O să fiu mamă! O să supraviețuim?

Îmi scriu des proaspete sau curînd viitoare mame. Îngrozite! Aoleu, măiculițăăă, vine ăsta micu și eu încă nu-s sigură la ce capăt se pune scutecul! Spune-ne tu, prințesă, repede, niște lucruri magice care să crească rapid în capul nostru cît stăm pe spate în maternitate, să supraviețuim sugarului, că altfel e prăpăd. La tine toate par simple, cum faci?

Doamnelor, vă mărturisesc, varză am fost și eu imediat ce-am născut și încă o vreme după aceea (uneori, încă mi se pare că sînt, dar e drept că se întîmplă tot mai rar). Cu fiecare criză rezolvată cu bine (în sensul că n-a murit nimeni), am mai învățat cîte ceva. Ce urmează mai jos sînt lucruri pe care mi le-au spus și mie mame cu experiență, dar pînă nu le-a învățat mintea mea singură pe cîmpul de luptă, au fost numai teorii. Teorii vor fi și pentru voi, știu că în foarte puține cazuri lucrurile sînt mai ușoare doar pentru că citești niște chestii pe un blog, că de cele mai multe ori e important să fie greu la început, ca terenul să fie pregătit pentru tot frumosul care se naște inclusiv din greul ăsta. Suficient preludiu, iată mai jos cîteva lucruri pe care mi-ar fi plăcut să le știu (nu doar să le aud, să le citesc, ci realmente să le simt că sînt adevărate, mi-ar fi fost mai ușor) încă de cînd am luat-o în brațe prima oară pe minunea mea cu miros de migdale:

Chiar dacă pare unic și irepetabil, copilul tău e un copil ca alți copii (va ajunge în cele din urmă să mănînce bine, să doarmă bine, să meargă și să vorbească bine, toți copiii fac asta, oricît de unici și de irepetabili sînt).

Totuși, copilul tău e diferit de alți copii. Nu va începe să meargă, să vorbească și să recite în germană odată cu alți copii. Va plînge mai mult sau mai puțin ca media, va mînca mai mult sau mai puțin, nu e important (chiar dacă tu vei pierde nopți calculînd grame și calorii ingurgitate, gura micuțului se va deschide către lingură după reguli necunoscute ție, sau mie sau oricărui specialist din lume).

Nu te grăbi. Nu-ți mai spune: abia aștept să stea în fund. Să meargă. Să-i aud vocea vorbind. Fii prezentă acum, aici. Chiar dacă acum ești nedormită de trei luni și aici te dor unșpe copci. Copilul tău doar azi mai e atît de mic, atît de gînguritor. Și mîine o să fie frumos, poate chiar mai frumos, dar de asta o să te bucuri mîine.

Ai îndoilei? Du-te la medic. Nu te mai gîndi că o să te judece soacra sau prietenele că ești panicoasă sau exagerată. Dacă ți se pare că ceva e în neregulă cu orice, caută un specialist bun și du-te degrabă.

Implică tatăl de la început, din prima noapte. Și el poate să schimbe un scutec, să plimbe copilul cînd are gaze, să-l scoată la aer seara, nu e nevoie de instinct matern pentru asta. Pleacă, lasă-i singuri, așa o să afle și tatăl că de fapt se descurcă. Dacă insiști să le faci singură pe toate pentru că ești convinsă că le faci mai bine, o să ajungi foarte curînd chiar să le faci singură pe toate. Copilul nu e atît de sensiblil cît să fie deranjat că ta-su i-a pus ciorapii pe dos (Omul meu nu reușește aproape niciodată să-i pună Sofiei pantalonii cu turul în spate, deși majoritatea au buzunare și etichete. Fetița umblă juma de zi cu pantalonii puși invers și ia ghiciți, îi pasă? Eu însă dorm o oră în plus dimineața și zău că nu mă plîng).

Oprește-te din iureș. Taci. Privește copilul în ochi. Ia-l în brațe, chiar dacă plînge, vomită, rîgîie, se zbate. Lipește-ți obrazul de al lui. Fă liniște. Ascultă-i inima. E a ta, tu ai creat-o, în tine, tot copilul ăsta mic care se chinuie să se adapteze la noua voastră lume, tot e al tău, tu l-ai făcut. Nu uita asta și nu-l lăsa nici pe el să uite. Ești acolo să-i faci viața frumoasă, lină, plăcută. Amintește-i asta tot timpul. Zîmbește-i. Ține-l în brațe mult, tot timpul, și ce dacă se învață, așa și trebuie, să știe că e iubit, protejat, dorit. Timpul trece mai repede cînd stai îmbrățișat cu cel mai drag om din lume. Și pentru tine, și pentru el.

O să fie mai bine, o să fie tot mai ușor. O să dormi mai mult (garantat). O să plîngă mai puțin. O să interacționeze mai mult, o să-l înțelegi tot mai bine. Curînd o să fiți din nou ca o singură persoană.

Ai încredere în copil. E puternic. Știe ce-i trebuie, cînd, cît. O să supraviețuiască lipsei tale de experiență.

De uitat greul n-o să-l uiți. Dar o să-ți fie atît de drag încît o să vrei (la un moment dat) s-o iei de la capăt. Sau nu, dar urmează atît de mult frumos și bine încît tot greul din primele săptămîni o să capete sens. Merită, întotdeauna merită.

Îmbrățișează grijile, sînt firești. Mereu o să ai griji, în fiecare zi altele. Cînd o să se ridice singur în fund, o să mai doarmă noaptea? Ce-o să fac la prima febră? Cînd i-or ieși dinții, o să fie iad? Dacă, la primii pași, o să cadă în cap și-o să leșine? Majoritatea grijilor sînt constructive, te ajută să te pregătești, să eviți pericolele, te întăresc. Oricum, te asigur că în situații dificile și de urgență, vei ști ce să faci. Instinctul există și se activează instantaneu, chiar dacă poate acum ai impresia că ești singura mamă fără instinct matern. Vei ști ce să faci la febră, la muci, la tăieturi, la urlete, la nesomn. Vor trece toate astea grele (și nu, nu vei putea să le eviți pe toate), care în peisajul final al vieții tale de mamă sînt mult mai puține și mai puțin valoroase decît cele frumoase.

Instituie proceduri. Rutina te ajută să economisești timp, te calmează, îl ajută și pe cel mic, care se simte în siguranță și în control cînd știe ce urmează. Și la finalul rutinei păstrează puțin timp și pentru tine, măcar 20 de minute. O baie singură, 30 de pagini dintr-o carte, un episod dintr-un serial ușurel, un telefon către cea mai bună prietenă. Nu e bull shit de revistă de femei, chiar e important să-ți lași mintea să revină la tine, după implicarea 100% în activitatea bebelușului.

Stai cu copilul tău. Tot timpul, dacă poți, dacă nu, cît mai mult din zi, cît mai multe zile. Nu-l lăsa singur la televizor cît speli vasele. Lasă-le pe vase singure, stai cu copilul. E mic, are nevoie de tine, tot ce are nevoie ești tu. Vorbește-i, privește-l în ochi, lasă-l să te ducă unde vrea, fă ce vrea, observă-i bucuria că-i faci pe plac. Astea sînt lucrurile care contează, nu teancul de vase spălate. Nu te grăbi să te întorci la muncă, mai stai puțin cu el, crește repede, foarte repede, iar tu ești o femeie deșteaptă, o să recuperezi anii ăștia în care lipsești de la serviciu.

Cere ajutorul, povestește, plîngi. Sînt suficient de multe lucruri cu care te lupți acum să mai ai energie să proiectezi pentru cei de jur imaginea de mamă perfect relaxată și stăpînă pe situație (e posibil chiar să fii așa, cunosc femei care sînt nespus de zen cu nou-născuții lor, dar deh, sînt numai două, inclin să cred că majoritatea-s mai despletite la început). E normal să te simți epuizată, singură, speriată, nepricepută. Nimic din viața ta nu mai e la fel acum, că ești mamă, și puține lucruri or să revină la forma lor dinainte. Încearcă să ții lîngă tine persoane empatice, care știu să șteargă o lacrimă și să spună ce trebuie, curînd n-o să mai ai nevoie de mult sprijin, ba chiar o să-l oferi la rîndul tău mamelor mai proaspete ca tine. Cînd Sofia era foarte mică și suferea cumplit din cauza refluxului, iar eu nu reușeam s-0 ajut nicicum, eram nedormită de multe săptămîni și căutam disperată ajutor, o mamă mi-a spus că e foarte dezagreabil felul meu complet lipsit de demnitate de a-mi crește copilul. Evident, m-am năruit cu totul atunci, e fix genul de replică de care trebuie să fugi mîncînd pămîntul. Cine nu-ți tolerează zbuciumul acum poate aștepta o vreme pînă ieși din el cu ajutorul celor care știu și pot să-ți fie aproape.

Nu te lăsa cocoșată de ajutoarele asa-zis mai experimentate din familie (via Doina); uneori, mama sau mama-soacra traieste cu impresia ca detine adevarul absolut in ceea ce priveste copilul, ca doar e intr-un fel co-autoare, dat fiind ca a produs unul din parinti :) Nimeni in afara de tine nu va intelege vreodata exact ce se intimpla cu copilul tau, care este si va fi o parte din tine. Daca accepti sau nu sfaturi, metode sau interventii, e problema ta; mai ales in prima luna e greu sa faci diferenta intre ce trebuie si ce simti tu ca ar fi bine. Imi amintesc ca mi-a fost foarte greu sa-mi conving rudele materne ca fetita nu are colici din cauza ca laptele meu este prea gras :) desi pina si pediatrul le spunea ca am dreptate.

Alăptatul e excelent, dar nu e nici o crimă dacă totuși faci parte din procentul mic de femei care nu pot alăpta (via Mădălina)  Daca citesti pe forumuri, constati ca sunt adevarate razboaie duse impotriva mamelor care nu alapteaza. Mai e si varianta in care nu stiu ce doamna considera ca 6 luni de alaptat e mult prea putin. Copilul creste si cu lapte de mama si cu lapte formula. Nu-i nicio drama daca nu poate fi alaptat. Nu va fi un retardat, un idiot al grupului din care va face parte si nici nu va fi vesnic bolnav din cauza asta.

Desi copilul e al tau si tu l-ai facut, el este un om integru din prima zi, pe care trebuie sa il descoperi si sa il cunosti. (via Oana) Are preferintele lui si inca de la început isi exprima vointa proprie. E foarte important ca fiecare mama sa inteleaga ca acest copil va trai prin el si pentru el si in niciun caz el nu vine sa materializeze sperantele si idealurile parintilor.

Viata parintilor aproape se suprima in primele luni de viata ale bebelusului. (via Oana) Este o perioada f grea, fara somn, de multe ori fara timp pentru hrana si igiena proprie si cu multe necunoscute. Este normal sa ai uneori sentimente negative fata de ceea ce ti se intampla. Cu toate astea, foarte putini parinti accepta sau recunosc aceste sentimente, ceea ce nu face decat sa le adanceasca sau sa le transforme in vinovatie si remuscari. Recomand tuturor mamicilor sa isi analizeze aceste ganduri si sa inteleaga ca sunt normale – ele vor trece curand, iar copilul se va integra usor usor in viata si in casa parintilor, care vor deveni in cele din urma si ale lui. Eu din pacate nu am avut voie sa alaptez, iar pt acele mamici care nu reusesc sa faca acest lucru le mai spun ca un pahar de vin baut in liniste singura sau cu partenerul la sfarsitul zilei face minuni

Dacă mai aveți și voi, poftiți de le scrieți aici dedesubt, iar eu le adaug în text, cine știe, poate salvăm de la deprim măcar o tînără viitoare mamă.

Pin It

25 Comments

  • Exact week endul asta am avut genul asta de temeri cand ma gandeam daca vreau sa am un copil pe viitor, parca mi-ai citit gandurile si in acelasi timp mi-ai linistit grijile :*

  • Luiza spune:

    Ce bine le spui, printesa! Prima data cand am tinut-o in brate la maternitate am realizat ca habar n-am ce sa fac! Apoi, cand mi-au lasat-o peste noapte aproape ca am avut un atac de panica… ce fac daca se trezeste? ii dai sa manance! 🙂 Mult timp imi era teama de iesitul din rutina zilnica, insa am aflat pe parcurs ca nu se intampla nimic, supravietuim cu totii acestui cataclism! Acum, cand mai am putin si revin la munca, simt ca nu am facut destule impreuna, ca nu voi mai fi langa ea cand va avea nevoie, am 1000 de temeri si deja nu mai dorm noptile. Traiesc insa cu speranta ca totul va fi bine, copilul meu va fi tot al meu, chiar daca ne vedem doar seara si w-e, si imi va spune tot mie mama, stiind ca sunt a ei toata viata.

  • Michelle spune:

    Bine scris si foarte util pentru toate panicatele actuale sau viitoare… Multumim.

  • doina spune:

    Foarte frumos ai zis! Si mai ales, foarte adevarat! Spun din experienta, si tot din experienta as mai adauga: Nu va lasati cocosate de ajutoarele asa-zis mai experimentate din familie; uneori, mama sau mama-soacra traieste cu impresia ca detine adevarul absolut in ceea ce priveste copilul, ca doar e intr-un fel co-autoare, dat fiind ca a produs unul din parinti 🙂 Nimeni in afara de tine nu va intelege vreodata exact ce se intimpla cu copilul tau, care este si va fi o parte din tine. Daca accepti sau nu sfaturi, metode sau interventii, e problema ta; mai ales in prima luna e greu sa faci diferenta intre ce trebuie si ce simti tu ca ar fi bine. Imi amintesc ca mi-a fost foarte greu sa-mi conving rudele materne ca fetita nu are colici din cauza ca laptele meu este prea gras 🙂 desi pina si pediatrul le spunea ca am dreptate.

  • Madalina spune:

    Buna Ioana. Un alt aspect pe care l-as mentiona aici e alaptatul. E important ca fiecare soon to be mommy sa stie ca alaptatul e bun. Dar ca nu-i o crima daca din varii motive (vointa sau lipsa de vointa, prezenta sau absenta laptelui), alaptatul nu are loc. Daca citesti pe forumuri, constati ca sunt adevarate razboaie duse impotriva mamelor care nu alapteaza. Mai e si varianta in care nu stiu ce doamna considera ca 6 luni de alaptat e mult prea putin.
    Copilul creste si cu lapte de mama si cu lapte formula. Nu-i nicio drama daca nu poate fi alaptat. Nu va fi un retardat, un idiot al grupului din care va face parte si nici nu va fi vesnic bolnav din cauza asta.
    Partea a doua a capitolului „alaptare” e intarcarea. Eu am alaptat un an si jumatate, mi-as fi dorit mai mult, dar am facut mastita de 3 ori si mi s-a recomandat sa intrerup pentru sanatatea mea.
    E ok sa intrerupem alaptarea daca sanatatea noastra e in pericol. Copilul are nevoie de o mama sanatoasa mai mult decat are nevoie de lapte matern, care poate fi inlocuit cu succes.

    • Katyna spune:

      Gand la gand, Madalina! Si eu am simtit presiuni enorme din partea tuturor (da-i san, da-i!). Chiar daca o sa-si dea ochii peste cap o groaza de mame inversunate cand vine vorba de alaptatul la san, tot o sa scriu despre experienta mea.

    • ami spune:

      sau… la capatul opus, sunt mamici care din lipsa de experienta, renunta la 1-2 zile ca nu le vine laptele; desi se stie ca posibil sa nu vina imediat pocnind din degete. Totul se ia cu calm si rabdare.

  • Carmen spune:

    Mare adevar graiesti!
    Asta cu „Cere ajutorul, povestește, plîngi.” imi place cel mai mult! Foarte multe mamici incearca sa mascheze diverse inconveniente care apar cand familia are un nou membru sau cand acesta are o problema de sanatate…Pentru ce??!?

  • Andreea spune:

    As mai adauga ca bullshit total calcatul hainelor si spalatul copilului cu apa fiarta si racita… In plus, majoritatea specialistilor care recomanda sa il iei in brate „la cerere” exact ca si alaptatul, cred ca au dreptate, chiar daca la un moment dat nu mai poti sa il tii, chiar daca ai impresia si toata lumea iti zice ca il obisnuiesti prost, fericirea din ochii lui cand se vede la tine in brate si cand iti poate arata unde vrea sa ajunga mi se pare extraordinara!

  • Caramel spune:

    Imi place cum si ce ai scris … asta desi nu ma regasesc 100% in tot si nici nu sunt vreun fan al blogurilor de genul asta.
    Eu, una nu m-am panicat deloc in maternitate, singura problema era ca nu aveam inca lapte. Am facut tot timpul ce am crezut mai bine, am tras singura concluziile dupa ce am aflat parerea pediatrului si a altor proaspete mamici. Nu m-am lasat nici prea mult influentata de bunici (desi fetita mea „sufera” de adormit in brate si frica de patut, ambele initiate de ele, zic eu). Nu mi-am facut prea multe griji legate de mancare, stat in fund, mers, cazaturi etc. Am lasat totul sa curga de la sine si am facut ce am crezut de cuviinta. Acum are putin peste un an, inca o alaptez, sta cu bunicile ptr ca m-am intors la munca de ceva timp, inca ma considera mama ei (ba chiar e mai atasata de mine), mananca bine, vorbeste, merge singura, e frumoasa si desteapta si ….e a mea!!!

  • Ți-am spus ca de cand citesc articolele tale pe aceasta tema incepe sa imi fie tot mai putin frica de sarcina? 😀

  • Oana spune:

    Dupa 3 luni de la nastere as adauga la aceasta lista foarte utila, inca 2 lucruri:
    1. Desi copilul e al tau si tu l-ai facut, el este un om integru din prima zi, pe care trebuie sa il descoperi si sa il cunosti. Are preferintele lui si inca de la iceput isi exprima vointa proprie. De aceea cred ca e foarte important ca fiecare mama sa inteleaga ca acest copil va trai prin el si pentru el si in niciun caz nu vine sa materializeze sperantele si idealurile parintilor.

    2. Viata parintilor aproape se suprima in primele luni de viata ale bebelusului. Este o perioada f grea, fara somn, de multe ori fara timp pentru hrana si igiena proprie si cu multe necunoscute. Este asadar normal sa ai uneori sentimente negative fata de ceea ce ti se intampla. Cu toate astea, foarte putini parinti accepta sau recunosc aceste sentimente, ceea ce nu face decat sa le adanceasca sau sa le transforme in vinovatie si remuscari. Recomand tuturor mamicilor sa isi analizeze aceste ganduri si sa inteleaga ca sunt normale – ele vor trece curand, iar copilul se va integra usor usor in viata si in casa parintilor, care vor deveni in cele din urma si ale lui. Eu din pacate nu am avut voie sa alaptez, iar pt acele mamici care nu reusesc sa faca acest lucru le mai spun ca un pahar de vin baut in liniste singura sau cu partenerul la sfarsitul zilei face minuni 😛

    Iti multumesc Ioana pentru tot ceea ce impartasesti cu noi! 🙂

  • loredana spune:

    Eu chiar mă gândeam zilele trecute ca, pana la urma, fie ca ne pricepem sau nu, copiii noștri se vor face mari. Vor manca nepasat, vor merge, vor alerga si vor vorbi. Dovadă stau copiii celor care chiar nu se ocupă de ei sau cei abandonati. E adevărat, nu toti vor avea aceeași dezvoltare emoțională. Dar asta.i deja altă poveste.
    Eu o cresc pe Eva singura si daca la început ma gandeam cu groaza ce ma fac eu cu ea, acum sunt mult mai relaxată.

  • maitreyi spune:

    Bine spus,am trecut si eu exact prin toate aceste etape.Copilul creste,acum nu sta locului deloc(dovada ca de curand si-a spart capul…alt motiv de panica …noroc ca are si tata :),vorbeste mult si de multaaaaaaaa vreme dormim noaptea!Asa ca doamnelor toate trec(alea obositoare) si „minunea” ramane!

  • Mura spune:

    Ma regasesc in tot ce-ai scris.Dac-ar fi sa dau un sfat asta ar fi-mamicile sa-si urmeze instinctul si sa-si asculte inima.Eu sunt in a 3a saptamana de mamicie si e greu si al naibii de frumos in acelasi timp.Sigur face mult o mana de ajutor al taticului la stat cu randul cu cel mic pentru o ora de somn in plus;ma enerveaza recomandarile ” nu-l tine in brate ca se invata asa” si lasa-l sa planga”.Nu le iau in seama si noua ne e mult mai bine asa.Mie imi era teama ca nu o sa descifrez mesajul plansului, dar totul vine de la sine daca esti atenta si empatica la nevoile bebelusului.Acum le stiu:de foame, de somn, de plictiseala, de gaze-pana acum.Mataiala inaintea somnului cere cele mai multe idei creative:la strumful meu functioneaza pe rand o poveste,plimbat,leganat usor,sunetul dusului sau al marii,lullaby,muzica.
    Printeso, un La multi ani cumulat pentru toate evenimentele petrecute in viata ta!

    • Deea spune:

      Multumesc Mura, pentru incurajarea referitoare la (momentan) singura temere pe care o am, cea cu descifratul (care vine la pachet cu suportatul) plansului. 🙂
      De asemenea, printeso, foarte .. direct la suflet articol. ( nu ca celelate nu ar fi, dar asta ma atinge pe mine acum mai tare ca sunt in sapt 40 si 3 zile 😛 )

  • Bibi spune:

    Multumesc pentru articol! Mai am vreo 3-5 sapt pana o sa incep sa constat toate astea pe cont propriu si momentan singurul lucru de care sunt sigura e ca mi-e foarte teama. Dar o sa ma descurc. 🙂

  • Eu Aristita spune:

    Anul trecut, pe data de 16 Ianuarie s-a nascut o mandrete de fata, un puiut mic, mic (de 2.600 gr.).
    Mi-a fost teama la prima baita, dar am incercat sa nu observe nimeni. M-am temut ca din cauza traumei prin care a trecut mama (ziua cea mai fericita din viata, a fost si cea mai „neagra”, se naste o printesa si moare o regina – strabunica) sa nu-i „sece” laptele. Am incercat sa o invat ce imi mai aduceam aminte. Am stat cu ei 2 saptamani. ATAT. Trebuiau sa invete cu sa aiba grija de puiut si sa-l creasca asa cum considera ei ca este mai bine. Daca imi cer sfatul, il ofer cu mare bucurie, insa cu un motto :”sfaturile se dau ca sa nu tii cont de ele!” 😉 Acum la „aproape” 1 an, merge prin toata casa, face …curat prin sertare…, danseaza…
    Eu sunt mama-soacra 😉 si cea mai fericita bunica de 46 ani.

  • cristina spune:

    Foarte frumos ai scris…Eu am simtit ca nimic nu m-a pregatit cu adevarat pentru a fi mama.Nicio carte citita,niciun sfat primit,nici experienta povestita a prietenelor si nici macar propria experienta cu copiii altora.Pentru ca sunt educatoare multi mi-au spus ” ei,dar tu ai experienta,sigur te descurci” sau la cate stii tu despre copii stii ce sa faci,esti pregatita”.Ei bine,nu ,nu am stiut ce sa fac in anumite momente si de multe ori m-am simtit la capatul puterilor atat fizic cat si psihic.
    Este adevarat,trairile negative despre care vorbea si Oana sunt firesti si este important sa le acceptam.Doar ca uneori te poti simti defecta,anormala pentru ca citesti despre mamici care povestesc cat de minunat se simt,cat de impliniteetc etc te uiti la tv si vezi vedete devenite mamici razand cu gura pana la urechi si povestind despre marea minune iar toata lumea le lauda ca sunt in forma la putin timp dupa nastere. Iar tu te simti probabil singura,izolata,ingrijorata,obositaaaaa…. ai cearcane ,casa si mintea ta sunt vraiste.
    Eu cred ca este foarte important sa nu ne comparam cu alte mame,situatiile sunt diferite,experientele sunt diferite,resursele fiecareia sunt diferite. Daca te ocupi singura de copil si de toate treburile casei este nerealist,pagubos sa te compari cu o mama care are familia aproape sau menajera,bonaetc.
    Multe mame se simt vinovate dintr-o gramada de motive(ca au nascut prin cezariana,ca nu au laapte sau ca nu au alaptat suficient,ca nu au simtit din prima clipa dragostea aceeea coplesitoare pentru copil,ca nu simt doar bucurie si satisfactie in rolul de mama,daca copilul are vreo problema sau boala,daca isi pierd rabdarea si se enerveaza pe copil).
    Eu as zice sa incercam sa nu ne lasam coplesite de vinovatie,sa fim bune cu noi,sa ne intelegem,sa ne iertam!Sa le cerem iertare copiilor daca am gresit,sa invatam din greseli si sa mergem mai departe.

  • Adriiana spune:

    copilul nu e ‘al tau’, desi in burta ta a crecut si din tine a iesit intr-un fel sau altul.
    e un suflet care s-a materializat in tine – pentru ca ai consfintit constient sau nu – si care va creste mare si se va dezvolta in grija ta sau a cui grija o sa-l dai.
    e o mare responsabilitate si o fericire pentru o femeie sa devina mama si sa aibe sansa de a creste minunea de copilas care i-a ales pe ea si pe el sa ii fie parinti.
    dar nimic din toate astea nu il fac sa fie cu adevarat al tau. copilul isi apartine doar sie.
    si eu imi alint puiul in toate felurile posibile, cu cate un ‘(al) meu’ dupa cuvantul de dezmierd. dar stiu aproape de fiecare data ca nu e adevarat ce zic. in schimb parintii le apartin copiilor. intr-adevar noi devenim ai lor fara drept de apel dupa ce i-am nascut, hranit, mangait, plimbat, alinat, iubit zi de zi.

  • Vlad spune:

    Doamnă dragă, sunt un fericit tată al unui îngeraș (cu ocazionale cornițe) de un an și jumătate, și mărturisesc sincer că am lăcrimat și am râs la articolul dumneavoastră 🙂

    Felicitări și țineți-o tot așa!

  • Andreea Ruscea spune:

    Adevăr grăit-ai! Ar fi fost util să citesc articolul înainte să nasc. Acum are aproape 3 luni iubirica noastră, Darius, și majoritatea lucrurilor le-am descoperit trăindu-le. Voi da linkul mai departe prietenelor însărcinate 🙂
    By the way, unul dintre lucrurile frustrante care mi s-au spus a fost „Din cauza ta plânge!”. Mișto, nu?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *