Lama

Cînd aveam 13 ani, obișnuiam să mă tai cu lama de ras veche a lui taică-miu. Îmi crestam dungi verticale și orizontale pe dosul brațului pînă obțineam un tabel de X și 0 strîmb. Așteptam cîteva zile să cadă cojile subțiri, apoi o luam de la capăt. Nu-mi plăcea în mod deosebit durerea, nici să văd sînge nu mi se părea cine știe ce. Dar uneori făceam asta. Poate voiam să atrag atenția în cel mai previzibil mod cu putință. Taică-miu era deja plecat de ceva vreme, maică-mea mă băga în seamă mai mult să mă certe, la școală primeam chiar prea multă atenție, ca toți olimpicii care n-aveau acnee încă. Poate doar îmi era dor de el. Sau poate îmi căutam sertarul cu țicneli, începusem să aflu din filme că toți avem propriul stol de păsărele. Aș fi putut să mă rezum la faptul că nu mîncam niciodată castravete, dar nu, eu mă tăiam cu lama pe mîini în pătrate strîmbe. Pînă m-a prins mama și mi-a tras două palme.
– Vrei să te sinucizi? m-a întrebat.
– Nu cred.
– Atunci du-te-n camera ta și termină de spălat geamul.

Pin It

33 Comments

  • Mihaela spune:

    self-harm?

  • Monica spune:

    Ma doare sufletul de durerea pe care ai simtit-o,copil fiind,si nu numai.Dumnezeule,n-am cuvinte. Te imbratisez si ma bucur ca viata iti este acum asa cum meriti sa fie.

  • Iulia spune:

    Fiecare am avut piticii nostri in adolescenta . Fiecare am avut la un moment dat „pain infliction mania” , fata de noi insine sau fata de altii. Aveam o colega care s-a culcat cu o jumatate de liceu, la 15 ani, ca sa se razbune pe parintii ei, si le spunea dupa fiecare „partida”, cu lux de amanunte. Important e ca ti-a trecut. Sau ai depasit momentul, sau te-ai luat cu alte teluri.

  • bubbles spune:

    funny :)) adica nu i funny povestea…iii funny ca privind in spate vezi cum lucrurile se transforma…ca nu te as mai vedea acuma jucand X-O pe pielea ta. da comentariu asta o aparut nu la ce ai scris tu aici, da trebuia sa am o introducere la subiect. Comentariu e sa te felicit ca nu esti prapastioasa. Comenariu sa te felicit ca te ai dus sa te relaxezi in vacanta. si cum cu toate greutatile si trendurile dai pe dinafara pe blog aici numa lucruri funny is de bun simt. si naturaletea i importanta. Sa nu ti se urce la cap vedetismuuu bineeee? 🙂
    Sa ai o zi frumoasa

    • Printesa Urbana spune:

      Nush ce sa zic, e greu, cu atitea felicitari… Ma duc sa ma pup in oglinda, ca tare mindra mi-s de mine! 🙂
      Hugs!

  • Bunica spune:

    ,E adevarat ca ti-a lipsit tata ,dar ai avut-o pe mama langa tine buna ,rea asa cum o vedeai tu dar era langa tine .Cat n-as fi dat si eu s-o am pe mama langa mine ,insa imi lipseste de cand aveam 11 luni .As fi preferat sa ma certe in fiecare zi ,dar sa fie langa mine.Nu mai pot sa scriu . te pup

    • Mihaela spune:

      ce frumos spus. eu am avut o perioada cand eram tare suparata pe ai mei. intr-o sambata am participat la un eveniment, cu copii din camine/orfelinate. nu intru in detalii. a doua zi, duminica, m-am dus acasa, sa fiu cu ai mei, sa ma bucur ca exista si ca ii am. luni, tata murea. eram impacata ca duminica il imbratisasem.

  • Bunica spune:

    Mama se poate supara cand citeste ce scrii despre ea .EA si-a dorit sa cresti frumos ,sa fii sanatoasa ,sa-ti faci un viitor pentruca toata raspunderea era pe capul ei .
    Tu trebuie s-o ierti si sa-i multumesti pentru tot ce a facut pentru tine.

  • Anca spune:

    Of…unele persoane gasesc alinare in durere…N-ai mai povesit de tatal tau de ceva vreme, ziceai ca vorbiti la telefon o data la cateva saptamani lucruri banale. Sper ca e bine. Ma bucur ca azi nu mai ai motive sa faci asa ceva.

  • Corina spune:

    esti tu cea care a scris asta? Aceeasi cu cea care a scris declaratia de dragoste pentru mama, cand tu ai devent mama? NU e numai din cauza de tata chestia asta, si nu trece niciodata…desi ai terminat de spalat geamul. Ma ingrijorezi.

  • Monica spune:

    Cred ca ceea ce s-a intamplat cu tatal tau te-a afectat mai mult decat ai putut duce din varii motive: erai de-abia la inceputul adolescentei, pe vremea aia nu ducea nimeni copilul la psiholog ca sa afle ce traume are, probabil ca mama ta ca si tine a tot asteptat sa ii vina mintea la cap si sa se intoarca, etc. Ideea este ca acum esti adult si daca nu ai facut-o inca ar trebui sa incepi sa bagatelizezi un pic nu pentru el ci pentru tine. Oameni egoisti, inconstienti, aiuriti sau pur si simplu indiferenti exista si fac copii. Nu a fost vina ta ca el a plecat, pleca oricum, orice fel de copil ai fi fost, mai frumos, mai destept, mai talentat, s.am.d.
    Daca ai povestit chestia cu lama doar de fun, atunci ce sa zic… e un fun cam trist…
    Daca ai vrut sa transmiti un mesaj, eu nu am inteles decat ce am scris mai sus, ca nu ai trecut inca peste. Cateodata e mai bine sa ingropi trecutul, nu-ti ajuta la nimic sa te intrebi „de ce?”. Tot ce trebuie sa stii este ca nu puteai face nimic si nu puteai fi nimeni altcineva astfel incat sa il tii acasa.
    Acum nu mai carpim copiii cu 2 palme, acum ii ducem la psiholog. Probabil la vremurile alea, in locul mamei tale ai fi facut la fel. Eu, una, stiu ca m-ai fi pagubit de 2 palme atunci si de tariful de psiholog acum 😀
    Cheers!

    • Printesa Urbana spune:

      Nu e nimic fun in ce-am povestit, nici nu mi-am propus sa fie.
      E doar o pseudo-amintire despre viata mea. Ca si pe alte lucruri neplacute care mi s-au intimplat, l-am pastrat cu mine, e greu sa uiti lucrurile care te-au schimbat.
      Nu ma intreb de ce, nu ma tine treaza noptile. E doar ceva ce s-a intimplat, o alta statie prin care a trecut trenul vietii. Im okay now. 🙂 (fac niste exercitii de a redactare proza scurta, deocamdata lucrez cu bucati de amintiri, curind o sa trec la fictiune 100%)

      • Mihaela spune:

        oare de ce s-a reactivat acum?

        • Printesa Urbana spune:

          ziceam mai sus, fac niste exercitii de redactare de proza scurta si acum sint la capitolul: amintiri din adolescenta. in plus, textul e scris de ceva vreme, numai acum i-a venit rindul la public. 🙂

  • mara spune:

    Hmm, așteptam continuarea, un tâlc, ceva, nu credeam că sunt amintiri din copilărie.
    Deși, cumva, s-ar potrivi, oamenii mișto n-au niciodată drumul lin. 🙂

  • AlexandraV spune:

    Si sora-mea isi facea tatuaje din astea pe maini. Acum imi dau seama ca probabil o facea din cauza lipsei tatalui biologic, cum taica-miu nu a fost prea… atasat de ea, iar ea tinea cu tot dinadinsul sa o faca pe „copilul problema”, sa atraga atentia. Mi-e greu sa imi aduc aminte ca atunci (sunt sora mai mica, dar totusi) as fi putut sa incerc sa o inteleg.
    Dar oricum sunt mandra de ea, e cu totul schimbata, are un bebe frumos si f destep de 1 an si 8 luni, sotior, casuta, e fericita! 🙂

  • oq spune:

    ce bine ca n-ai apasat mai tare:)!

  • AdiCriBar spune:

    E prima oara cind comentez, desi citesc regular si te-am adaugat de mult la lista blogger-itelor pe care le iubesc sincer.
    Iata, eu sint „MAMA” din povestirea ta. Fiica-mea are acum 21 de ani, si in timpul liceului a trecut printr-o perioada dificila, culmea si ea fiind copil de parinti divortati. Se scrijelea in fel si chip pe brate, miini, picioare, si se imbraca mereu in asa fel incit eu sa nu observ. Si ca o fraiera, nu am observat decit intr-un tirziu. Normal ca a depasit faza, dar implicatiile psihologice si afective au fost si ramin. Cred ca eu am fost mai traumata ca ea cind am descoperit si am inteles adincimea durerii ei la vremea respectiva, si mai ales ca eu ca mama nu numai ca nu fusesem in stare sa o ajut, sa o protejez cumva, dar nici macar nu *observasem* — m-am simtit ca ultimul om. Din cite inteleg, copiii, adolescentii, si chiar si unii maturi care recurg la asemenea gesturi o fac fiindca intr-un fel doresc sa exprime durerea, disperarea, deprimarea, dar dintr-un motiv sau altul nu pot verbaliza. E un mod de a trasmite un mesaj „mut” lumii despre ranile interioare.
    Imbratisari calduroase de peste ocean. 🙂

  • Penny spune:

    Eu apreciez calitatea literara, adica imi place si ma face curioasa sa aflu mai mult despre personaj. Nu voi comenta legat de amintire; cum ai zis, fiecare cu stolul lui.

  • Adina spune:

    Imi place dialogul, incheie perfect textul. Continua.
    Hugs!

  • Ina spune:

    Hm… eu imi desenam vanatai la ochi, sa creada priofesorii ca am mancat bataie…. Desi eram premianta, nu cautam sa scap de lectii. Si ma imbatam bine prin cls a 7-a…. Hm.

  • Ina spune:

    profesorii of course, nu priofesorii….

  • anca spune:

    Eu chiar ma regasesc ca adolescent intr-un astfel de comportament. Nu inteleg comentariile de mai sus, gata mereu sa judece, sa certe, sa compatimeasca…

  • Alexandra spune:

    Eu sunt curioasă, tu cum ai fi reacționat dacă erai în locul mamei tale și în locul tău era Sofia? Văd că n-a întrebat nimeni asta până acum

  • Ihrielle spune:

    Imi place ca vorbesti deschis despre asta. Cei mai multi nici macar n-ar recunoaste 🙂

  • arakelian spune:

    eu nu am avut pasiuni din astea. In acea perioada munceam, scoala, imi ocupau tot timpul.
    Dar mi-ai adus aminte de o colega, in a 8a ( 14 ani) a facut ceva similar. Voia sa se omoare. Ca oricum parintii nu o remarcau. A spus ca vrea sa se arunce de pe geam.
    Am ajutat-o la teme, la mate, de mila, cred, sau nu stiu – cred ca mi-a cerut ajutorul la scoala.

    Nu mai stiu nimic de ea. Din fosta clasa de atunci, nu am pastrat legaturi decat cu o signura persoana. Am aflat ca alt coleg din clasa 1-8 ( nu parea asa sensibil, dar na, ochii mei de copil…) s-a sinucis.

    Cred ca nu tre sa minimizam cele vazute.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *