii de scuze. Am realizat ca am mers prea departe, la putin timp dupa ce am trimis comentariul. Ar fi trebuit sa o rog pe Printesa sa nu il publice.
                    Nu te cunosc si regret ca am facut presupuneri asupra ta, sper sa imi primesti scuzele.
                    In nici un caz nu doream sa judec, si involuntar poate am facut asta, inteleg ca este un subiect sensibil si nu ar fi trebuit sa fac nici un comentariu, ar fi trebuit sa ma rezum la firul general al discutiei.
                    Sper sa iti fie bine, urarile chiar erau de bine si nimic nu era cu judecata, uneori ajunge mai greu in cuvinte ceea ce vrem sa spunem, chiar daca cuvintele sunt multe.

        • Amelie spune:

          🙂 Ami, multumesc. Plus, imi suna familiar exemplu cu fusta, insa sub forma „subtila”: m-am lasat pe mine si v-am cumparat voua. Decat asa, ma pot lipsi de ce mi-ai cumparat..
          Alexiska, ma bucur din suflet ca mama ta te-a iertat atunci. Uneori ma gandesc ca de fapt mama mea a ramas undeva inauntrul ei un etern copil egoist( ce ironie!) care bate din picioare atunci cand nu primeste ceva, iar de iertat zice si ea ca iarta, dar faptele spun altceva. Interesanta sugestie de film, o sa-l vad cat de curand 🙂
          AndreeaG ma simt mai usoara cand vad ca, undeva, cativa oameni rezoneaza sufleteste cu mine prin prisma propriilor noastre experiente.
          O zi cu soare va doresc

          • Alexiska spune:

            Amelie, mulţumesc frumos, îţi doresc toate cele bune. Să vezi filmul, chiar merită. Îmi pare rău pentru mama ta şi sper ca timpul să diminueze aceste sentimente. Este foarte greu să ierţi (unii zic că-i uşor), dar când o faci din inimă, este extraordinar :))

  • sabina spune:

    ba s-avem pardon, am 28 de ani si imi iubesc parintii neconditionat, ca indiferent de ce au facut sau fac sunt ai mei si m-au crescut cum au putut. iar pentru asta au tot respectul si iubirea din lume. nu suntem perfecti, sunt mama la randul meu de 3 ani jumate si nu mi-ar pica bine sa stiu ca iubirea copilului meu e conditionata si limitata la cativa ani, ca „e mic si nu stie, si e nevoit”. nu iti alegi parintii, dar daca ai putina minte, adult fiind, o sa intelegi ca au facut tot ce le-a stat in putinta sa fii un om echilibrat. ca e bine/rau cum aleg s-o educ, va intelege mai tarziu cand va creste. si va fi crescuta in asa maniera incat sa nu repete greselile mele, la fel cum si eu incerc sa nu repet greselile parintilor mei.

    • Pai asta simti tu. Fata de parintii tai. Insa multi oameni din familii mai putin fericite…care cresc in violente inimaginabile (si statisticile spun ca exista multi asemenea oameni) atunci cand devin adulti si constientizeaza ce au facut parintii lor, inceteaza sa mai aibe sentimente pozitive fata de ei. Tu, care esti un om bun si civilizat, NORMAL ca vei avea un copil care te va iubi mereu 🙂

  • Diana S. spune:

    Sunt si mama, sunt si copil, sunt si „iubita” ( conotatia cuv. „sotie” nu e intotdeuna echivalenta cu „iubita” deci prefer sa fiu ” iubita Omului meu” desi exista si un act care ne declara in fata lumii sot si sotie)…si am citit de cateva ori postul de ieri si cum nu-mi sta in fire sa tac, ma alatur si eu voua si spun un DAAA mare cat „inima mea de mama, fiica, iubita”.
    Si, din punctul meu de vedere, nu exista dragoste conditionata intre mama si pruncul ei..fie ca pruncul e o „ea” sau un „el” sau o „ea” bi…sau un „el” -gay…brunet (a) sau blonda(a)…mai istet(eata) sau mai putin!
    Nu stiu exact daca sunt acum asa cum si -a imaginat mama la 22 de ani ca va fi „pruncul din burtica” dar stiu cu siguranta ca am simtit ca sunt intotdeuna „cel mai iubit copil” ..chiar si atunci cand faceam prostii…imi aduc aminte si acum la 37 de ani ca mama mi -a spus ca ” indiferent pe ce drum voi apuca, indiferent ce voi face EA va fi intotdeuna in spatele meu sa ma sustina”..cred ca eram destul de mica si nu pricepeam intreaga semnificatie a discursului parintesc asa ca simplificat mi a spus : ” mami, tu urci niste trepte..sau le cobori..directia ti-o alegi singura ( eu doar incerc sa -ti spun , din experienta, din instinct ce e bine si ce e rau) dar tu alegi drumul, DAR indiferent de drumul ales , mami va fi in spatele tau sa incerce sa te prinda in brate daca aluneci, sa-ti puna un „plasture” daca te lovesti, sa te asculte daca ai ceva de spus, sa fie fericita langa tine cand vei ajunge unde ti -ai propus sau sa -ti spuna ca nu s-a sfarsit lumea daca „treptele s-au oprit dintr-o data”!! Atunci nu mi s-a parut un miracol..acum imi dau seama ce norocoasa am fost ca am avut o astfel de mama si incerc sa fiu pentru fiul meu ” omul din umbra care-l ajuta sa calatoreasca prin lume”…Si , desi , vine un moment in care noi urcam prea repede..sau prea sus..sau prea departe de parinti..ei sunt mereu „acolo”…pentru noi cu sufletul si gandul!!
    Ganduri bune , viitoare mamica si zile frumoase in regat!!

  • Merat spune:

    Cred ca este evident si dupa textul cu mai multe sensuri al Printesei (mai multe sensuri pana intr-un punct), dar si dupa comentarii, ca toata lumea poate interpreta un text despre iubire sau notiunea de iubire neconditionata asa cum vrea si cum are nevoie in momentul respectiv. Nu trebuie sa ne infioram de cum inteleg unii si altii. Aproape ca mi-a fost rusine ca nu m-am prins din prima la ce te refereai, Ioana. Dar aveam un moment cand aveam nevoie sa citesc ceva pentru sufletul meu. Si ma bucur ca tu stii sa apreciezi treaba asta, ca toti extragem din scrisul tau ceea ce avem nevoie, ca scrisul tau ne ajuta si ne face zilele mai frumoase. Permite-mi sa ma inclin si eu in fata ta, Printesa draga!

  • Carla spune:

    Cate interpretari…nu toate roz.Nu imi imaginez si nici nu vreau,cum ar fi sa imi iubesc conditionat copiii.Imi amintesc cu atata drag de vorbele tatalui meu,cand s-a nascut fiica mea:”copilul este raspunderea ta,de cand a deschis ea ochii si pana-i vei inchide tu!” Nu stiu care ar putea fi imprejurarile in care mi-ar putea iesi de la suflet,sa spun asa,vreunul dintre cei doi copii ai mei.In ce mod ar putea sa scada sentimentele mele pentru ei,sa le conditionez alegerile,sa ridic o bariera de comunicare.Este trist cand se rup legaturi intre parinti si copii.Cand se pun conditii,se pun in balanta lucruri pe care este firesc,in anumite imprejurari,sa le faca un parinte sau copil.

    • Da, Carla, exact despre asta vorbeam, despre majoritatea oamenilor care chiar simt ca acel copil e legat de ei pe intreaga durata a vietii lor. Eu cred ca si atunci cand se supara pe copiii lor, in 99 la suta din cazuri, acei parinti tot ii iubesc si tot isi amintesc cum a fost cand ei erau mici si erau „copiii” lor. Mai sunt si deviantii care nu-si iubesc copiii niciodata, ca si in natura exista animale care sunt gresite genetic si care nu isi ingrijesc puii, dar nu despre asemenea exemple vorbim noi.

  • Printesa Urbana spune:

    Sint aici, am citit tot ce-ati scris, of, imi pare rau sa citesc despre parinti care nu stiu sa iubeasca, dar ma bucur sa intrevad in voi toti oameni intregi, gata sa-si iubeasca puii. Nu comentez ce scrieti voi pentru ca nu cred ca e nevoie. e genul de chestie in care fiecare simte cum e pregatit. eu imi iubesc neconditionat parintii, desi n-au fost perfecti. o sa scriu imediat detaliat despre asta. imediat ce ma ridic din pat. 🙂

  • Omnia spune:

    Amplu. Stii ce mi-a amintit postarea ta? Ca am plans cu lacrimi inodate in barbie cand am sunat-o pe mama, imediat dupa ce am nascut primul printz: „nu stiam prin ce-ai trecut sa ma ai”. Mama ma iubeste neconditionat adica chiar daca nu mi-a inteles intotdeauna deciziile. Eu iubesc printzii neconditionat si exact ca-n targul propus de tine adineaori, mi-am zis ca sunt pregatita sa am un travaliu de o zi, pentru o viata de omuletz. Ce n-am stiut atunci e ca sarcina si nasterea sunt startul unui maraton: abia dupa incepe treaba. Tot nu mi-ai zis cand e sorocul.

  • Alexiska spune:

    Prinţesă dragă, îmi pare rău că ai suferit atât aceste 9 luni…ţin minte că în generală ni se spunea că dacă înainte e mai greu, după va fi extrem de uşor, tind să cred că aşa este :)) Eşti curajoasă şi mă bucur că există astfel de oameni printre noi. Abia aştept să ne cunoaştem personal. Te invit la o canastă :)) Îţi doresc o puiuţă sănătoasă şi frumoasă ca voi, both on the inside and outside. A

    • Printesa Urbana spune:

      Ah, o veste foarte buna imi dai!
      Accept invitatia la canasta si chiar vreau sa ne vedem, eventual deodata cu Andrada, care oricum tre sa treaca pe la mine sa ia ceva. Asa ca va astept cind aveti vreme, Im not going anywhere.

  • Smaranda spune:

    Te citeam si ascultam.. mi s-a parut potrivit cu subiectul..’fericirea nu doarme, vantul vietii ne-a adus fericirea mamei’ spune fata asta aici:) so this is for u.
    http://www.youtube.com/watch?v=1h77EjkJ610&feature=related

  • :)) Eu nu m-am prins deloc, dar deloc şi asta nu-mi confirmă decât marele meu egoism şi faptul că mama are dreptate. Are dreptate când spune că altfel vezi lumea, altfel simţi şi pentru cu totul alte scopuri respiri, atunci când ai un copil.

    Ştii, de curând cineva mi-a zis că atunci când ai un copil, nu îţi mai poţi compune viaţa din job-uri în puncte diferite pe planetă. Aşa cum visez eu. Aşa cum visăm împreună, în fiecare seară când facem înconjurul lumii în capul nostru. Mi-a zis că un copil are nevoie de stabilitate, să nu schimbe şcoli ca pe şosete şi colegi de bancă la fel ca pe chiloţi. E drept. Şi e atât de simplu! Doar că femeia care îmi zicea, avea 2 copii ai ei şi un soţ exemplar, iar eu nu aveam decât egoismul meu de copilă care încă nu ştie decât visa.

    Iar postul tău subliniază asta. Mă înclin cu imensă admiraţie. Şi bucurie pentru fetiţa voastră, ce norocoasă pentru a fi venit într-un aşa cuib!

  • Prinţul spune:

    A iubi necondiţionat doar pe cineva, nu cred că se poate. Ori pe toţi, ori pe niciunul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *