Ce știe Sofia

Bebelușii nu știu să vorbească. Nu știu să meargă. Să mănînce singuri. Să bea apă. Să se spele pe dinți. E-adevărat, micii oameni nu știu o grămadă de lucruri. Dar știu o grămadă de altele, poate mult mai importante.

Acum câteva seri, stăteam întinsă pe jos la un metru de Sofia. Eram extenuată după o noapte nedormită, o zi încâlcită la serviciu, diverse obstacole administrativo-financiare plus alergătură în parc cot la cot cu fetița. Ea, proaspătă ca un bujor abia înflorit, căra plină de energie sticluțele mele de ojă, una câte una, din bibliotecă în comoda de televizor. La al șaptelea drum, îi scapă o sticluță pe jos. Care se rostogolește spre mine. Îmi face semn să i-o dau. Îi spun: Nu mai pot, puica mea, sunt obosită. Vino tu s-o iei. A dat din cap stânga dreapta. Nu. Era musai să i-o duc eu. Am oftat și am privit-o cu tot dragul, știind pe loc că oricât de obosită aș fi eu, și oricât de absurdă ar fi dorința ei, dac-ar fi nevoie să alerg trei kilometri să i-o îndeplinesc, probabil aș încerca. Nu știu dacă aș și reuși, sunt totuși un om, cu resurse fizice limitate, dar cu siguranță aș încerca. Și fetița mea de un an știe asta. Nu știe să se încalțe singură, dar știe ceva mult mai important.

În seara jocului cu oje, în secunda în care, cu un oftat supradimensionat și-un trosnet de șale mă pregăteam să mă ridic să-i dau sticluța roșie, Sofia a dat drumul din mână celeilalte sticluțe, a venit alergând spre mine și și-a pus capul pe umărul meu. A oftat mic și discret o dată. A stat așa nemișcată câteva secunde, apoi a plecat să mute cele 30 de DVD-uri din comoda de televizor în bibliotecă.

Sofia nu e un copil mămos. Nu se lipește de mine decât la sărbătorile legale. Nu dă să mă sărute. Rareori își lipește nasul de nasul meu. Acceptă toate îmbrățișările și pupăturile mele (care cred că sar de o sută în fiecare zi) cu icneli și strîmbături din nas, ba uneori cînd mă apropii de ea cu brațele deschise, o rupe la fugă.

Dar atunci, în seara jocului cu oje, a știut. A venit să-mi mulțumească și să-mi transmită că știe, că înțelege, că mă păsuiește.
E adevărat că bebelușii nu știu o mulțime de lucruri care țin de coordonare, exercițiu, echilibru. Dar știu o mulțime de lucruri care țin de dragoste, recunoștință, apropiere. Iar ce nu știu, simt.

Încerc să nu uit asta niciodată. Că am lângă mine o ființă perfectă. Înțeleaptă. Bună. Așa cum eu nu mai știu să fiu de foarte mulți ani. Și că e datoria mea s-o ajut să crească drept, să învețe să mănânce și să se spele pe dinți fără să uite să fie perfectă, înțeleaptă, bună.

*Text publicat în numărul de august al revistei Mami.

Pin It

8 Comments

  • Andreea spune:

    Ce frumos! Da, e adevărat. Copiii simt și am trăit asta pe pielea mea cu nepoțica mea pe care o văd prea rar din păcate… Avea 6 luni când o drăgăleam de dor și iubire, când ea mi-a întins brațele mici și grăsune să mă alinte, să mă mângâie pe față, să-mi arate că și ea mă iubește 🙂 Acum râde de fiecare dată pe skype când mă vede. Nici nu știu dacă știe cu cine vorbește sau crede că se uită la desene animate.

  • ovidiu spune:

    intr-adevar nu exista nimic mai frumos, decat un copil care iti pune capul pe umar.

  • Ana spune:

    De-ar gandi si s-ar comporta asa toate mamicile, ar fi o lume mult mai buna

  • georgiana spune:

    cam patetic comentariul de mai sus….toate mamicile isi iubesc puii, nu cred ca Ioana gandeste sau se comporta altfel decat toate. sau daca are blog si scrie despre asta o face mai deosebita.ce ne mai place sa facem complimente gratuite…

    • Ana spune:

      atunci de ce sunt atatia copii parasiti in maternitati sau vanduti etc? sau mame care fac un sport din a interzice copiilor tot ce i-ar putea amuza? in cazul de fata a fost un compliment punctual, nu pot generaliza.

      • Ileana spune:

        Corect, nu toate mamele sunt bune. Ba chiar tind să cred că cele bune sunt mai puţine decât celelalte. Când spun asta, mă gândesc la lumea întreagă, nu la mămicile din parcul de lângă bloc.

        Fain articol.

      • georgiana spune:

        alea nu se pot numi mame.punct. cum adica „mame care fac un sport din a interzice copiilor tot ce i-ar putea amuza? ” cam fara inteles intrebarea.scuze, dar nu o inteleg.

    • Ada spune:

      De fapt, comentariul Anei este ok. Știu cazuri concrete de mame a căror grjă nu e să nu-și strice puii, ci să se protejeze pe ele, să nu care cumva să obosească. Nici eu n-am crezut că există, dar da, se poate și așa. Așa apar copii reci, egoiști, care n-au, în fapt, nicio vină că reproduc ceea ce au văzut în jur.

  • Stiu ce e mai important sa ofere dragoste si intelegere atunci cand avem cea mai mare nevoie de asta.

  • Andreea D. spune:

    De-ar ramane in noi macar un pic din sufletul de copil, am fi adevarati oameni.

  • Bunica spune:

    Oricat sunt de mici copiii stiu sa iubeasca mai ales pe cei care-i iubesc cu adevarat pe ei. Ei ii recunosc imediat pe cei care se prefac numai ca-i plac si o sa vedeti ca nu se vor apropia de acele persoane .Nu poate fi dragoste mai mare din partea ambilor parinti pentru copiii lor , can vad cat sunt de mici si vin cu buzele pregatite pentru un pupic.Orice suparare ai oricat ai fi de obosit ,toate trec langa un copil care vrea sa te iubeasca .Parinti, iubiti-va copiii din toata inima ca asa vor deveni la randul lor cand vor avea copii/ Va saluta o bunica de 81 de ani

  • roberts spune:

    personal cred ca nu toate femeile trebuie sa faca copii, pur si simplu le lipseste ceva (emotional, mai ales). cele care totusi fac copii, trebuie sa nu uite ca asta si-au dorit si ca puiul lor se naste nevinovat si neajutorat. eu am doua fetite si pentru ele traiesc acum. stiu ca suna melodramatic dar asta-i adevarul. o data cu ele, am devenit mai buna, mai toleranta cu cei din jur si mai inteleapta. multa sanatate si multa bucurie va doresc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *