Nașterea regală

Și eu sînt prințesă. Și eu am născut. Tot cel mai așteptat bebeluș al planetei. Pe mine de ce nu mă întreabă nimeni cît de mult m-a durut? Ha?

Nu contează, pentru că eu o să vă spun oricum, toată isteria media cu privire la livrarea bebelușului britanic regal m-a umplut de nostalagie și m-am gîndit să împărtășesc cu voi. Bebelușa mea regală a fost medie în dimensiuni, 51 cm și 3,450 grame cu tot cu părul cel negru și des care în 2 săptămîni s-a transformat în puf moale și blond. A anunțat sosirea în dimineața primei zile de Paști din 2012, adică în 40 de săptămîni fără trei zile. La 9 m-am trezit și-am remarcat primele contracții (una la 10 minute), durau cam 15-20 de secunde bucata. Mă durea tare? Hm. Moderat. Dar eu am un grad destul de ridicat de toleranță la durere. Era neplăcut, aș zice.

Am făcut duș, am înșfăcat valiza și bărbatul și-am plecat să nasc. Era ora 11. Contracții la 7 minute. Stăteam pe bancheta din spate a mașinii, cu genunchii sub mine. Dilatație 2. Mă durea tare? Eh, cînd mi-am prins degetele la lift și mi-a zburat unghia de la arătător parcă a durut mai tare.

Ora 12.00. Mă internez, mă îmbrac în cămașa roz despicată către fund, mă instalez în sala de travaliu. Muzică, omul de mînă, contracții la 5 minute. Dilatație 5. Mă durea tare? Cam începusem să gem și să mi se taie respirația, dar parcă în ziua de septembrie 2004 în care am avut criza de rinichi m-a durut mai rău.

Ora 12.30. Dilatație 8, apa ruptă, contracții la 3 minute, hai să ne pregătim de expulzie, sus pe masă. Mă durea tare? Da, acum mă durea cam tăricel așa, cam cum m-a durut atunci la implantul de canin, cînd n-au mai avut os și au recoltat de la mine. Cu dalta. Cam fără anestezie. Da, clar e în top doi durerea asta. Ok, acum cred că o să încep să țip.

Ora 14.00. Dilatație maximă, să împingem. Mă durea tare? Mă durea FOARTE TARE. Brusc nu-mi mai aduceam aminte nici de degete la lift, nici de pietre la rinichi, de implant nici vorbă. Mă durea TARE. Eram epuizată și trebuia să împing afară din mine un pepene de 3 kile juma. Care se înfipsese pe dinăuntru într-unul dintre oasele mele pelviene. Și eu împingeam, și ea nu ieșea, și medicii mă călăreau ca la rodeo. Pînă cînd, aproape leșinată de oboseală, i-am zis omului meu șoptit NU MAI POT. Mă durea rău? Mă durea CUMPLIT, și fără pauză. Dar eram așa obosită că nici nu-mi mai păsa.

Ora 15.30. Blocul operator. Înc-o tentativă de împins. Și dac-aș fi născut un pui de găină, cred că tot n-aș fi avut energie să-l împing afară. Eram terminată. Da, durea al naibii de tare. Gata, îi facem anestezie. Cinci minute mai tîrziu, îmi priveam fata în ochi. Era umflată ca o broască și roșie ca o prună coaptă. Cel mai frumos lucru din lume.

Apoi m-au cusut, m-au mutat, mi-au dat morfină. Mă durea tare? Nu mă mai durea nimic, eram fericită c-am scăpat amîndouă cu bine. Și de la morfină. 😀

A doua zi au început să mă doară chestii. Operația, spatele, sînii, capul de nesomn și așa mai departe. Abia pe seară am reușit să mă dau jos din pat, după ce alte cîteva tentative s-au soldat cu semi-leșin. Peste alte cinci zile zburdam cu bebelușa în brațe în mansarda cea luminoasă, de parcă nici n-aveam pe burtă tăietură de 20 de cm pe care o iriga cu betadină omul de fiecare dată cînd mă prindea la orizontală (adică rar).

Așa, deci cum a fost să nasc? Acum nu prea mai țin minte durerea aia. O țin minte pe cea din ziua în care mi s-a închis ușa liftului peste mîna dreaptă, în 2003. Și colica renală din 2004. Și implantul de os din 2011. Pe alea le țin minte. Pe asta parcă nu prea. Adică na, știu că n-a fost chiar o sesiune la spa, c-am beneficiat de neplăcerile ambelor tipuri de naștere (minus expulzia și eventuala epiziotomie, dar nu pot să cred că ele ar putea fi mai dureroase ca întregul travaliu sau ca recuperarea după cezariană). Una peste alta, a fost și cam mișto. O experiență interesantă. Acum am ce povesti, cum ar veni… 🙂 Fără poze, desigur, că nu eram pieptănată.

Pin It

33 Comments

  • frmshk spune:

    așa, n-o să te superi dacă zic că, toate suntem prințese, măcar o dată, dând naștere unui pui de om… și da, pentru fiecare dintre noi, momentul în care NOI am născut, e cel mai important, cu toată durerea aia inimaginabilă peste care, totuși, cumva, trecem…

    ahh, ce de amintiri răscolești, acum când se fac în curând cinci ani de la ziua aia, unică în lume… în lumea mea, desigur…

    🙂

    • Printesa Urbana spune:

      la multi ani!

      • Cami spune:

        Sunt sigura ca in momentul in care vezi fatuca umflata si putin extraterestra ( asa arata (Ilincuta mea in primele secunde) uiti de toata durerea. Eu am nascut prin cezariana, asa a fost sa fie. Oricum,dincolo de orele petrecute la terapie intensiva si durerile aferente, acea zi m-a „insemnat” si altfel. Ma refer la cicatricea sub forma de zambetel, la care se uita Ilinca de fiecare data, si zambeste. I-am spus ca prin acel zambetel a venit pe lume.De atunci zambeste mereu cand o vede. Nu trebuie sa te intrebe nimeni, ca pe printese, cat greu ti-a fost cand ai nascut! E de ajuns sa te uiti in ochisorii lor si vei stii ca ai avut o nastere regala, cu sau fara dureri, cu sau fara cicatrici!

  • Silvia spune:

    Sa stii ca m-ai cam speriat….Serios…Deci doare mai tare ca o ruptura de menisc si o fisura de fibula….Mda…pe mine o sa scrie cezariana la momentul respectiv. Parol!

    • Printesa Urbana spune:

      Nu stiu cum dor ruptura de menisc si fisura ceia, dar sint sigura ca atunci cind o sa fii insarcinata durerea nasterii o sa fie doar unul dintre lucrurile pe care le vei lua in considerare cind vei alege cum sa nasti.

  • Liza spune:

    poti sa spui ca ai nascut natural, ai mare dreptate, expulzia si epiziotomia nu dor ca si travaliul, de fapt, nici nu se apropie de durerile travaliului. la expulzie am simtit o usturime acuta pret de cateva secunde pana a iesit capul. si cam atat. felicitari inca o data pt bebelusa regala,sa v-o tina Dumnezeu sanatoasa mereu!

  • Rodica spune:

    Eu imi doream foarte mult sa nasc natural, dar desi ajunsesem la spital cu dilatatie 6 si contractii dureroase si dese (statusem cam 6ore acasa in travaliu… lectia Lamaze invatata), am aflat ca puiul venea cu fruntea inainte si nu cu crestetul asa cum era normal si asa ca l-a scos prin cezariana! Am fost o norocoasa, nu am avut dureri dupa operatie, si am fost multumita mai ales ca nu a fost afectat de loviturile primite de oasele mele in timpul contractiilor!
    Acum puiul are 1 an si 4 luni si imi dau seama ca este important sa ai un doctor bun care sa te sfatuiasca ce e mai bine pentru tine si puiul tau! Durere exista in ambele cazuri, dar o durere rasplatita!

  • Omnia spune:

    Da doare, dar e singura durere cu sens: adica nu doare si-ai sa mori, doare si rezulta un om si trece. Pentru ca vin endorfinele si sterg totul cu buretele si esti ca nou, ba mai mult, esti ca nou plus unul 🙂 Endorfinele sunt diluate oarecum de medicatie, dar vin oricum. E o experienta fenomenala nasterea. Si pentru ca tot ziceai de responsabilitate zilele trecute: desi e cea mai ampla durere pe care o poti indura, nu e o durere insuportabila! De cand medicii „nasc” in locul nostru, cred ca ne-am pierdut intrucatva increderea in instinctele si designul initial. Am insemnat si eu povestea nasterilor din multiple unghiuri, nu pentru ca as uita, ci pentru ca sunt deplin recunoscatoare pentru ce-am trait:
    http://des-monia.blogspot.ro/2011/03/cum-venit-praslea-pe-lume.html
    http://des-monia.blogspot.ro/2011/02/toma-si-lumea-take-i.html
    http://des-monia.blogspot.ro/2011/02/tomas-birth-story-take-ii.html
    http://des-monia.blogspot.ro/2011/02/intalnirea-mea-cu-toma.html

    • nusch spune:

      Da, nu stiu, se intampla cum spui tu in cazurile fericite. Sunt si cazurile alea poate statistice, poate ca al Ioanei si multe muuuuult mai rau (:(), cand te gandesti ca ai fi preferat sa fie altfel, sa fie un medic care sa-ti recomande cezariana, cand nu mai poti. Medicii nu nasc in locul nostru, eu ma gandesc la multimea de mame, sau de copii morti la nastere inainte de a avea si optiunea de a naste cu un medic. De acord, sunt situatii in care medicul trateaza nasterea ca pe un act mecanic, sau cand femeile isi doresc un copil fara nici un efort, insa sunt si situatii in care mediul spitalicesc te salveaza – dupa cate spune Ioana, chiar cazul ei.

      • Omnia spune:

        Un camp steril si-un antibiotic la nevoie ajuta, ai dreptate, ca de aia am nascut si eu in spital.
        Insa doctorii nu stiu sa nasca. Ei stiu sa recunoasca semnele vitale alarmante, sa administreze medicatie, sa taie, sa coasa, sa resusciteze. Din pacate in general nu au rabdare ca procesul sa decurca natural pentru ca probabil nu ii incanta lipsa controlului. Si poate ca nici noi nu avem uneori rabdare cu noi insine. Sarcina nu este o boala, un handicap, iar nasterea nu este un fenomen medical decat in proportii relativ mici – undeva intre 5-10% ar avea nevoie de cezariene conform http://www.who.int/healthsystems/topics/financing/healthreport/30C-sectioncosts.pdf, in vreme ce in Romania procentul e cam de 5 ori mai mare http://ipad.hotnews.ro/14667820. In opinia mea, vina pentru aceasta disproportie e impartita intre medici, care recomanda medicalizarea nasterii cu mare usurinta, si mamele care sunt terifiate de nastere si vad in aportul medicului salvarea.

        • nusch spune:

          Eu sunt de acord ca medicii au pornirea asta de a supramedicaliza totul, doar e meseria lor (si nu numai in cazul nasterilor). Apoi, aparent paradoxal, si obstetrica e apanajul medicilor barbati, care nu vor intelege niciodata, nicicand, niciunde sentimentele si interiorul unei femei. Si ei propaga atitudinea asta prin faptul ca, pe de-o parte, predau la facultati si, de cealalta parte, „invata” generatii de femei sa nasca. Uneori, prin „invata” se intelege manipuleaza.
          Insa, in aceeasi masura sustin dreptul femeilor de a fi terifiate, oripilate, speriate. In toata lumea, femeile sunt supuse presiunilor din toate partile, cele mai multe tratate cultural. Sa nasti, sa alaptezi inseamna, intr-o proportie covarsitoare, sa te intorci la naturalul ala de care tuturor incepe sa ne fie rusine si pe care incercam sa-l ascundem cum putem (furtunile hormonale – sursa de mistouri; vergeturile, sanii lasati etc., fenomene naturale, dar de care ne dezicem).
          In Romania, anii comunismului, cand mamele erau tratate precum septelul, femeile au cu atat mai multe motive sa fie oripilate. Nu mergem la medic cu increderea ca ne va oferi o opinie si ne va lasa sa luam o decizie, sau ne va ajuta sa luam o decizie, ci mergem la medic cu spaima ca ne va trata urat, sau ca ne va baga o decizie pe gat, sau ca ne va spune „io-mi iau mana de pe tine, daca nu faci asa cum iti zic io”.

        • nusch spune:

          Si, ca sa nu fac un carnat de comentariu, continui. Citeam in volumul coordonat de M. Miroiu, „Nasterea. Istorii traite” cum una dintre mamele prezente in carte nascuse prematur si facea parte dintr-un grup de mame de prematuri, care urmau un program strict de ingrijire/hranire a bebelusilor in spital. Ii hraneau cu biberonul, „indrumate” de o dr. neonatolog, pare-se, implicata si interesata de micii ei pacienti. Una dintre mame, de etnie rroma, sfatuita de tatal baietelului ei, a lasat biberonul si a incercat sa-si hraneasca bebelusul la san, trecusera cateva zile, poate saptamani si era de parere ca e vremea sa-l invete sa manance cum se mananca, acasa n-ar fi avut timp de spalat/sterilizat biberoane. Bebelusul a refuzat sanul si, bulversat, a refuzat apoi si biberonul.
          Dr. cea implicata si apropiata n-a stiut decat sa pedepseasca mama si bebelus, alungandu-i de sub supravegherea sa si singurul mod in care s-a induplecat sa i reprimeasca a fost promisiunea ferma a mamei ca nu va mai iesi din cuvantul ei!
          Astia-s medicii considerati buni nu numai in 1986 (sau „89), dar si azi. Pt ca acea dr. neonatolog a vrajit generatii intregi de mame cu daruirea ei pentru copiii lor, daruire care nu e altceva decat exact ceea ce spui tu, nevoia de control asupra pacientilor :-(. Si atunci, e explicabil – nu firesc – sa mizezi totul pe mana medicului.
          Si, in ultima instanta, eu cred ca femeile au voie sa le fie frica si sa fuga de durere asa cum pot. E dreptul fiecareia de a alege orice, fara a fi judecata. Calitatea de mama implica o multime enorma, nenumarabila, de transformari si sacrificii facute pentru copil. O anestezie la scara relatiei mama-copil nu cred ca schimba mai deloc datele problemei.
          Si probabil ca am atitudinea asta foarte, extrem de toleranta cu cezarienele pentru ca am nascut de doua ori natural :-).

          • Omnia spune:

            Corect si frumos scris. Ganduri de cezariana m-au bantuit deplin in timpul travaliului.

            • Iuli spune:

              Eu sunt asa si asa legat de posibilitatea de a „cere” cezariana ca la piata. Si mi se pare ca asta a influentat si obisnuinta medicilor cu travaliul normal si duce la exces de medicalizare. Or asta nu se intampla in afara. Am pe cineva care a nascut in afara, a durat travaliul peste 30 de ore, fara sa fie absolut vreo problema, doar ca femeia era la prima sarcina, la varsta de 30 de ani si asta a influentat durata travaliului. Au fost atat de monitorizati incat nu a fost pericol niciodata, si s-ar fi pus problema cezarienei doar in caz de suferinta vitala a vreunuia din ei. Nu a fost cazul. Intreb la noi in tara dupa cate zeci de minute se intervenea? Cand ae decidea ca asa nu se poate, ca eventual femeia nu stie si nu poate sa nasca si trebuie cezariana? Dupa cata vreme cerea femeia cezariana? E normal la noi? Eu nu cred. Iar acum si ruda mea si copilul sunt perfect sanatosi, au trecut 5-6 ani de atunci si sunt in stare perfecta, fara sechele si alte probleme asa cum s-ar panica la noi instant de la femei la medici

  • Eu am fost o norocoasa, am ajuns la spital cu dilatatie 10 si am nascut intr-o ora!
    Dureri au fost dar mult mai mici si pe tim scurt fata de fetele ce stateau in travaliu si de 12 ore, sau cealalta cu tripleti, d-ne si acum o aud!

  • ovidiu spune:

    ar fi mers o poza asa nepieptanata 😀

  • Laura C. spune:

    Pe mine mă înfioară aceste descrieri, nici nu mai ajung la partea cu fericirea…

    • nusch spune:

      Mda, dar cum spune vorba aia, „a moment on the lips, forever on the hips”, tot asa si nasterea. Te doare x ore, dar apoi esti fericit o viata! Serios, vorbeam cu o buna prietena care nu credea ca va avea copii ai ei, din cauza de spaima extrema de durere. A ramas insarcinata accidental (nu stiu cum se poate, dar, na, nu e prima pe care o aud), a nascut prin cezariana si e absolut fascinata si lesinata si sugrumata de iubirea pentru fata ei.
      Am ajuns amandoua la concluzia ca toate cliseele alea cu parinti si copii sunt fooooaaaaarte adevarate. Nu stii ce inseamna sa fii parinte, sa iubesti ca un parinte, sa te temi ca un parinte, sa experimentezi mirarea, vertijul, forfota, dorul, duiosia ca un parinte. Simti un fel de ciuperca atomica inuntrul tau, simti cum esti o ciuperca atomica inghitind totul-totul-totul dimprejur. Toate sentimentele traite de un parinte si, mai ales, de o mama sunt absolut si complet indescriptibile. Ca si durerile nasterii :-). But then again, durerea e limitata in timp, e finita. Sentimentele astea nu.

      • Printesa Urbana spune:

        ah ce-mi place cum le zici! ciuperca atomica, daaa, se imprastie all around fara ca miezul sa se dilueze vreun pic.

  • Dana spune:

    Laura, nu-i bai, asa ne infiorau pe toate. Pentru mine nasterea (tot naturala) e o amintire placuta, durerea si contractiile au fost mult mai putin rele decat imi imaginam ca vor fi. Si acum zic ca prefer o alta nastere mersului la dentist..mai ales cand ai o pupita acuta. Important este insa ca si cel de langa tine (medicul) sa stie ce sa faca si mai ales cand…eu am avut noroc 🙂

  • Andreea D. spune:

    Cred ca nici nu mai conteaza durerea cand iti vezi puiul. Copilul e morfina cea mai buna!

  • Adri spune:

    Incep sa ma gandesc daca vreau sa nasc normal. Prea multa durere :)).

  • ioana spune:

    Impresionant momentul … nu am copii asa ca nici macar nu imi pot imagina cum este…p.s.:ne am intilnit azi in parc la kiseleff cred …eram cu nepotica Ilinca,a facut schimb de pietricele cu Sofia 🙂
    o seara frumoasa va doresc!

    • Printesa Urbana spune:

      Hahaaa, daaa, noi eram! 🙂

      • Ciprian spune:

        Ma bucur ca v-am cunoscut in persoana, chiar daca nu ne-am prins pe moment – am citit de mai multe ori post-uri de pe blogul tau si ne recunosteam (pe noi si pe piticuta) in ele. Eu sunt tatal Ilincutei de ieri. 🙂 Scumpica foc Sofia, sa va traiasca si poate se mai intalnesc prin parc fetitele si cu alte ocazii. 🙂

  • Bunica spune:

    Nasterea e grea pentru orice femeie , dar totul se uita repede si poti s-o iei dela capat .Acum e mai usor dupa nastere ca poti sta acasa sa cresti copilul pana la 1 an . acum 57 de ani aveam concediul 3 luni impartit in doua . Cand copilul avea 1 jumatate trebuia sa incepi serviciu si-l lasa-i acasa ori la cresa.Cu toate greutatile au crescut mari si sunt sanatosi Cjne are copii sa-i traiasca ,cine nu ,sa-i faca .Fara copii viata e trista si mult mai saraca [ moral]

  • Daca acest printisor n-ar avea sansa de a urca intr-o zi pe tron ar mai fi fost asa de important si in centrul atentiei? Cine stie cate genii se nasc zilnic in anonimat iar cand vor ajunge celebrii nu se va gasi nici macar o poza din copilaria lor…Si printesa Kate si Printesa Urbana sunt la fel de importante si sunt cea mai importanta fiinta din lume pentru copilul lor, cu sau fara sange albastru.

  • wlfp spune:

    Ce tare! Foarte misto textul. Nici eu nu ami tin minte, dar eu am primit pe la jumatatea durerii edidurala :), deci vreo ora jumate am fost super vesela.

  • Alina spune:

    Nasterea, pentru mine?
    Dupa 5 ani de incercari, investigatii si tratamente, dupa 3 FIVuri, dupa o sarcina in care am fost tintuita la pat din luna a IVa de diagnosticul de placenta previa centrala, a urmat nasterea. Cezariana programata, urmata de o hemoragie prin care, in cateva ore am pierdut mai mult de jumatate din tot sangele din corp, apoi transfuzii si reinterventie chirurgicala de urgenta…
    Au urmat 3 zile (groaznice!) de ATI.
    Am nascut marti si mi-am vazut copilul, pt prima data abia joi, pt cateva minute. De vineri am ajuns la salon, unde nu puteam sa am grija de el fara ajutor, eram prea slabita dupa atatea luni de imobilizare, palida, anemica, ciuruita de injectii si perfuzii – antibiotice, fier, anticoagulante etc, care nu se mai terminau, cu dureri peste tot, cu incercari de alaptare…speriata de tot ce s-a intamplat.
    Pentru mine, nasterea? O trauma, apogeul unei perioade extrem de dificile. O cumpana, din care abia am scapat cu viata. Fara medicina moderna, nici eu nici baiatul meu nu am fi acum aici.

  • Liz spune:

    Eu sunt curioasa sa stiu daca ti s-a parut mai dureros travaliul efectiv sau recuperarea dupa cezariana? Eu am facut cezariana, prima interventie chirurgicala ever la mine (nici amigdalele nu mi le-am scos, nici polipii, nici apendicele ), asa ca mi s-au parut foarte dureroase primele 2 zile.

    • Printesa Urbana spune:

      Nu m-a durut mare lucru dupa cezariana, dar am fost foarte vlaguita in primele zile, iar in travaliu a fost dureros, dar ma simteam f bine psihic, asa ca nu prea pot compara. Daca o sa mai ramin vreodata insarcinata, o sa nasc natural.

  • Tatiana spune:

    :)))) uite ca „daca” asta s-a intamplat! Tot natural nasti?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *