Empatia

Mergeam repede pe unul dintre culoarele cele largi dintr-un mall (don’t ask, uneori în viața asta pur și simplu nu ai de ales și trebuie, TREBUIE să te duci și la mall). Din fața mea venea o familie pestriță. Mama tînără, blondă, suplă, tatăl tînăr, pufos, mai negricios. Între ei, un băiețel cam de vîrsta Sofiei, atîrnat de mîinile părinților. Plîngea tare, cu sughițuri și vorbe. L-au smucit de mîini, cînd unul, cînd altul. Vorbeau cu el printre dinți, nu am auzit ce îi spuneau, băiețelul plîngea tot mai tare. Simțeam că-mi ia foc capul de nervi. La un moment dat, maică-sa îl trage brusc de mînă, îl conduce pe unul dintre culoarele mai înguste care duc spre toalete și îl lasă acolo, spunîndu-i: Așa-ți trebuie dacă mă faci de rîs! Apoi a plecat grăbită și l-a tras pe bărbată-su în primul magazin, să se ascundă acolo.

Băiețelul a început să urle cu brațele întinse înainte. Era terifiat. Plîngea și striga Mama Tata. M-a luat cu tremurici de nervi și tristețe și neputință. M-am oprit în loc și-am început să plîng, pur și simplu mi-au dat lacrimile. Stăteam undeva între băiețel și părinți, îi vedeam pe toți, îmi mutam ochii de la stînga la dreapta și încercam să procesez ce naiba-i de făcut. M-aș fi dus către el, dar sigur l-aș fi speriat și mai tare. Plîngea micuțul cu brațele întinse către nimeni, singur pe un hol străin. M-am uitat către părinți. Maică-sa, care dădea din mîini nervoasă în fața tatălui, m-a văzut și mi-a aruncat de la distanță: Ce te interesează, că doar nu-i al tău!!

Ba e, femeie, E! Este al meu, de fiecare dată cînd orice copil plînge sau rîde în fața mea, îl simt ca și cum al meu ar plînge sau ar rîde. Se cheamă empatie și a crescut în mine o dată cu boțul de celule care acum e copilul meu.

Nu înțeleg cum unele mame au crescut în ele doar un corp de om, nu și un suflet de mamă. Cam de cîte conferințe și cărți de parenting e nevoie ca data viitoare la mall, copilul ăsta asta să nu se mai simtă abandonat, umilit și neiubit de oamenii pe care-i iubește cel mai mult?

Pin It

58 Comments

  • Ana Alina spune:

    Astia nu merg la conferinte de parenting! Atat ii duce pe ei capul…. ce e mai grav e ca acel baietel va creste si va ajunge fix ca parintii…

    • veverita spune:

      De la conferinte de parenting se poate cumpara suflet si minte, omenie? Mnoh, e bine. Nici eu nu merg la conferinte de parenting… Merci frumos, pupici!

  • Daniela spune:

    M-am uitat aseara intamplator la Oprah Winfrey si ea spunea ca a fost un copil nedorit, si din aceasta cauza acum cand a ajuns la maturitate isi doreste sa ii faca pe toti oamenii sa se simta iubiti si doriti. A invatat prin empatie sa simta ce simt cei care sunt nedoriti.Parerea mea, daca nu iti doresti un copil, mai bine te protejezi si nu il faci. Si il faci cand ti-l doresti din tot sufletul.
    Cand cineva te doreste si se bucura de venirea ta pe lume, asta e un dar.

  • Laura Driha spune:

    Off, Dumnezeule!
    Nu, nu-i al meu – i-as fi spus – dar o sa creasca suparat, frustrat si o sa ajunga un adult care va avea de suferit sau care va face pe altii sa sufere. Ai mei, ai lui, ai oricui!
    Nu stiu ce e cu oamenii astia, ce rost au pe lume… Cum poti sa privesti cu nonsalanta un copil care plange si sa crezi ca-i educatie?
    Eu n-am inca copilasi dar empatia musteste si-n mine, probabil e acolo de cand m-am nascut! Si se manifesta de fiecare data cand cineva sufera, fie el copil sau adult… Ma dor lucruri care nu-mi apartin sau care nu ma afecteaza neaparat direct si nu incetez a ma minuna daca sunt eu cea stricata sufleteste sau oamenii astia care se minuneaza de „boala” mea.
    E rascolitor tabloul si cel mai grav e ca trebuie sa ne inghitim neputinta, neavand un serviciu de tip „politie parentala” care sa le ia nefericitilor tilul de parinti daca nu-l merita!

  • Raluca spune:

    Printeso, pe scurt: nu tot ce se reproduce se cheama mama/tata.
    Din pacate!

  • stefana spune:

    Oribil! Asta e din seria: „daca nu esti cuminte te iau tiganii/te dau la tigani” (scuze de remarca posibil rasista, dar asa era in copilarie, nu a mea, dar am auzit-o la prietenii mei de atunci, la vecini, etc). Sau „te ia militia” sau ” vine doctoru’ si face o injectie” (asta chiar nu am priceput-o niciodata…).
    Din pacate acesti copilasi traumatizati probabil se pot transforma, in viitor, in parintii lor. Si nu se mai rupe „cercul vicios”.
    Offfff!

    • Ana Alina spune:

      Ani de zile mi-a fost roaza sa nu ma ia tiganca! Ani de zile cand vedeam tigani, fugeam si ma ascundeam!

      • Alina spune:

        Mie imi ziceau ai mei cand eram copil si ma bronzam foarte tare la mare ca m-au cumparat de la tigani pe o sita de malai cand eram mica, dintr-o caruta plina cu copii care trecuse pe strada noastra.
        Era evident o gluma, dar pe care pana pe la 5 ani as fi fost in stare sa o cred pe jumatate, asa ca frica foarte mare de tigani nu mi-a fost, si toata viata mi-am dorit sa stiu rromanes (cand am crescut, doar din motive de siguranta, ca sa stiu ce se discuta cateodata in RATB:P)

  • Andreea D. spune:

    Ăia nu-s părinţi, aia nu-i mamă…indiferent de ce scrie în buletin/certificatul de naştere.
    Un copil îl faci ca să-l creşti frumos, să-l ocroteşti, nu ăentru a ţipa la el, pentru a-l peria ori pentru a-l abandona. Mai ţine şi de educaţie, în fond.

  • dojo spune:

    Bun, am inteles ca asta micu’ te mai scoate din pepeni, ca poate nu ai exact atunci chef de ‘toanele’ in cauza. Dar sa-l sperii in halul asta si sa-l ‘abandonezi’, chiar daca doar 2 minute e o chestie absolut cretina. Amaratul ala are probabil ceva pe suflet, dorese ceva, se simte rau etc. Treaba ta de parinte este sa-i fii alaturi, nu sa-l indepartezi ca te-a facut de ras. Nu copilul i-a facut de ras pe tampiti, s-au facut singuri.

  • Peter spune:

    Stiu ca nu este frumos, dar sper ca parintii acelui baiat sa resimta acelasi abandon din partea lui, cand el o sa creasca mare si puternic si ei vor fi batrani si slabi.

  • Omnia spune:

    Iubirea materna e cumva coplesitoare: de cand am copii, aud si simt acut plansul, durerea si nedreptatile tuturor copiilor. Ca si tine, ma simt ingrozitor de neputincioasa intre un copil suferind si parintii lui biologici a caror instinct de protectie si iubire neconditionata sunt cumva blocate de tembelismul social, istoria lor si cine stie ce alte frane de mana. Nu cred ca mama lui blonda nu-l iubeste, doar ca nu stie si nu poate mai bine. Ea crede ca „la mall” cel mai important e sa stea dreapta pe tocuri cu un copil-accesoriu de mana. N-ai sa crezi dar si soacra-mea mi s-a plans o data ca Toma a facut de ras. La primbare, in America. Atat a inteles ea: ca daca Toma se da cu fundul de alee, America o va sanctiona pe ea, bunica 😀 Cum sa ii fi explicat ca e irelevant ce cred ceilalti cand toata viata ei a fost despre oglinda sociala si ce isi imagineaza ea ca crede „lumea” ?!

    • catgal spune:

      Dar ce contează așa mult în povestea asta că mama e blondă, tânără și tatăl e un pic negricios? Și văd că și locația contează (erau în MALL). Dacă mama era casnică grasă, brunetă și erau la piața și tatăl era blond? Deci cumva publicul îi poate băga într-o anumită categorie de părinți inferiori ( alta era situația dacă se întâmplau astea la o ceainărie sau la o librărie? sau într-un sat uitat de lume ?) 🙂 Mi s-a părut puțin răutăcios articolul ăsta, cumva ca să ne simțim toți bine că noi nu facem așa ceva și hai să aruncăm cu invective în păriții de mall (gen fauna aia editată de radio guerilla). Da, e oribil cum s-au purtat cu băiețelul dar de la asta să ajungă unii oameni să sugereze o lege care să interzică unora să devină păriți (am citit un comentariu pe FB la acest post, și unii chiar erau de acord cu o asemenea inepție…).

      • Printesa Urbana spune:

        Nu conteaza deloc cum aratau si unde erau, am povestit lucruri in amanunt ca sa creez atmosfera cit mai fidela momentului trait de mine.

      • Greta spune:

        Unii oameni chiar nu ar trebui să devină părinţi. De exemplu, ştiu părinţi care-l ameninţau pe prichindelul de 4-5 ani că „nu eşti cuminte, n-am ce face cu asemenea copil, te dau la casa de copii!”. Şi copilul plângea şi se ruga să nu-l dea.
        Ce crezi, acei părinţi ar fi meritat acel copil? După tine, aşa…?

        • Bogdan spune:

          Parintii mei asa au invatat sa ma amentinte: casa de copii, tigani etc. Privind in spate la cate nebunii am facut si neavand de unde citii altceva despre copii le cam dau dreptate. Oricum au facut enorm de multe pt mine, mi-au iertat toate greselile cam pana la 25 ani si niciodata nu m-am imaginat ca nu ma iubesc (cu toate ca nicioadata nu mi-au spus acest lucru). II iubesc. Ideea este sa contracarezi acele amenintari cu fapte doveditoare de iubire.

      • Pisica_mov spune:

        Bineinteles ca e si locatia relevanta. Evident ca e mult mai probabil ca scena sa aiba loc in mall, decat intr-o librarie. Ceea ce nu inseamna, desigur, ca toti parintii care se duc la mall sunt denaturati.

  • Bea spune:

    Nici nu stiu ce sa iti spun. Sunt fara cuvinte si cu o stare generala de scarba. Scarba fata de oamenii care pot avea copii, desi nu ar trebui. Aia nu sunt parinti, cum nu sunt nici cei din post-ul tau.

  • Iulia spune:

    Nu avem posibilitatea sa ne alegem parintii…

    Ieri, tot intr-un mall, in timp ce asteptam cuminte la coada la Paul, o mamica blonda, tot subtirica, si-a amenintat copilasul de 3-4 ani ca-l bate de-l rupe daca se mai uita la prajituri. Apoi l-a tras de mana atat de tare, inca mi-a fost frica sa nu i se intample ceva micutului. Iar cazuri de acest fel sunt peste tot… Si da, m-a durut sufletul cand am vazut totul.

  • madalina spune:

    Am asistat si eu anul trecut la un incident de genul, eram la munte cu niste prieteni si o cunostinta era cu baietelul de vreo 6 ani, si il tot forta sa manance, si copilul manca plangand si ii spunea ca nu mai poate ca s-a saturat, si tatal a inceput sa il balacareasca si sa il injure ca nu se ridica pana nu mananca tot, a inceput sa il pocneasca, sa il faca dobitoc, eu simteam ca innebunesc si m-am ridicat de la masa si m-am dus afara si am inceput sa plang dar cu suspine nu gluma.. dupa vreo juma de ora cand iese si el afara,ma intreaba ” ce mai tu plangi ca am tipat la X? ca nu are nimic ca eu asa mai tip la el sa stie de frica si sa nu si-o ia in cap, nu ai vazut ca a plecat sa se joace pe afara fara sa spuna”? am ramas masca nu imi venea sa cred, dar nici nu am putut sa ii zic nimic ca e genul care tipa si se cearta cu toti…nu vreau sa ma gandesc cum voi reactiona cand voi avea copiii mei 😐

  • Diana spune:

    Astia sunt oamenii rupti, sufletele pierdute… Asa invata sa-si reprime emotiile si se transforma in stane de piatra reci…. Poate nici nu e vina parintilor ca sunt asa… Poate e doar un cerc vicios greu de rupt… Cred ca mai important sau mai grav e ca nu se face nimic, ca asistenta sociala nu funtioneaza… Cred ca noi trebuie sa ne implicam mai mult, sa ne scuturam spiritul civic de naftalina… Nici eu nu cred ca reactionam pe moment, dar pe viitor poate suntem mai pregatiti sa actionam… Nu stiu cum… Poate ca trebuia amenintata femeia ca ceea ce face se cheama abuz emotional si chem asistenta sociala… Sau poate ca o gluma si o mana intinsa ar destinde situatia… Uneori daca „empatizezi” cu parintii ii ajuti sa rupa bulgarele de furie si frustrari care ii orbeste…

  • Ioana spune:

    Eu am vazut o bunica cu o fetita cat o ghinda careia ii era frica sa urce pe scarile rulante de la metrou… dupa mai multi „hai, hai, ca nu se intampla nimic”, femeia si-a pierdut rabdarea si a urcat, lasand copilul in urma. Bineinteles ca fetita a inceput sa planga si se vedea clar ca nu de rasfat, ci de teama… noroc ca un om mai cu capul pe umeri (ca eu ramasesem incremenita) a luat-o pe sus si a urcat-o dupa bunica-sa. Nu vreti sa stiti cam cati draci as fi pus eu pe femeia aia care se gandea sa isi educe nepotica astfel… ma intreb uneori daca teoria asta cu „da-te cu capul de sus, sa vezi cam cat doare”, tine la careva. Si daca da, de ce?!
    Cat despre parintii aceia din mall, stiti ce le-as face? Le-as tine intarzia cu 10 minute venirea copilului de la gradinita, sa vedem cam cat de bine s-ar simti…

  • Marianne spune:

    Nu stiu daca se poate spune ca femeia respectiva n-are „suflet de mama” din cauza unui incident pe care l-ai vazut tu la mall. Daca stau sa ma gandesc, am auzit si patit mai rele de la mama mea care, cu toate astea, a facut si face sacrificii pentru mine pe care 99% din mamele pe care le-am vazut in jur nu le fac pentru copiii lor. E foarte trist tabloul cu acest baietel, intr-adevar, dar, in fond, nu stii nimic despre aceasta familie decat scena vazuta 2 minute la mall. Daca toti parintii ar fi declarati fara suflet, inapti si neiubitori doar pentru ca isi pierd firea din cand in cand (iar uneori asta se intampla in public), am fi aproape toti orfani.
    Imi aduc aminte ca eram intr-o zi la Cora si stateam la coada, iar in fata mea era o familie cu doi baietei, cel mare cam de 3 ani, iar cel mic parea sa aiba 1 an. Parintii erau tineri, frumosi, se vedea (adica se auzea) ca erau educati si pareau ca se inteleg foarte bine. Genul de familie model, ca in reclame. Intre doua vorbe schimbate cu sotul la coada, mama se mai juca si cu baietelul cel mic, toata numai zambete, glumite si vorbe dulci. La un moment dat, cel mic a vrut sa-si imbratiseze fratele mai mare, desi fusese calm pana in acel moment, care l-a respins cu furie. Mama s-a intunecat si i-a spus „stii ca nu suport cand faci asta, stii ca nu suport cand il respingi” si l-a impins incet de ceafa (fara sa-l smuceasca sau sa-l loveasca, dar ferm) fortandu-l sa-si sarute fratiorul. Apoi am observat ca baiatul cel mare manca dintr-o punga de snacks, compulsiv, cu ochii in gol, aproape leganandu-se singur.
    Mi-a venit s-o pocnesc pe tanara doamna, desi nu tipase, nu lovise, nu facuse crize, nu facuse nimic „abuziv”. Insa, daca aceasta scena e reprezentativa, baiatul cel mare va avea probleme psihologice (si, probabil, de alimentatie, va fi bulimic) toata viata din cauza dinamicii de familie, simtindu-se vizibil mai putin iubit decat fratele mai mic. Astea mi se par lucruri care afecteaza mult mai mult decat o urecheala la nervi, iar vorbele mamei („nu suport cand il respingi”, adica nu-mi pasa de ce simti cu adevarat, dar te fortez sa pari iubitor pentru ca eu si el sa ne simtim bine, iar tu nu contezi – asta a inteles copilul) mai dureroase decat o lovitura, dar presupun ca asta e ceva subiectiv.
    Mereu vedem parinti care fac lucruri cu care nu suntem de acord. Insa, ce poti sa faci in astfel de cazuri? Nu stiu daca acea scena era cu adevarat reprezentativa pentru familia lor, si, oricum, cand acel copil e bolnav sau are o problema, tot mama lui e langa el, nu eu, chiar daca vorbele ei m-au durut „ca si cum ar fi al meu” (si, la fel, si mie mi-au dat lacrimile le vederea scenei). Daca ar veni acuma sa mi-l puna in brate sa am grija de el, nu stiu cat mi s-ar mai parea ca e ca si al meu.

    • Printesa Urbana spune:

      Nu stiu daca e cum spui, nu stiu daca una afecteaza mai mult ca alta, dar mi se pare destul de logic sa presupui ca episodul la care am fost martora nu e izolat, ci simptomatic. Faptul ca e linga el cind e bolnav nu anuleaza faptul ca nu e linga el cind e suparat, nervos, frustrat.

      • Pisica_mov spune:

        Mie nu mi se pare aceeasi situatie, sa te prefaci ca iti abandonezi copilul denota premeditare si rautate, povestea de mai sus denota doar ca mama respectiva nu era foarte capabila sa isi gestioneze emotiile si starea psihologica. Si nu, nu cred ca va fi afectat psihologic copilul din povestea de mai sus. Nu cred ca ” pupa-l pe frate-tu” , chiar cand nu ai chef de asta, e o forma de abuz psihologic, ci o greseala. Sa te prefaci ca abandonezi copilul mi se pare de neiertat, mi se parte mult mnai grav decat daca l-ar fi tras de urechi sau chiar l-ar fi plesnit, la nervi, dupa parerea mea denota o rautate profunda.

        • Marianne spune:

          Afectiunea obligatorie si favoritismul sunt forme de abuz psihologic, si o spun din experienta personala, din pacate. Altfel nu as fi resimtit scena din supermarket atat de tare. Si acum, dupa 6 ani, mi-o amintesc in detaliu, pana si cu ce era imbracata mama respectiva.
          Insa ideea nu e comparatia intre cele doua scene, ci faptul ca oamenii care privesc dinafara vor avea pareri diferite despre ce inseamna comportament abuziv. Pe mine faptul ca tu si Printesa nu vedeti cat de grava a fost scena pe care am descris-o, ca nu vi se pare asa mare lucru, ma ingheata. Mie nu mi se pare asa mare lucru ce au facut parintii descrisi de Printesa -adica sunt de acord ca e urat si trist, dar nu cred ca traumatizeaza pe termen lung.

  • Lela spune:

    HATE THIS KIND OF PEOPLE!!!!!
    Din pacate la noi inca mai este mentalitea aia stupida „copilul trebuie sa-si stie de frica parintii” si „unde da mama creste”!!!!Pedeapsa de orice natura fizica sau verbala este strict interzisa!nu face decat ca micul pui de om sa-si umple sufletelul de suparare, frustrare si incertitudinea daca este iubit de parinti sau nu!

  • Iuliana spune:

    Acolo e vorba de propria poveste a fiecaruia dintre parintii acelui copil. Nu e vorba de carti de parenting, ca poate au citit asa ceva ca pe o lectura „in trend”, ci de ceea ce ei nu ai primit de mici copii si, in consecinta, nici nu stiu/au ce sa ofere si nici nu constientizeaza ca au o problema. In schema lor functionala este inscris ceva ce in asemenea contexte lasa sa iasa la suprafata un comportamentul ca cel la care ai fost martora. Din pacate…

  • Iulia spune:

    Eu nu ii suport pe cei care le spun celor mici „nu iti cumpar x,y,z pentru ca nu meriti”.

  • Greta spune:

    Asta e acea mamă care consideră că ea ştie „din instinct” să-şi crească copilul şi Alfie e doar o pierdere de timp / bani….

  • Diana spune:

    Dar daca este vorba si despre o presiune sociala de a ne pune la punct copiii in public? Stiu ca suna aiurea si ca in mod normal nu te intereseaza de ce cred ceilalti, dar poate nu e tot timpul asa… Daca unii resimt presiunea asta ca pe un calau? Imi amintesc cand am fost in Cora cu bebe de 5 luni in ham. Totul a fost ok pana cand am ajuns la coada sa platim. Nu aveam multe produse in cos si am zis ca nu trebuie sa dureze mult. In momentul in care m-am oprit din mers bebe a inceput sa protesteze. Nu era plans ci pur si simplu un protest care se oprea din cand in cand. Totusi stateam rabdatoare la coada in timp ce incercam sa-i distrag atentia. Matzaiala ei a deranjat in schimb un rand intreg de oameni care au inceput sa tipe la mine sa ma duc la casa rapida. Nici nu stiam ca exista casa rapida. Nu a fost chip sa le explic ca nu arde nicaieri. M-au fortat efectiv sa ma mut de la rand. Dupa asta nu a fost suficient. Au inceput din nou sa tipe la mine sa vin la loc la rand ca e un nene care ma lasa in fata. WTF! De ce se implica oamenii cand nu e cazul? Erau chiar asa de deranjati sau care era problema? Probabil ca in felul asta incepem sa reactionam mecanic doar ca sa evitam „rusinea” din public…

    • Printesa Urbana spune:

      :))) Mai stiu vreo doua cazuri, de data asta in real life… 😀

    • ioana spune:

      eram mica si plecam cu ai mei la tara cu masina si aveam, cred, vezica mai mica pt ca ma ceream la toaleta fix intr o padure, aceeasi mereu. si eu si frate miu aveam acelasi obicei pana intr o zi cand tata, in desteptaciunea lui, a decis ca e cazul sa crestem mari si sa nu ne mai pisalim asa peste tot si a pornit masina in timp ce noi ne faceam treaba. ca sa zic asa, a fost groaznic. si eu si frate miu am tipat si am alergat dupa masina pana cand aceasta a luat o curba si nu am mai vazut o. intr-un final am ajuns la masina. ce chestie, mi am adus aminte vazand video ul asta.

      am plans de mi am rupt camesa dupa mine, asa inspaimantata am fost.

  • Ana spune:

    Eu am organizat cursuri de parenting …. la un curs o d-na mi-a spus revoltata ” ce e rau daca ii mai tragi cate una la fund ca si eu cand eram mica imi alegeam nuiaua din gard cand eram batuta” .
    Din pacate la noi in tara nu exista o lege care sa-i aduca la cursuri de parenting pe acesti parinti din intamplare.

    • Iuliana spune:

      Gresesti! Nu avem nevoie de legi care sa-i aduca la cursurile de parenting, ci de legi care sa pedepseasca abuzul fizic si/sau emotional asupra copiilor.

  • Anca F spune:

    http://www.youtube.com/watch?v=K3GkSo3ujSY

    Dar sa stii, Ioana, ca greseli mai facem! Chiar si noi, mamele care studiem, nu ne dam (pentru nu suntem!) atotstiutoare, care nu ne bazam doar pe instinct…nu aveai ce sa le spui celor 2 oameni, nu poti sa interferezi in destinul altora! Nu poti sa stii nici cum va creste copilul acela. Poate ca rau! Dar poate ca bine! After all, chiar este adevarat ca tot ceea ce nu te omoara te face mai puternic! Sau te face sa-ti doresti sa fi murit :-)! Tu continua sa ne scrii aici, noua, celor care vrem sa stim ce stii si tu, vrem sa fim mai buni, mai empatici si mai intelepti! Si nu crede si nu lasa mica blonda sa creada ca e „less than perfect! You are perfect!”
    Cu mare drag!

  • moldoveanca spune:

    Mno, asa-i cand faci copilul prea usor si prea neplanificat, te gandesti ca e ok daca-l nenorocesti, ca la orice ora mai faci inca unu…

  • Oana B spune:

    🙁 Intr-o zi ma duceam la metrou, iar in fata mea, un tata cu un baietel in clasa I. Tatal ii spunea” Ti-am zis sa tii ochelarii aia la ochi! Nu ii mai da jos! Cand o sa fii mare o sa imi dai dreptate!” La care baietelul a protestat, spunand ca sunt grei, iar copiii rad de el. Tatal a replicat: „De-abia astept sa te las la scoala, ma stresezi asa de tare ca ma doare capul! Maine o sa te duci singur la scoala!” Copilul a inceput sa planga, neconsolat 🙁
    Intr-o alta zi, tot in drum spre metrou, doua mame isi duceau copiii (tot de clasa I)la scoala. Una dintre ele ii povestea celeilalte, ca si cum copilul nu era de fata: ” I-am rupt toate foile, pt ca a scris urat! Si in seara asta o sa i le rup, o sa i le rup pana le face cum trebuie!” Apoi inspre copil:”O sa te bat pana scrii frumos, sa stii! Vezi tu diseara!” 🙁 Din pacate, chiar daca am interveni pe moment, nimic nu s-ar schimba in comportamentul acestor parinti…

    • ioana spune:

      m-am urcat la sema, in metrou un nene cu un botz de copil la vreo 7-8 ani; tot vorbea, gesticula, am avut proasta inspiratie sa ma asez in fata lui. De la Sema pana la Dristor i-a explicat aluia mic de ce el mic si prost pt ca nu ataca la fotbal, ca uite „x are alta mentalitate, e pe faza, pe minge, tuuuu…esti un mototol” si asa mai departe. fratilor, toti isi caca nefericirea tineretii pe bietii copii. Toti vor sa aiba un hagi, o nadia cu pretul ca ala micu’ sa nu fie ok, fericit.
      In alta ordine de idei, in liceu aveam o colega care intra in sufragerie numai cu derogare de la ma sa sau ta su. Camera era aia buna, cu bibelouri unde se intra numai cand aveau oaspeti. Altfel, papara!

      D’aia eu am 30 de nai si nici un copil; inca nu nsunt sigura ca sunt destul de zdravana la cap sa il cresc ca de facut, ohoooooo….imediat livrez pachetul.

    • Liliana spune:

      ” I-am rupt toate foile, pt ca a scris urat! Si in seara asta o sa i le rup, o sa i le rup pana le face cum trebuie!” Apoi inspre copil:”O sa te bat pana scrii frumos, sa stii! Vezi tu diseara!” Exact asta era atitudinea mamei mele vitrege. Am urat-o cu pasiune pana cand m-am mutat de acasa. Dintotdeauna mi s-a parut o femeie malefica. Si inca cu mine si cu sora mea nu prea avea curaj, dar cu fratele meu(care era baiatul ei, eu si sora mea eram ale lui tata) se purta si mai urat. Il batea, ii spunea „te omor, te calc in picioare”. Eram eu foarte traumatizata de fiecare data cand o auzeam.

  • Greta spune:

    E horror ce povestiţi voi. Sunt unul dintre copiii despre care aţi scris – unul sau mai mulţi. N-aţi crede dacă m-aş apuca să povestesc ce urme lasă un simplu „vezi tu când ajungi acasă!”. Îmi doream să nu mai ajung… chiar dacă acasă, culmea, nu urma nimic – le trecuseră nervii între timp, aşa că mă trimiteau în camera mea şi gata.
    Dar groaza aia n-am uitat-o, people…. deşi au trecut, ahh, vreo 28 de ani de-atunci.
    Aveţi grijă, măsuraţi-vă fiecare cuvânt chiar dacă plesniţi de nervi, e incredibil ce urme pot lăsa nişte vorbe în sufletul şi mintea unui copil.

    • Liliana spune:

      Da, da! Exact! Si eu fac parte din categoria acestor copii. Atat de mult timp ia sa repari ceea ce au stricat tocmai cei ce ar fi trebuit sa te iubeasca neconditionat si sa te creasca frumos. Nimic nu mi se pare mai urat decat sa lovesti, sa haituiesti, sa hartuiesti o fiinta ce nu se poate apara singura.

  • riri spune:

    Da,bai,era realmente copilul lor,nu al nostru!Aminteste-ti cate valuri de revolta ne starnesc binevoitorii care se baga cu diverse,pertinente sau nu,despre copilul nostru,in public .

  • G. spune:

    Din pacate, la faze dintr-astea „subtile”, gen amenintari cu abandonul si violente psihologice, nu poate interveni nicio autoritate, oricat de civilizata ar fi tara in care s-ar petrece incidentul. La noi e nevoie de vanatai si oase rupte ca sa se sesizeze vreun organ. God knows ca fazele astea lasa cele mai urate urme. Singura solutie e porcaiala directa. Recunosc ca singura nu m-as baga sa-i fac troaca pe animalele care-si chinuie copiii, dar parca insotita de un domn bine ar mai merge. N-am pardon la asa ceva, i-as si bate daca n-as risca amenda sau inchisoare. Cat despre carti si conferinte, cu totii stim ca la ele se duc cei care deja sunt ok si vor sa fie si mai ok, nu cei care ar avea nevoie serioasa de sfaturi (sau de cateva palme zdravene, dupa cum rezulta de mai sus).

    • Diana spune:

      Ma in Danemarca se intervine, fie oamenii din jur suna la politie si asistenta sociala, fie educatorii din crese, gradinite, scoli anunta autoritatile locale atunci cand copilasii dau semne de trauma emotionala. Parintii apoi incep sa primeasca consiliere periodica. Sunt foarte putine cazuri de abuz fizic si atunci se deschide ancheta sociala iar copilasii sunt mutati in familii cu asistenti maternali.
      Stiu ca Romania e departe inca, dar simplu fapt ca dezbatem subiectele astea arata ca ceva se schimba…

  • wlfp spune:

    Cand dai puterea unui om „simplu” si frustrat asta se intampla. E o putere fenomenala sa fii parinte, sa ai viata unui om la discretia ta, si doar intelepciunea te ajuta sa nu cazi in patima betiei de putere. Doar ca, nu toti au intelepciune si e fantastic, nu-i asa, sa ne simtim importanti, asa din cand in cand? Asa se simt si parintii acestia, cand pedepsesc copilul, cand impart ei dreptatea, cand isi razbuna frustrarile, ca doar si ei au primit la fund si li s-au rupt foile din caiet. Doar ca, in loc sa aiba o discutie serioasa cu parintii lor, acum la maturitate cand sunt bagati in seama, aplica tactica lor gresita. Educatie, asta e singura solutie. Si atrageti atentia. Se vor simti rusinati, chiar daca protesteaza.
    Eu i-as fi zis doamnei blonde: probabil ati invatat de la mama dumnevoastra sa va tratati asa frumos copilul.

  • Amalia spune:

    Of, cati dintre noi am crescut cu teama in suflet! Am avut de suferit din cauza mentalitatii, prejudecatilor transpuse in abuzuri emotionale, din cauza faptului ca parintii nostri au luat de bun comportamentul parintilor lor, fara sa realizeze ca ceva trebuie schimbat 🙁
    Nu vreau sa fiu out of topic, dar acum realizez care este, cu adevarat, rolul bunicilor…sa ne vindece ranile facute de vorbele si actiunile parintilor, sa isi vindece ranile proprii, cauzate in urma felului in care au inteles, la randul lor, sa-si creasca copiii…pentru asta exista bunicii, sa contrabalanseze cumva situatia.
    Ii compatimesc pe parintii de genul celor din povestirea ta, pentru ca nu constientizeaza ce se creeaza in sufletul copilului in astfel de situatii. Pentru ca daca ar stii, si-ar smulge parul din cap si ar fi dispusi sa faca orice doar ca sa stearga urmele grele lasate in sufletul curat de copil.
    Doamne, deschide-ne mintea si fa-ne intelepti!

  • Eu am problema cu strambatul din nas cand vine vorba de mall ! Pai , mai oameni buni, pe noi clima ne obliga sa mergem la mall. ca la noi nu e clima din occident sa te plimbi vara pe bulevard la 26 de grade si nici iernile lor cu 10 grade. la noi cand nu e frig e cald si trebuie sa ne ascundem undeva pentru a supravietui, nu ?

    • Printesa Urbana spune:

      Nu sint de acord. Copilul trebuie scos la aer (AER) in orice anotimp, e benefic pentru sistemul imunitar si pentru adaptarea organismului la orice situatie. Noi ca adulti stam numai la peste 10 grade afara? Mallurile colcaie de virusuri si bacterii, aerul ala recirculat e groaznic. Ieri in parc la ora 6 seara nu era nimeni. NIMENI. erau 10 grade afara, nu minus 15. Toti copiii la mol. Si va mirati ca se imbolnavesc. Gizăs!

      • Zibe spune:

        Lasand asta la o parte, mie locurile de joaca din spatiile gen Mall sau Mc donald’s mi se par foarte triste. Ca niste acvarii care imita oceanul dar tot acvarii sunt 🙂
        Cand eram noi mici maica, ieseam afara de dimineata, de-abia ne adunau de pe maidan sa ne hraneasca la pranz si mai intram seara. Ca era iarna, vara, 40 grade sau -15 aveam condica afara, trebuia sa o semnam 😀

      • Ioana spune:

        De acord, trebuie scos la aer. Eu o scot cat de mult pot, dar o duc si in mall cand avem cumparaturi de facut, daca se plictiseste si nu are chef, mergem acasa. Pana la urma virusi si bacterii sunt peste tot, mai ales la locurile de joaca din parcuri. Iar iarna, cand e viscol trei zile la rand si copilul se urca pe pereti in doua camere, o duc in mall si dupa ce alearga jumatate de ora putem merge linistiti acasa.

  • Andreea Cass spune:

    Empatia nu tine de educatie, de nivel social si nici macar de tara unde locuiesti.
    Parinti empatici, drepti si justi sunt si in Noua Papua Guinee si in Romania. Bunica mea a fost mai AP decat toti astia de-si scot carti pe banda rulanta si n-a citit in viata ei o buche de text de parenting.

    Duminica am dus copila la inot si dupa noi a intrat in piscina o mamica cu un baiat de vreo 4 ani si primul lucru pe care i l-a spus tare si raspicat a fost ‘ suntem aici sa invatam sa inotam , nu sa ne distram!’. Si l-a tinut pe copil o juma de ora in replici din astea, copilul a plans incontinu, fortat a facut cateva miscari de inot si mama a fost multumita. O mama decenta [aparent] care daca o intrebi va fi mirata ca e chestionata daca isi iubeste copilul .

    Si asta se intampla in 2013 in Londra.

  • anca bogdan spune:

    deh, parinti si parinti…
    … citind postul si comentariile, gandul mi-a zburat involuntar la femeia care l-a nascut pe baietelul meu si care a avut taria sa accepte ca nu poate fi o mama (suficient de) buna pentru copilul ei. asa ca i-a dat o sansa, atat lui cat si altei femei [ca norocul ca e vorba despre mine! 🙂 ] de a fi mama. cred ca pot sa-i multumesc, macar in gand, pentru acest lucru.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *