Baby blues și depresia post-partum

Am citit mult despre asta în ultimele zile. Pentru că o vreme am crezut că sufăr de depresia post-partum. Acum îmi dau seama că de fapt ce-am avut eu au fost mai degrabă baby blues. Depresia post-partum e treabă mai serioasă, cu gînduri de sinucidere, cu vise despre cum să scapi de copil, care e factorul perturbator al fostei tale vieți, cu ură pentru toți din jur, despre care ai impresia că sînt mult mai bine ca tine cu mult mai puțin efort etc etc. Depresia asta poate ține și pînă împlinește copilul 2 ani, se tratează cu medicamente și psihoterapie. Una din zece femei suferă de depresie post-partum. Eu, din fericire, m-am oprit la a mă simți tristă, obosită, vinovată, neputincioasă. N-am vrut nicio secundă să mă arunc pe geam și nici nu m-am enervat pe copilă vreodată în astea primele 6 săptămîni. Așadar, despre depresia post-partum nu știu mare lucru. Un articol ok de sinteză am găsit aici. Dar despre baby blues știu, pentru că pe dînsele le-am trăit cu lacrimile proprii. Se pare că mai toate noile mămici simt tristețea asta care vine odată cu adaptarea la activitatea de bebelușeală. Unele trec peste ea rapid, după 6-10 săptămîni, altele intră în depresie post-partum.

Cum știi că suferi de baby blues?

Simplu: îți vine să pîngi din orice (de la vederea propriului copil la căderea unei frunze din copacul din fața geamului), totul te enervează (de la sfaturile pe care le primești la covorul din baie), ești nedormită și nu mai poți adormi tocmai pentru că ești nedormită, vrei cu disperare un buton care să te ducă instantaneu în viața ta dinainte de naștere, și, dacă s-ar putea, fără ca asta să te facă să te simți prost față de tine însăți. Nu înțelegi nimic din ce se petrece cu copilul, te sperie orice sunet sau lichid pe care-l scoate bebelușul pe oricare dintre capete, ești anxioasă, agitată, nemîncată, te doare locul prin care ai născut, curg lucruri din tine, nu știi ce să faci, cînd și cum, copilul plînge, și toaaaată lumea îți spune să FII RELAXATĂ! Moment în care vrei să plîngi, să strigi, să-ți smulgi părul din cap, să te tăvălești pe jos de nervi, să strîngi oameni de gît, toate astea în timp ce dormi, desigur, pentru că da, știi și tu că trebuie să fii relaxată, că altfel pierzi laptele și stresezi copilul, știi și tu că trebuie să dormi, vrei să dormi, vrei să fii relaxată, problema e că nu poți, nu știi cum, și ți se pare că n-o să ieși niciodată din cercul ăsta vicios, că viața ta e pentru totdeauna alterată, că n-o să te mai regăsești niciodată, că n-o să te iubească bebelușul, pentru că, nu-i așa, îl stresezi cu anxietatea ta, și nici laptele pe care i-l dai nu e bun, că e amar de la atîtea lacrimi.

Eu zic FII STRESATĂ, că oricum o să fii. Plîngi, femeie, că nu se amărăște laptele de la plîns, am verificat eu cu Sofia. Plîngi pînă ți se umflă ochii, oricum cam asta e tot ce poți face. O să și dormi la un moment dat, cînd o să poți. O să fie mai bine. Nu pentru că o să doarmă mai mult copilul, pentru că poate n-o să doarmă mai mult, nici pentru că o să plîngă mai puțin, pentru că e posibil să plîngă mai mult, ci pentru că o să te obișnuiești. Și nu trebuie să faci nimic pentru asta. Nimic. Trebuie doar să supraviețuiești primelor săptămîni. Să dai lapte la copil (al tău sau praf, după cum se poate), să-l schimbi, să-i ții temperatură optimă în cameră, să-l iei în brațe și să-l iubești cît poți.

În rest, fă ce vrei. Plîngi. Țipă la oameni. Supără-te pe ei. Citește. Sau nu citi. Ia Sedatif PC, poate te ajută să dormi. Bea ceai. Încearcă să mănînci. Dacă nu poți, o să mănînci mai tîrziu. Vorbește. Singură. Cu copilul. Cu soțul. Lasă-te să fii. O să treacă.

Și eu am avut mai bine de 72 de ore fără somn. Am plîns pînă m-am sufocat. Am dat cu pumnul în tocul ușii, de nervi. Am răcnit la oameni care-mi spuneau să fiu relaxată. Am trîntit uși. N-am mîncat. Apoi am mîncat prea mult. Mi-am privit copilul nou-născut cu cei mai sfîrșiți și anxioși ochi. Noaptea, la fiecare sunet scos de ea (și-s sute într-o oră), mă lua cu fierbințeli și atacuri de panică. Aoleu, se trezește, plînge, nu știu ce are, nu știu ce să-i fac, sînt o mamă rea, e ceva în neregulă cu copilul meu etc etc. Și eu am crezut că nu se mai termină. Dar uite că e mai bine, mult mai bine. Pentru că a trecut perioada critică de 40 de zile și hormonii cei răi s-au dus la alte lăuze, pentru că am învățat rapid să evit ce-mi făcea rău și să înmulțesc ce-mi face bine.

Ce nu ajută:

Hormonii – aici n-ai ce face decît să aștepți. Pînă acum nu s-a văzut fluctuație hormonală post-partum care să nu treacă, așa că oricît de rău ar fi la tine, sigur o să treacă. Supraviețuiește, e tot ce trebuie să faci.

Prea multe ajutoare – două bunici și-o mătușă e mult. Uneori și o bunică e prea mult. Copilul e purtat între prea multe brațe, urechile tale aud prea multe voci pe care nu le aud de obicei.

Prea multe surse de informare – cărți peste cărți, forumuri, reviste. Mai bine folosești o singură sursa de informare (un site bine documentat, o carte, un grup de suport) și în restul timpului stai în pat sau te plimbi sau plîngi.

Oboseala – da, nu dormi ca înainte, nu ai timpi de relaxare ca înainte. O să te obișnuiești. Garantat. N-o să mori și nici n-o să înnebunești. Așa e mersul lumii, tu nu ești cu nimic specială.

Laptele – dacă e al tău, sigur nu e destul de: mult/gras/slab/dulce/gustos/apos/cald/rece. De-aia copilul plînge, se foiește și nu doarme. Toată lumea are o părere despre laptele tău, deși nimeni nu l-a gustat, pipăit, atins, nimeni în afară de copilul tău. Stai liniștită, copilul plînge și se foiește pentru că are nevoie de timp să se adapteze. Dacă micuțul ia în greutate, laptele tău e perfect. Dar asta nu înseamnă că n-o să te simți vinovată de fiecare dată cînd va plînge copilul. Pentru că deși știi că laptele tău e bun, un grăunte de îndoială tot se strecoară în mintea ta obosită. Și o să pîngi de mila copilului, care nu primește ce trebuie, de mila oamenilor sfătoși care nu primesc recunoștința ta, de mila ta, că plîngi.

Dacă e lapte praf – de ce e praf, n-ai încercat suficient, ai renunțat prea ușor etc etc. Prostii. Dacă așa stau lucrurile și copilul tău mănîncă lapte praf, foarte bine, o să crească sănătos și așa, nu ești o mamă rea dacă n-ai putut alăpta.

Sfaturile în exces – toate sfaturile vin cu bună intenție, că doar nu vrea nimeni să-ți facă rău, ție sau copilului. Dar asta nu înseamnă că toate sfaturile sînt bune. Oamenii vorbesc din experiența lor, la ea se raportează cînd te sfătuiesc una sau alta, și cum cazul tău nu e identic cu al lor, multe dintre lucrurile pe care ți le recomandă nu merg. Și tu știi că nu merg, fie pentru că deja le-ai încercat, fie că instinctul îți spune că nu merg. Și te enervează că oamenii insistă, cu cele mai bune intenții. Și te enervează că te enervează. Vrei să poți fi egoistă fără să te simți vinovată. Dar hormonii te obligă să te simți vinovată pentru tot, așa că plîngi, fata mea, enervează-te, simte-te prost că te-ai enervat, cere-ți scuze și plîngi. Lumea o să înțeleagă.

Ce ajută:

Copilul – stai cît mai mult cu el în brațe. O să înțelegi rapid pentru ce tot chinul.

Magne B6 – una pe zi, nu mai mult

Un om anume – care să fie de partea ta tot timpul. Soțul. Sau o prietenă. Sau celălalt copil. Sau mama. Sau un străin de pe internet. Care să-ți spună că laptele tău e bun, că ești frumoasă, că ești o mamă bună, că e ok să plîngi, că probabil suferi de baby blues și că e normal, o să treacă. Eu l-am avut pe Omul, care a făcut exact ce trebuia să facă. M-a ajutat mult cu copilul, m-a luat în brațe cînd am plîns, m-a ciupit de fund și mi-a făcut cu ochiul cînd mă simțeam urîtă.

Tu – dă-ți timp. E cel mai important. Și lasă-te să fii cum îți vine. Plîngi cît ai chef, ieși din casă sau ascunde-te sub plapumă.

Găsește-ți strategia. Fiecare zi trecută e o victorie: copilul a mai crescut puțin, tu ai mai scăpat de o zi otrăvită de hormonii cei răi. Pune-ți praguri obiective, lucruri care sigur or să se întîmple, nu chestii de genul la 12 săptămîni îi trec colicii, pentru că e posibil ca asta să nu se întîmple. Mîine ieșim prima oară cu căruțul în parc. Joi mergem la pediatru, marțea viitoare, merg eu la control, peste 2 săptămîni o să îi vină costumașul cel haios, peste încă 2 săptămîni mă duc la sală. În cazul meu, după ce zile la rînd am orbecăit căutînd soluții la orice plîns și vomă a copilului, am decis să iau fiecare somn și fiecare masă a copilului pe rînd. A dormit o oră? Excelent. A mîncat bine și n-a regurgitat decît de două ori? Nemaipomenit. Astfel, chiar dacă urmează un somn ratat, cel bun dinainte îl face pe cel ratat mai puțin important. Și tot așa. Și uite că au trecut cele 6 săptămîni de lăuzie crîncenă. Sigur că nu e totul perfect, dar e mult, mult mai bine. Am scos capul la lumină, zîmbesc, copilul zîmbește, ne bucurăm unii de alții fără reprize de 30 de minute de plîns cu sughițuri.

Simțul umorului. Mulțumesc, Cookie, că de asta am uitat. Da, ajută să faci mișto de orice, de cearcănele cît pungile de un leu, de paharele pe care le spargi pentru că nu ești în stare să le ții în mînă, de omletele de lapte regurgitat de pe parchet, în care calci cu a cincea pereche de șosete pe ziua cu pricina, de Omul care se împiedică în propriile picioare de atîta nesomn, de hemoroizii proaspăt ieșiți, de fața livratorului de pizza, care nu pricepe de ce ai tricoul ud numai pe umeri.

Și încă ceva, un sfat pe care l-am primit de la o bună prietenă: nu trata bebelușia ca pe ceva temporar. Nu te gîndi c-o să treacă și-atunci o să fii din nou bine. De trecut nu trece niciodată. Copil o să ai toată viața ta. Sigur, n-o să mai ai 5 treziri pe noapte, dar o să ai mers în genunchi prin parc după piciul care învață să meargă. N-o să mai ai febră de la dinți care abia ies, dar o să ai crize de personalitate în supermarket. Iar felul în care ai trăit înainte să naști e dus pentru totdeauna. Ăla n-o să mai revină vreodată. N-o să mai poți pleca la mare într-o noapte oarecare, doar pentru că ți-a venit un chef. De-acum orice lucru trebuie planificat cu pixul pe hîrtie, cu 3 luni înainte. Ai intrat într-o etapă mai complicată, din care n-o să mai ieși. Niciodată. Imediat ce accepți asta și începi să te bucuri de noua evoluție a lucrurilor, o să-ți fie mai ușor.

Asta e experiența mea. Sper să ajute. Le mulțumesc tuturor celor care încă mai vorbesc cu mine după episoadele de momzilla din săptămînile care au trecut. N-am fost eu însămi, dar vă jur că m-am pedepsit eu singură, închisă în cameră, plîngînd cu sughițuri sub pătură. Acum m-am scuturat și m-am ridicat, îs gata de interacțiune elegantă (desigur, cu mici excepții, cînd mă mai umflă plînsul de drag sau de neputință, ori poate de oboseală sau de nervi că iar are copilul ceva de nu doarme etc). Poftiți de ne vizitați, promit să nu (mai) mușc, iar Sofia promite spectacol bebelușesc cu gîngureli și eventuale regurgitări involuntare, precedate de fiecare dată de cel mai fermecător zîmbet cu clăbuci de salivă!

Pin It

33 Comments

  • Chocolat noir spune:

    Adevarul e ca pana sa citesc toate postarile tale din ultimele saptamani, nu aveam idee ce inseamna exact acomodarea cu un nou-nascut… Da, am multe femei in jur mamici, da, am citit, am auzit, am vazut, dar parca nimeni nu iti spune exact ce te asteapta… poate pentru ca si fiecare se raporteaza diferit la aceasta etapa…Important e ca pentru voi a trecut o etapa foarte grea, ai facut fata cu brio si stii ca poti face asta in continuare. Felicitarile mele pentru tine si toate mamicile care trec prin asta si multumiri pentru ca ai impartasit cu noi aceste experiente! Bebeluseala placuta iti doresc in continuare! 🙂

  • alina nedelcu spune:

    Mă recunosc în simptomele tale. Îmi amintesc clar că am avut un moment când am cedat psihic şi l-am zguduit pe Tudor şi i-am promis că îl arunc pe geam dacă nu încetează să urle. A fost un singur moment dar soţul meu s-a cam speriat când a auzit. De asemenea, îmi amintesc că soţul me a răcit în primele luni şi n-a mai putut dormi o seaă sau două cu noi în cameră. Iar eu m-am simţit abandonată în mijlocul drumului. Fiecare noapte cu bebele cel urlător era un drum fără sfârşit. Astăzi parcă povestesc un film. Oare mie mi s-au întâmplat toate ăstea?

  • Intuneric spune:

    Citind insemnarile tale de dupa nastere, nu ma pot sa nu ma gandesc cum era inainte… Inainte ca lumea sa stie ce sunt aia hormoni, inainte sa stie ce e aia compozitie chimica a laptelui, inainte sa stie ce e ala Magne B6 si, mai ales, inainte sa stie ce sunt alea surse de informare in masa (in speta internetul), care sa le stranga pe toate la un loc, si sa dea nastere calvarului.

    • nuschu spune:

      „Inainte”, oamenii erau mai putin mobili. Ramaneau in comunitate, langa mama, soacra, sora, vecina. Care nu stiau de hormoni si Magneb, dar stiau ca fiecare femeie trece prin momente grele dupa nastere si are nevoie de o baie, de o supa, eventual, de o doica la copil.
      Azi stam in oras, am plecat demult de acasa, a trecut si trece prin noi secolul modernizarii si al artificializarii si al succesului. Avem prea multe alternative si ne permitem sa le evaluam si sa ne punem intrebarea „dar daca e mai bun laptele praf?” Nu ne permitem sa recunoastem ca suntem in galeata, ca al nostru nu are program de dormit/supt, ca sta in scutece la 3 ani, ca nu se pupa cu ideea de succes in orice – cariera, parinte etc. Si cand adaugi acestui tablou perspectiva complet schimbata asupra copilului – imediat, din orice motiv, poti deveni un parinte rau – ca nu alaptezi, ca nu dormi cu el in pat, sau ca dormi cu el in pat; ca-l iei cu tine peste tot, sau ca nu-l iei peste tot.
      Se intampla ca inainte traiau oamenii mai greu, dar mai natural si sub mai putine presiuni. Aveau mai putine variante si luau decizii mai rapid. Alaptat, sau lapte de vaca intreit cu apa, de exemplu. Nu alaptat, sau Nan, sau Humana, sau HA, sau delactozat etc.

  • Diana S. spune:

    super..ce bine le-ai transpus pe hartie..scuze pe tastatura!! Ma bucur din suflet ca e mai bine ..va fi si mai bine , va fi si mai rau..dar per total e un „altfel de bine”..asa de plutesti cand iti privesti odrasla …de-ti coboara in stomac catralioane de fluturasi …si bebelusheala asta , ai dreptate, nu- i un job…cu norma intreaga, cu zile de concediu, week end..NUU..e asa o permanenta „fericire” imensa..pana la adanci batraneti ( caci mama si acum isi face griji din cauza mea )!! Mi -amintesc ca la cateva zile cu minunea acasa imi doream sa treaca perioada de o saptamana( colici sau ce -or fi fost)..apoi imi doream sa -si tina capul singur, apoi..ziceam eu ca dupa ce va sta in fundulet o sa fie super ok..apoi ma gandeam ” Doamne, sa mearga singur si sa spuna ce –
    l doare sau ce vrea”! si nu mai vreau nimic..eeee…ntzzz..acum..ma gandesc sa scap cu bine de clasa 1 ca m -a terminat psihic..dupa care vor aparea problemele inerente ale adolescentei…si na ! poate s o insura si el apoi ..o fi de bine … n-o fi? mai bine nu te gandesti ca te -apuca depresia aia adevarata! Singurul lucru constant sau , ma rog , in permanent crescendo..este o bula maaaree mare de iubire care creste in mine si ma bucur in fiecare clipa ca am o „minune de copil”!! Toate cele buna la voi sa fie !!

  • Klara spune:

    Ma bucur mult ca esti bine, ca a trecut perioada cea mai grea si ca a inceput cea mai frumoasa! Dupa ce nasc o sa ne vedem in parc cu prichindeii si cu ocazia asta voi lua si cartea castigata la concurs, ca nu am mai apucat. 🙂 Dar e numai bine, o voi citi in timp ce-l voi pazi pe Praslea dormind.

    Si sa stii ca tare bine mi-a facut sa citesc asta!
    Pentru ca simt ca asa o sa fie, presimt ca o sa ma enerveze orice sfat pe care nu l-am cerut in prealabil (si vor fi multi care isi vor da cu parerea fara sa ii intrebe nimeni nimic), orice vizita a parintilor/ socrilor pe care nu am cerut-o explicit, ba chiar mi se pare ca ma vor enerva si prietenii care vor veni sa ma viziteze la spital si vor sta mai mult de 5 minute.
    Dar acum e mai ok, e clar ca e normal sa fie asa, e firesc si gata. O sa plang, o sa trantesc, jumatatea mea mai buna e deja pusa la curent cu asta si stie la ce sa se astepte, deci mergem inainte, ca inapoi oricum nu ne putem intoarce! 🙂

  • Luminita spune:

    „Iar felul în care ai trăit înainte să naști e dus pentru totdeauna.”
    cea mai sanatoasa concluzie la care puteai ajunge, eu cu asta as fi inceput. bravo, esti pe drumul cel bun 🙂

    • Andreea spune:

      Vai, uite de asta mi-e mie cel mai frica.Atat de frica incat nu ma pot hotari sa am un copil. Imi place viata mea de acum si nu vreau sa renunt la confort, libertate, lipsa de griji. Astept sa vad daca o sa inceapa sa ticaie vreun ceas, daca o sa ma cuprinda asa o dorinta de nestavilit de bebe. Deocamdata nu se intrezareste nimic.

      • Lila spune:

        Pai atunci nu te grabi, mai ales daca mai ai timp. E frumoasa viata pana la copii si sunt lucruri care trebuie facute inainte de a lua decizia asta. Important e sa fie langa tine si omul potrivit. Mie a inceput sa-mi ticaie ceasul pe la vreo 34 de ani si a fost declansat de faptul ca ma cam saturasem de corporatism, voiam un concediu mai lung. Dupa care a inceput sa-mi ticaie disperarea pentru ca nu puteam ramane insarcinata, a durat vreo 2 ani si interventii medicale. Cel mai pretios sfat despre viata de „dupa” l-am primit de la doctor, in ziua cand am plecat de la maternitate: „nu e chiar asa cum se spune”. Daca alegi sa nu faci copii, s-ar putea sa ajungi la un moment dat sa te intrebi cu regret cum ar fi fost daca…, insa daca il faci, nu cred ca o sa iti mai pui intrebarea asta, dimpotriva, o sa ti se para ca viata ta a fost pustie inainte de copil.

        • Andreea spune:

          Eu am 30 acum, ma gandesc ca ar fi timpul, dar dorinta lipseste. Problema este ca eu ma vad in stare sa imi pun intrebarea, dupa ce fac un copil, daca nu cumva viata mea de dinainte era de fapt mai placuta. Adica mi-e greu sa cred ca nu o sa regret libertatea de pana atunci, ca nu o sa imi para rau ca nu mai pot iesi din casa cand si cum vreau, ca sunt prea obosita sau ocupata sa ma mai dedic hobby-urilor mele. Si nu stiu daca un zambet de copil (adica o simpla expresie faciala) ar putea compensa toate placerile de zi cu zi la care voi fi nevoita sa renunt.

          • Lila spune:

            Andreea, cred ca toate care citim blogul Printesei am bifat monologul acesta interior, poate chiar cu aceleasi cuvinte. Eu una sigur da. Daca vrei putem lua discutia asta in privat. Nu trebuie sa te simti vinovata ca nu-ti doresti inca un copil sau ca tii la viata ta asa cum e ea acum. Lasa timpul sa iti aduca dorinta de a fi mama. Stii cum se zice, nu aduce anul ce aduce ceasul.

          • nuschu spune:

            Andreea, pentru mine, prima sarcina a fost o intamplare. Imi doream un copil, teoretic, dar, practic, nu ma vedeam facandu-l. M-am speriat ca naiba, eram prima dintre toate prietenele/colegele mele de faceam un copil. Exact de asta mi-era teama – ca totul se va schimba ireversibil, ca voi fi marginalizata, fiind singura cu copil. Si copilul a venit si de multe ori ma gandesc la viata dinainte si la cea de dupa. Insa nici una nu e mai buna decat cealalta. Fiecare din cele doua ipostaze aduc sentimente si trairi pe care nu le poti concepe altfel :-). Si dupa 2 ani-3 ai copilului, incepi sa aduci cate putin din viata de dinainte. Noi am plecat de Pasti la Roma pe nepusa masa. Cu tot cu copil. 🙂

  • cookie spune:

    eu as mai trece ceva pe lista de „ajuta”: simtul umorului:D

  • Bunica spune:

    Ioana, s-a terminat cu libertatea in doi acum responsabilitate e mult mai mare si-i vei duce grija pana vei ajunge strabunica,ca mine .Oricat de mari ar fi raman tot copii si trebuie sa le duci grija ,apoi sa le duci dorul ca sunt departe.Dar pentru asta e o rasplata ca ai pentru cine munci si ca nu ai trait degeaba si lasi ceva in urma ca sa-ti poarte numele .

    • Amiss spune:

      Ce-mi plac comentariile Bunicii ! Am si eu o bunica cu vorbe de-astea frumoase…pacat ca a mea nu le scrie undeva sa ramana in urma ei 🙂 .

  • stefana spune:

    Unde era lista asta acum aproape 6 ani??????
    (si un secret: devine din ce in ce mai frumos, pe masura ce creste)

  • alexandra vasilescu spune:

    Unde e butonul de like??? Esti delicioasa si ai o scriitura deosebita!

  • Ana (Milano) spune:

    Nici nu stii cat ma regasesc in cuvintele tale, si ce bine-mi face sa le citesc chiar daca perioada cea mai crancena a trecut. Ai dreptate nu e temporar, sincer asta m-a speriat cel mai tare din toate lucrurile de care mi-am dat seama dupa ce am nascut…am simtit responsabilitatea asta enorma care mi-a cazut ca un bolovan in cap si care la inceput nu ma lasa sa respir normal…ca eram preocupata de orice. Am fost singura , fara ajutoare si cu Omul meu care s-a panicat de sosirea iubirii vietIi noastre. Tare mi-a fost greu, am crezut ca voi muri, am strans din dinti si am luat-o one day at a time. Vroiam doar sa rezist si puiul meu de om sa creasca. Si dupa 10 luni sunt inca aici, tot impreuna cu Omul meu si cu iubirea vietii mele in brate. Lucrurile nu devin mai usoare dar tu intre timp ai antrenament 🙂

    Uite acum ma lupt cu faimosul echilibru intre copil si restul vietii mele…care nu mai este de fapt. Si zilele trecute m-am impiedicat pe un blog (http://angelahardison.blogspot.it/)de citatele astea despre maternitate, imi permit sa ti le trimit pentru viitor, pentru atunci cand va trebui sa te intorci la job. Cred ca problema cea mai mare a mamelor (inclusiv eu!!! si mai ales eu!!!) e ca vor sa fie perfecte pentru puii lor. Si de acolo stres, asteptari, dezamagiri, neputinte si limite umane pana la urma urmei.

    1. balance does not exist. it is a myth.


    because,


    2. family comes first, especially babies, always.

    it’s like you are juggling a lot of balls. a work ball, a wife ball, a mother ball, and probably some more. and you really can’t juggle all of them all the time without dropping one or two a few times. and some of those balls? they’re rubber. they’ll bounce right back up if you drop them. sometimes you can even put some of those balls in a box on a shelf for as long as you need to. but some of those balls are delicate and thin and made of glass. those balls you cannot drop.

    once i realized that, i never had to stress about work stuff. if i couldn’t work and be there (and by „be there” i mean be happy, calm, loving, and unfrazzled) for my family on a certain day, for a certain hour, or even a minute, then i just set the work aside and knew it would still be there when i got back
    i love this reminder from julie beck: wise mothers who know are selective about their own activities and involvement to conserve their limited strength in order to maximize their influence where it matters most.

    • nuschu spune:

      Ana, cred ca problema cea mare a femeilor e ca vor sa fie perfecte. Punct :-). Pentru copilul lor, pentru sotul lor, pentru jobul lor. Presiunea, da, e teribil de mare. Foarte bine ai marcat :-).

  • Radda spune:

    si zici ca plansul ….ajuta, ha? (bine, nu pe tema data- ci pe teme de parasire, singuratate si nesiguranta); si eu cred sincer ca de multe ori ajuta; ajuta sa te descarci si sa nu explodezi (eu am in jur oameni ce-mi repeta necontenit ca plansul inseamna slabiciune si lasitate, asa ca ma bucur sa aflu ca nu sunt „singura nebuna care plange din orice”)
    Ma bucur ca „te-ai ridicat” si iti doresc sa nu mai ai motive sa plangi prea curand, decat de prea mult drag si micuta Sofia sa fie numai un zambet!

    • Ana (Milano) spune:

      Plangi cat vrei tu, cat vei simti nevoia. nu-i nimic mai normal, sanatos si firesc, oricare ar fi motivul. E exact ca si rasul ceva normal…si ceilalti sa spuna ce vor ei…am un secret pentru tine…toata lumea a plans macar o data in viata pentru ceva 😉

  • Zicolorata spune:

    Minunata postare.

    P.S. În fiecare seara ma uitam la el, oftam si spuneam: „Hai că nu l-am omorât nici azi…” Aşa terorizată eram că nu fac bine, indiferent ce, orice, că nu se satură, că nu doarme, că nu am lapte, că…….

  • Iadyra spune:

    Cu blogul tau ma trezesc in fiecare zi 🙂 Esti minunata ca femeie si esti si o mama desavarsita :*

  • Maria spune:

    Draga Printesa,

    Foarte fain ai scris…cele care au copii se regasesc in cuvintele tale. Cele care nu au porbabil s-au speriat citind cele de mai sus si stau in dubii daca sa mai faca :))
    Noi avem 2 copii, la primul am trait exact ce ai descris tu, la al doilea garantat esti mult mai relaxata. Cel mai important lucru de dupa nastere, dupa parerea mea, este sa accepti ca viata ta incepe un alt curs. Nu-ti mai apartii, nu mai ai timpul tau, viata ta este pentru totdeauna schimbata – insa nu inseamna ca este rau, ci doar ca intri in alta etapa. Am iubit viata mea de dinainte de copii, dar iubesc si viata de acum, cand am doua comori de care ma bucur in fiecare zi.
    Maternitatea este cel mai frumos lucru pe care-l poate trai o femeie!
    Rezista in continuare, va fi din ce in ce mai bine 😉

  • Fimolici spune:

    Multumesc pentru ca m-ai luminat. Am fost convinsa ca am avut post partum, acum m-am lamurit ca a fost baby blues.

  • Alice spune:

    Si eu am luat cateva pastile de Magne B6 pana cand am aruncat o privire pe prospect care nu recomanda sa fie luat in perioada alaptarii.Evident ca de frica nu am continuat sa le iau.
    Ai dreptate: va fi mai bine.Primul an e mai dificil,dar parca dupa aceea vezi rezultatul grijii,alaptarii,iubirii intr-un copil nesperat de perfect.Curaj,curaj si rabdare!

  • Mina spune:

    Ioana draga,am citit azi ce-ai scris,inteleg prin ce treci (cam vag e drept caci trecura anu de atunci,) imi aduc aminte insa foarte clar ca in primele nopti cand am venit cu C de la maternitate eram atat de panicata si de anxioasa (aveam doar 23 de ani ) ca nu puteam dormi ,in naivitatea mea imi era teama ca o sa planga copilu si eu n-o sa-l aud.
    Cand am inceput si eu sa dorm mi-am dat seama ca de fapt l-as fi auzit si daca dormeam la vecini.
    Se pare ca bebelusii stiu sa-si ceara drepturile foarte bine si ca fapt nu sunt atat de neajutorati pe cat par.
    Sfaturi inteleg ca ai primit deja suficiente asa ca mai bine iti povestesc ceva: am o colega de serv. care pe la vremea pranzului sau cand mananca ceva mai mult simte ca o ia asa o oboseala o moleseala si atunci are ea o expresie haioasa ( e moldoveanca de pe la Tecuci ),zice ea : mai oameni buni eu trebuie sa ma las !!! intelegi ? pentru scurt timp ea „se lasa „, adica efectiv 10-15 minute se lasa pe spatarul scaunului,asculta muzica,inchide ochii,se uita la desene animate,in orice caz ceva usor care sa o relaxeze total.
    DECI : ” LASA – TE ”

    Pupici

  • Pif spune:

    Exact!
    Am trecut prin toate, spaima, vai de ce nu suge, toata lumea care imi spunea pune-l la san, stai cu el la san… Acum ma pompez si ii dau laptele cu biberonul. Cand ii dadeam la san papa mai multa completare de infamul lapte praf. Da, ma simt vinovata ca nu merge la san, da, imi vine sa crap cand aud ca la altii a mers la san si inca cate luni, da, mi-e teama sa nu-l ranesc pe bebe, orice mica spaima mi se transforma in vis urat… Da, deci niste baby blues tot am.
    Si da, datorita unor persoane ca iubitul meu partener care e 1000% alaturi si ca tine reusesc sa privesc inainte si sa spun ca exista sanse sa fie perfect, asa cum imi doresc!

  • Delia spune:

    Felicitari ptr. articol!
    Multe mame se vor regasi, la fel ca mine, in cele impartasite de tine. Si toate acestea findca ne dorim in adancul sufletului sa fim mame perfecte!

  • MA spune:

    Joi bebelina face 6 saptamani.am nascut inainte de Craciun in decembrie si de atunci nu ma mai recunosc.mi-e frica de ea,de mine, de noua viata si ma simt vinovata ca nu o iubesc destul.uneori ma uit la ea si ma intreb daca e a mea,daca maine tot la fel va fi.debutul in noul meu rol a fost trist:lactatie tarzie;alimentatie mixta,san exclusiv,iar alimentatie mixta, bebe cu reflux si agitata plangand mereu.mi-e dor de mine si cred ca si sotului meu;el e minunat,dar eu nu… nu inca. Sper sa fie/fim bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *