Dragă Delfină (13),

IMG_0136

Nu ți-am mai scris de ceva vreme așa, doar pentru tine, deși deh, cam tot ce scriu e cu, despre și pentru tine măcar puțin, dacă nu cu totul. În seara asta am ieșit din camera ta și-am stat pe hol în întuneric o vreme să mă dezmeticesc. M-ai surprins atît de tare că pur și simplu n-am fost sigură dacă nu cumva mi s-a părut. Dar nu, tu, la cei doi ani și opt zile ale tale, mi-ai arătat că știi ce înseamnă renunțarea la tine pentru mine. Iartă-mă c-am fost surprinsă, trebuia să fi știut că ești atît de bună.

De cîteva zile încercăm să-l introducem și pe taică-tu în rutina de seară. Uneori îți dă el laptele, apoi eu îți citesc o cîte povești vrei (de obicei 3-4), te spăl pe dinți, te pup de o mie de ori, te bag în sacul de dormit, tati te așterne în pat, stingem lumina, îți explic că mama trebuie să meargă și ea la somn că e foarte obosită și că tu o să adormi cu tati, care o să-ți spună ce poveste vrei tu. Moment în care tu începi să spui Mami mami cu vocea ta mică și rugătoare, iar eu nu mă pot dezlipi de tine. Tati insistă că mami trebuie să plece, tu insiști că vrei ca mami să rămînă. Și eu rămîn, pentru că nu pot pleca, pur și simplu nu mă pot ridica de pe scaun, deși știu că trebuie, că altfel va fi mai greu pentru toată lumea dacă nu ne obișnuim din timp, dacă nu ne detașăm una de alta măcar un centimetru. Și te mîngîi pe întuneric și tu mă strîngi de mîini, tati caută disperat pe telefon saitul cu povești, ca să-ți citească Jack și vrejul de fasole, eu atîrn de grilajul patului cu un junghi în spinare și peste 10 secunde îmi spui șoptit:

– Mami, du-de să dormi. Ece obosită mami.

Nu mi-a venit să cred. Te-am întrebat:
– Ești sigură, iubito? Să plec? Rămîi cu tati?
– Da. Du-de! și mi-ai dat drumul la mînă.

Și m-am blocat o clipă. Ai renunțat la mine, deși știu sigur că ai fi vrut să mai stau acolo. Dar te-ai gîndit tu, cu mintea ta cea mare, că pentru mine-ar fi mai bine dacă m-aș duce să mă odihnesc. Iar eu am rămas așa, împietrită cumva, complet perplexă. M-am dus să mă întind și am recapitulat în cap scena de cîteva ori.

Iubita mea, cît ești de bună, habar n-am eu… cît de puține știu despre tine, deși te iubesc așa de mult… ce mult mă bucur că mai am încă atîta timp să te cunosc, să mă uimești, să mă lași așa mută pe întuneric întrebîndu-mă ce tocmai ni s-a întîmplat…

Pin It

56 Comments

  • AndreeaL spune:

    Lacrimi..Lacrimi si iar lacrimi!!! Ce frumos!!! Sa aveti o viata fara greutati prea mari si sa fie mereu multa multa iubire acolo!!!!

  • Ce copil bun ai! M-am emotionat asa rau ca aproape mi-au dat lacrimile ….

  • Julie spune:

    Fetita scumpa 🙂 O sa te mai surprinda muuult! Sunt convinsa 🙂

  • Andreea spune:

    impresionant 🙂 mi-au dat lacrimile (si n-am voie cu lentilele astea :-))

  • Daniela spune:

    M-am topit…

  • Rox spune:

    Foarte frumos si emotinant!O sa fie greu la inceput dar o sa fie frumos si minunat mai tarziu.Asa am fost la noi.Dar acum cand Matei vine dimineata si isi saruta si mangaie surioara pe capsor eu una ma topesc de fiecare data.

    Mult succes printesa!

  • catgal spune:

    tears…. 🙂

  • Oana spune:

    Asta inseamna intr-adevar iubirea, in forma ei cea mai pura, autentica… Of, daca am putea invata mereu de la cei mici…Si mai ales, daca am fi dispusi si am alege s-o facem…Ca, slava Domnului, am avea ce invata, zic! Chapeau, Printesa, pentru acest post! 🙂

  • Mereu ma suprinde micuta asta. Cita empatie!

    Eu am doua intrebari mai pragmatice:
    – pt ca stiu ca Sofia adoarme in patutul ei, cum procedati voi, stati linga ea pe un scaun, pe jos etc cind ii cititi/spuneti povestile? (Ca si eu vreau sa fac tranzitia de la a adormi in patul conjugal la a adormi direct in patutul ei, dar la noi e cu mingiiat mina si fata parintelui pina adoarme)

    -care e situl cu povesti?

    • Robo spune:

      1. Ioana sta langa ea pe scaun, ii povestesti, o mai mangaie, ii mai canta, de cele mai multe ori pana adoarme.
      eu stau la distanta, citesc povestea si ma car, inainte ca ea sa fie complet adormita.
      mie imi pare ca ambele metode functioneaza la fel de bine, Ioana s-ar putea sa aiba alta parere.
      a fost si altfel, respectiv de la 5 luna pana pe 1 an si ceva doar o hraneam, o tineam sa elimine aerul, apoi o puneam in pat si plecam din camera, dar asta nu a mai functionat de la un punct. inainte de 5 luni o adormeam in brate, dar era mai mult din cauza ca a fost perioada cu reflux si era nevoie sa fie alinata.

      nu stiu cum ar trebui sa procedezi cu copilul care doarme in pat cu voi, cred ca e mult mai greu decat cu un copil care a dormit de la inceput singur in pat, cum e Sofia.

      2. site-ul este http://www.povesti-pentru-copii.com.
      pe mine ma ajuta pentru ca eu nu mai tin minte povestile, le incurc etc asa ca pefer sa le citesc, mai ales ca eu cred ca daca citesc pe un ton egal si impersonal, Sofia nu are impresia ca vorbesc cu ea si interactioneaza mai putin cu mine (ceea ce e bine, ca am nevoie sa adoarma nu sa stam la discutii :))

      • Cirius spune:

        Eu am o problema cu povestile de genul Grimm, Andersen etc. Sunt pline de crime, minciuni, inselaciuni, furturi, etc. Chiar discutam de curand despre Hansel si Gretel. Cum sa ii povestesti copilului despre niste copii abandonati care de-abia scapa cu viata de o canibala fioroasa, o omoara pe aia si vin cu niste bani la aia de i-au abandonat? Puteti sa ziceti ca sunt habotnica dar povestile astea sunt pline de discriminari si codul penal e la el acasa, daca e sa o iei pe litera legii, toti aia sunt niste infractori, printesele niste puturoase, printii niste metrosexuali. Ma doare capul.
        Eu m-am blindat cu cateva povesti din genul celor cu Habarnam si sincer cred ca, cartea e sfanta. Mai bine citesti de pe carte, sa-i flutur tableta in fata nu mi se pare o idee buna.

        • Printesa Urbana spune:

          Ah nu, daca aprindem veioza e gata somnul, e musai sa fie intuneric la adormit. Preferam telefonul, ca putem citi cu lumina minima.
          Cit despre povesti… 3 sferturi sint horror. Eu de-aia prefer sa i le spun, nu sa le citesc, ca sa le pot edita. Nu moare nimeni, doar fug sau se ascund…

          • Cirius spune:

            😀 da, am inteles ca sunt unele gradinite in care tot asta fac: scufita si bunica se ascund in dulap, lupul este certat, mama lui Bambi nu moare doar se duce la serviciu, etc.
            La asta cu lumina nu ma gandisem dar al meu adoarme si in lumina difuza iar eu sunt maestra la citit la lumina chioara (antrenament din epoca de aur, de!).

          • Robo spune:

            da, majoritatea povestilor asa zise pt copii sunt groaznice, e adevarat, cineva intotdeauna moare, cineva mananca pe altcineva, copii parasiti de mama lor samd. 🙂
            eu din pacate nu le mai tin minte, asa ca am nevoie de un suport de pe care sa le citesc si le mai editez pe masura ce citesc.
            dar eu ma descurc ok cu telefonul, stau pe canapea la 2 metri de patul ei si imi bate lumina doar mie in fata.

            • Adina spune:

              mie imi plac mult cele de Ispirescu, am vazut ca-s si ele online: http://www.povesti-pentru-copii.com/petre-ispirescu.html. Nu sunt prea incantata de cele de tipul Frumoasa din padurea adormita ca si mesaj sau Alba-ca-Zapada. But then again, eu am crescut cu ele si n-as zice ca-s asa o bleaga ce asteapta sa fie salvata. Cred :))))

              • Robo spune:

                aoleu, astea de Petre Ispirescu ma mai bantuie si acum.
                am citit cand eram mic dintr-o carte cu ilustratii si imi amintesc ca imaginile erau destul de stranii si inspaimantatoare.
                sunt povesti foarte frumoase, acum am recitit cateva si pot sa spun ca imi plac.
                Uite cum se termina Tinerete fara batranete…
                „O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână.”
                :))

            • Crina spune:

              Si-ti mai aduci aminte peste doua zile ce minciunica ai strecurat? Ca de la o vreme isi dau seama ca schimbi si un cuvintel…Le invata pe dinafara. Am citit o capra cu trei iezi a unei mamici…indulcita. A scos si carte….Am stat in Cora sa citesc cartea… 😀 E o idee buna sa reinventezi povestea, doar pentru copii tai, o faci mai personala, o introduci si pe ea in poveste daca vrei…O scrii in .doc apoi o transferi in pdf. Si o citesti pe tabletica…sau ce ai tu. Va vor veni ideile pe masura ce cresc puiutii vostri. Rabdare multa va doresc.

          • Pisica_mov spune:

            Povestile au rolul lor psihologic profund, sunt imagini arhetipale. Nu intamplator sunt asa, si asa trebuie sa ramana, corectitudinea politica nu are ce cauta aici.
            Oricum, when in doubt, este bine sa mergi cu intelepciunea milenara: lucrurile sunt asa, daca nu inteleg de ce sunt asa, mai bine nu ma bag, ca poate stric. Cand inteleg de ce sunt asa (trecand peste faptul ca ma pot insela…) – ok, atunci pot interveni…

            • Robo spune:

              da, basmele astea au rolul psihologic profund de a baga spaima in copii ca sa-i asculte pe parinti (un fel de parenting avant la lettre, dar cu alte metode :)))

              Uite de ex cum se termina scufita rosie
              „De-aci înainte n-o să mă mai abat niciodată din drum când oi merge singură prin pădure, ci o să ascult de poveţele mamei!”

              oricum, pe mine nu ma intereseaza decat sa nu-mi traumatizez copilul, n-am chef de exemplu sa prinda frica de lup pentru ca in poveste a mancat-o pe scufita rosie si deci poate sa o manance si pe ea.

              e inca prea mica pentru asta, iar eu nici nu ma gandesc sa-mi educ copiii cu bau-bau.

              • Crina spune:

                Asta cu Scufita te ajuta…mai ales daca ai o zgatie care se baga in seama cu toti necunoscutii. Partea nasoala e la sfartecatul burtii lupului si indesat pietre. Aici e oleaca sadism…

                • Cirius spune:

                  Pai asa mai bine ii citesti Shining de Stephen King. E o carte super interesanta, care e plina de metafore si isi face si treaba: „Nu vrei sa dormi? Vezi ca vine ala rau din carte si face hatz!”
                  Iarasi ma deranjeaza portretizarea lupului ca si personaj negativ. Mie imi plac lupii, sunt animalele mele preferate, cred ca este unul dintre cele mai fidele si inteligente animale de pe lumea asta, spirit de familie, loialitate, ce vrei tu. Intalnesti asta in povesti? Nuuuu, afli ca mananca miei si iezi. No kidding, pai si noi ce naiba mancam? Pana una alta lui fie-miu ii plac lupii si intentionez sa pastrez starea asta de fapt asa ca fara scufita, fara vanator = personaj pozitiv (ala e o javra care omoara for fun, lupul omoara ca si noi, ca sa se hraneasca), fara scufita trimisa de parinti singura la bunica, s.a.m.d.
                  Ii invatam ipocriti de mici. Ii invatam sa le fie mila de iezi dar sa haleasca cu pofta friptura din farfurie.

              • Irina spune:

                au rolul sa le arate cum e viata cu adevarat (din pacate), si nu cum ne-am dori noi sa fie…Asta e realitatea- uneori copiii raman orfani, sau traiesc in saracie, sau intalnesc oameni foarte rai…Oricum, ei percep altfel povestile decat noi…

              • Pisica_mov spune:

                Nu e vorba de bau-bau, si nici de ascultat de parinti, ci de niste nevoi psihologice mult mai profunde ale fiintei umane. De ex, in exemplul dat de tine moartea ( concept teribil si inspaimantator, greu de acceptat si de inteles) este minimalizata si domesticita. And so on.
                Si asta nu e totul.
                Violenta ritualizata are rolul ei. Este relativ bine stabilit ( printre altele de catre un domn care a luat premiul Nobel acum ceva zeci de ani) ca sentimentele pozitive se grefeaza pe violenta ritualizata.
                In plus, din anumite motive , copiii chiar adora sa fie speriati.
                Sunt multe de zis despre semnificatia si rolul antropologic al povestilor.

                • Robo spune:

                  credeam ca ma iei cu Jung si cu inconstientul colectiv. :))
                  nu ma apuc eu sa minimalizez importanta basmului si a arhetipurilor pentru constructia psihologica colectiva, sunt constient ca e ceva profund acolo chiar daca nu sunt specialist in asta.

                  insa, aplicat vorbind, cred ca e prea devreme sa incep sa-i povestesc unui copil de 2 ani despre cum lupul o mananca pe scufita si apoi este omorat.

                  apoi, in exemplul dat de mine, eu pot sa inteleg ca moartea este minimalizata, pentru ca intr-adevar se spune ca pana si ea se uscase aproape de tot si vad ca nici nu opereaza cu coasa, cu cu palma. ideea asta de „moarte a mortii” insa e o idee mult prea subtila si incarcata de semnificatii (crestinism?) chiar si pentru un adult, darmite pentru un copil. chiar si asa, imaginea tot este stranie chiar si pentru mine. si foarte puternica.

                  din cate imi amintesc eu (din Freud, recunosc), copiii mici nu inteleg mortea, in schimb o asimileaza cu disparitia (din peisaj). de asta un copil mai mare poate sa spuna ca doreste ca fratele lui mai mic sa moara, de exemplu, ceea ce nu e decat o expresia a faptului ca se simte amenintat sau sufera de lipsa de atentie din partea parintelui ca urmare a aparitiei fratelui.
                  insa disparitia unui personaj bun (cum e parintele) este pentru copil singura si cea mai importanta catastrofa.

                  deci cred ca se intelege de ce consider ca e prea devreme sa-i vorbesc copilului despre moarte. nu as sti sa-i explic ce inseamna si as pierde controlul asupra a ceea ce intelege el singur din asta.

                  stim deja ca omul este un conflict permanent intre instinctul de auto-distrugere si cel de reproducere, asa ca nu minimalizez importanta violentei pentru dezvoltarea psihologica asa zis normala.
                  nu-mi doresc sa-mi cresc copilul numai intre floricele si fluturasi si nici nu-mi fac griji ca as putea face asta „editand” povestile.

                  copilul meu, de altfel, are deja accente violente temporare, ca toti copii. asa ca nu-mi fac griji ca lipseste violenta din peisaj, e clar ca e acolo.

                  • Pisica_mov spune:

                    Pai chiar la Jung m-am gandit cand am zis de imaginile arhetipale, dar am zis sa nu-l nominalizez. 🙂
                    E bine ca are accente violente ( ma rog, e un fel de a pune problema, ca nu e bine, desigur, sa pocneasca copiii cu lopatica in parc) conform d-lui Konrad Lorenz.:)

      • Nu doarme in pat cu noi, doar adoarme pe patul nostru, tinindu-ne de mina. Dar pe urma o transfer la ea in patut, a dormit la ea in patut de la bun inceput. Acum vreau sa facem toate procedurile acolo 🙂

        Multumesc de site, si eu incurc povestile (pe alea pe care le mai stiu, ca multe imi sint cunoscute doar dupa titlu). Macar sa le citesc inainte, ca daca i-as citi de pe telefon sau tableta ar fi mai interesata de device decit de poveste.

        • Julie spune:

          Chiar ma gandeam acum din doua perspective: 1. A noastra de adulti, si aveti dreptate cu sadismul si crimele; si 2. Cand eram copil, imi aduc aminte perfect (de la 3-4 ani) ca nu m-a marcat in mod negativ nicio poveste. Nu mi s-a parut niciodata deplasat ca burta lupului a fost taiata si umpluta cu pietre, si nici nu mi se parea imposibil ca a mancat-o pe bunicuta cu totul. Am crescut cu toate povestile astea si nu m-a dus capul niciodata la infractiuni….cred ca faceam f bine diferenta intre povesti si realitate. Depinde si de copil acum….chiar povesteam cu niste prieteni zilele trecute, si ne aduceam aminte cu cata pofta ne uitam la Tom si Jerry si ce tare ne distram, dar fara sa ne duca capul sa facem prostiile din desene. Unul dintre prieteni in schimb zicea ca a spart peretele ca sa ii faca casa lui jerry :)))

          • Cirius spune:

            Lasa-i pe Tom si Jerry. Ce zici de Marry Poppins, aia de zbura cu umbrela? Un prieten a fost foarte afectat de film si cand zic „afectat” nu zic la figurat. El chiar a crezut ca se poate zbura cu umbrela, s-a suit pe casa si a sarit tinand in mana o umbrela. A zacut cateva luni, a avut un noroc fantastic ca jos nu era beton sau piatra.
            Pe mine, de exemplu, m-a marcat capra cu trei iezi. Pasajul asta: „Dacă vede lupul şi vede că nu mai găseşte nimic, îşi pune în gând una: aşază cele două capete cu dinţii rânjiţi în fereşti, de ţi se părea că râdeau; pe urmă unge toţi pereţii cu sânge, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei, ş-apoi iese şi-şi caută de drum.” Au trecut mai bine de 30 ani de cand l-am auzit prima data si nu l-am uitat nici astazi!

            • Robo spune:

              @ Cirius: asa este, pasajul asta e criminal. nu esti singura cu traume.
              eu de exemplu foarte tarziu mi-am dat seama ca pe mine m-a marcat profund povestirea „Puiul” de Al. Bratescu Voinesti, aia din clasa a 5-a, respectiv cum a fost parasit amaratul ala de pui de ma-sa sa moara inghetat. Si aveam deja 12 ani!
              nu stiu, poate nu o fi foarte grav, habar nu am, insa stiu 2 lucruri:
              – 2 ani este o varsta prea frageda pentru chestii din astea
              – copiii nu fac diferenta intre realitate si fantezie decat mai tarziu, din ce am citit eu intre 3-5 ani cel mai devreme

              • Cirius spune:

                Aoleoooo, de ce mi-ai adus aminte de „Puiul”??? Cat am plans la aia si la poezia cu „Cuciu schiop” si, vorba ta, eram mai maricica.

              • Ioana spune:

                Eu stateam la bunici cand eram mica, mama venea in vizita sambata si duminica. Povestea Puiului mi-a citit-o intr-o duminica, mi-a povestit frumos cum mama a plecat si a lasat puiul sa moara, a inchis cartea, m-a pupat si s-a pregatit sa plece. Imi amintesc si acum cum credeam ca daca iese mama pe usa eu o sa mor si cat de tare plangeam… oribil!

  • Iulia spune:

    Desi stiu ca toti copilasii sunt deosebiti in felul lor, cred ca Sofia e un copil cu totul si cu totul deosebit. Sa-ti traiasca, asa minunata si inteleapta si buna pana in varful degetelor de la picioare.

  • loredana spune:

    Si pe mine m.ai făcut să plâng. Mai ales că și Eva mă ține strâns de mână seara, înainte de culcare.

  • Sabina spune:

    Sunteti doua norocoase 🙂

  • Raluca spune:

    Am ramas muta, cu gura cascata…cu lacrimi in ochi!
    IUBIRE PURA! Eu asta am simtit si am inteles!

    Numai de bine!

  • feedback spune:

    wow, ce frumos! ma bucur pt tine (si pt voi) ca ati inceput „detasarea”, si ma bucur pt tine, in special, ca ai vazut ca procesul nu este asa dificil pt ei, cat este mai mult pt noi, mamele. 🙂 (probabil cand auzeai de detasare erai ingrijorata pt ea, si acum incet, incet te convingi ca ea colaboreaza, ca e ok).

    (pe cand un articol dedicat delfinului? 🙂 eu una abia il astept.)

  • Ioana spune:

    Foarte dragute scrisorile catre Delfina 🙂
    De ce nu le aduni pe toate intr-o carticica, sa citeasca toate viitoare mamici si nu numai? Eu sigur as cumpara-o si am pastra-o la loc de mare cinste in biblioteca.

  • OanaC spune:

    Buna,

    Cum simti tu pentru Sofia si ce ne povestesti aici ma fac sa incerc sa fiu o mama mai buna pentru copilul meu. Multumesc.

  • Rodica spune:

    Si noi incercam detasarea… insa deocamdata nu reusim decat pe timp de zi sa stea sa se joace cu taicasu, fara mine. La somn incepe aceeasi poveste, mami, mami, tati pup pa. Cand ii vezi cu cata dorinta de striga, vorba ta, nu mai conteaza nimic, decat sa ii tii de mana. Felicitari pentru micuta ta inteleapta, ei ne fac viata mai frumoasa si ne uimesc pe zi ce trece!

  • Roxana B. spune:

    Cat de frumos si de emotionant…! 🙂

  • Alexa spune:

    Sofia e deosebita. Cred ca pentru noi e mai grea detasarea decat pentru ei.
    Ce sa mai, ai fetita mare….

  • ana spune:

    Buna, Printesa,

    Iarta-ma ca iti o asa intrebare frustrata la un asa topic frumos, dar sunt exasperata de un caz din propriul cerc social. Cum se face ca unele femei, de indata ce devin mame, scot ce e mai rau din ele…rautate, cicaleala, aroganta, agresivitate, apucaturi de neam prost…innebunesc pe toata lumea din jur de nu mai indrazneste nimeni sa stea pe linga ele si nici pe langa copiii lor..de soti sau propriile mame ce sa mai zic, ii scot total din minti. Credeam ca maternitatea te face mai buna… si ce e de facut, ca totusi si intelegerea noastra a celor din jur are niste limite…

    • Printesa Urbana spune:

      Hm, nu stiu, o fi hormonal? Daca a nascut de curind, e posibil sa fie hormonii, oboseala, frustrarile, tot soiul de dureri si depresie post partum… Daca a nascut de mai mult de 6 luni… habar n-am… o fi caz de psiholog?

    • Cirius spune:

      Maternitatea nu te face mai bun cu cei din jur ci doar cu propriul copil. Iar daca esti foarte altruist si ai o structura morala si psihica buna, reusesti sa treci cu bine peste depresia post-partum si sa redevii omul bun care ai fost.
      Rautatea, aroganta, agresivitatea si ce ai mai enumerat tu mai sus pot fi si reactii la rautatea, aroganta si cicaleala celor din jur. Nu stiu daca esti mama dar daca esti in mod sigur stii despre ce vorbesc: miile de sfaturi nesolicitate, prajiturile cu ciocolata si frisca bagate pe gat copilului tau cand cel care face asta crede ca nu vezi, mentalitatea ca pe vremuri cresteau copiii si fara pampers si uite ce rasfatata esti tu si tot te plangi, lipsa de empatie fata de faptul ca tit iti topaie hormonii ca la nebuni pe fondul spaimei ca daca nu faci bine, daca gresesti si ii faci rau copilului (mai ales la primul). Toate astea adunate pe mine m-au transformat intr-o fiara de care nu mi-a placut dar care mi-a fost utila. Dupa ce am scos coltii la inaintare am reusit sa obtin o tacere respectoasa in ceea ce priveste sfaturile, nimeni (dar absolut nimeni) nu indrazneste sa imi atinga copilul, cu atat mai putin sa il pupe (mi l-a pupat soacra-mea cu ditai herpesul la gura si dupa scandalul pe care l-am facut acum numai sa il priveasca nu imi cere voie).
      Ca mama mai ales la primul copil cand nu te astepti si nu ai timp de reactie te lovesti de multa rautate si indolenta, copilul tau este tratat ca un pui de catel pe care oricine il poate atinge (apropo eu ma oftic si cand pune cineva mana pe cainele meu, fiind un caine mare n-am chef sa stau in alerta sa nu ramana ala fara mana, ce o fi frate atat de greu sa intelegi ca pe un caine nu pui mana decat daca ai ok-ul stapanului?).
      Copilul meu este al MEU. Responsabilitatea MEA, grija MEA. Aialalti vin doar cu lighi,lighi, pleaca la ei acasa, se culca si dorm noptile intregi si nu se perpelesc ca mine o saptamana ca aoleo la pupat aia cu herpes, ce ma fac daca ii iese herpes la 6 luni.
      Daca nu esti mama, gandeste-te ca o sa fii si atunci o sa intelegi de ce aparitia copilui scoate ce e mai rau din tine. Nu te ingrijora pentru prietena ta, e temporar si e un mecanism de aparare. O sa ii treaca. E speriata, de-aia face asa.

      • feedback spune:

        Cirius, frumos spus, subscriu 🙂

        Ana, din punctul meu de vedere, nasterea este singura experienta care aduce in mintea/ sufletul/ trupul unei femei schimbari foarte profunde (si in toate deodata), iar odata cu acest eveniment caracteristicile, temperamentul se amplifica (daca inainte era o persoana buna, va deveni de 10 ori mai buna; daca era o persoana egoista, va deveni de 10 ori mai egoista, etc).

        nu ai precizat de cat timp este mama, insa eu cred ca are doar dificultati in a gestiona situatia, in ansamblul ei. daca nu e ordine in minte si in suflet, cam toate ies anapoda.

        stiu ca este greu sa te apropii de o persoana cu manifestari de genul celor descrise de tine, insa voi, daca ii sinteti apropiati, incercati pur si simplu sa fiti alaturi de ea, sa o sustineti si sa o intelegeti.
        nu spunandu-i ce sau cum sa faca, ci intreband-o simplu daca o puteti ajuta la ceva; nu reprosandu-i/repetandu-i ca e nervoasa sau rautacioasa, ci incercand sa identificati cauzele acelei stari.

        numai bine 🙂

  • Luiza spune:

    Te citesc demult, desi n am scris niciodata vreun comentariu…pana azi. Am plans de emotie citindu-te. Sa aveti toti 4 o viata minunata impreuna! Si scrie-le in continuare ca le zici bine:)

  • Carmen T spune:

    Cat de bine iti seamana…are aceeiasi privire ca a ta.

  • Profa spune:

    Nu m-am putut abtine si iti scriu pentru prima data chiar daca te citesc de nspe mii de ori. E minunat si divin ceea ce traiti voi. M-ai facut sa plang…

  • Divort spune:

    Este uimitor cat de intens poate fi acest sentiment simplu de iubire !

  • ana spune:

    Buna, Printesa, Cirius & feedback
    Multumesc de raspuns. Ma asteptam cumva la ceea ce ati scris, si teoretic inteleg ( nu sunt mama, dar recent am iesit dintr-o depresie cauzata de o boala, deci stiu oarecum starea, si abia acum inteleg cum o fi fost pentru cei din jur sa ma vada asa). Doar ca e greu sa vezi un om drag transformat intr-un cineva total diferit, si care nu intelege ca tu nu ai de unde sa stii ce pericole vedea ea pentru copilul ei, unele foarte reale, altele inchipuite. Sau nu intelege ca pentru altii lumea nu se invirte in jurul copilului lor, si ca ceilalti isi doresc sa isi vada de viata, dar si sa continue relatia cu ea si sa se bucure de bucuria ei de a fi mama. Cunosc un caz extrem in care sotul a ajuns sa stea cu mult peste program la servici, mama prospetei mamici nu a mai suportat sa vina sa o ajute, sora ei a ajuns sa ia medicamente etc, astfel incat fata s-a trezit singura si coplesita si mai tare…
    De aceea ma bucur ca exista spatii precum acest blog in care se poate discuta perspectiva ambelor parti, in speranta unei reconcilieri.
    Va doresc tuturor ( si imi doresc) copii sanatosi si frumosi si sa trecem cu bine peste hopurile maternitatii ( proprii sau a altora).

  • Roxana spune:

    Cred ca in intuneric te-a mai lovit o realitate…fetita ta creste! Sanatate si numai bine!

  • Printeso, e minunat postul, sunt mama si mi-a facut pielea de gaina cum un pui asa mic poate da dovada de atata grija.
    Dar intrebarea mea este de ce trebuie sa se obisnuiasca sa doarma cu altcineva in afara de tine? Cred ca si pentru ea e o perioada incarcata dpdv emotional, se petrec schimbari in jurul ei si cu mama care pana acum a fost numai a ei, o schimbare de genul asta nu e dificila pentru ea? Intreb, nu acuz, ma gandesc ca in viitorul nu foarte indepartat mai vreau si eu un al doilea copil si vreau sa stiu la ce sa ma astept.

    • Printesa Urbana spune:

      Pai tocmai, ca sa nu se trezeasca atunci brusc cu jdemii de schimbari pe care nu le poate controla, incepem din timp cu modificari in rutina, peste 3 luni n-o sa pot adormi si hrani doi copii, de alaptat barbata-miu nu poate, asa ca eu sigur o sa petrec mare parte din seara cu cel mic, iar ea cu taica-su. Alte schimbari in viata ei nu sint acum, e momentul potrivit (in plus, eu realmente nu mai pot fizic sa stau pe scaun linga ea pina adoarme, dupa alergat toata ziua dupa ea, abia ma mai misc si eu). Cred ca e mult mai lin si mai bine pentru ea sa se invete mai din vreme, nu atunci, cind venim de la maternitate cu unul in plus.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *