Jocul ca mod de a relaționa cu cel mic (concurs)

LE: Am si numele celor două cîștigătoare, Random.org a ales numerel 5 și 23, Camelia și Alina (Vizy) vor merge la conferința de duminică, vă mulțumesc tuturor pentru participare și sper să ne vedem acolo!

O s-o spun pînă o să vă plictisiți de mine: cea mai importantă activitate pentru copiii noștri e joaca. De-a orice, cu orice, cît mai des, alături de noi sau doar supravegheați de la distanță. Așezați-vă pe podea. Uitați că sînteți oameni mari, oricum nu vă vede nimeni, nimănui nu-i pasă că arătați ridicol în patru labe făcînd ca enotul. În schimb copiii or să se bucure enorm că stați cu ei, că le intrați în joc, în poveste. Totuși, de ce ne e atît de greu să ne jucăm liber cu copiii noștri? Vedeți mai jos.

De ce se joacă copiii?

Copiii ating apogeul chefului de joacă pe la 2-3 ani. Că e plastilină, război, mingi, dat de-a dura, jocul e pentru ei principala activitate, jobul lor preferat și, involuntar, cea mai bună cale de a se exprima, de a învăța, de a comunica. Jucîndu-se, copiii descoperă care le sînt talentele, abilitățile, limitele, persoanele apropiate. În plus, e amuzant! Timpul trece așa repede cînd te distrezi, singur, cu pisica, cu prietenii sau cu lego!

Un alt rol foarte important al jocului este acela terapeutic. Prin joc își vindecă supărările, un schimb de rol îl ajută să recapete controlul (dacă de exemplu l-a supărat educatoarea la grădiniță).

Cînd copilul nu are chef să se joace, imediat îl bănuim că e bolnav, și pe bună dreptate! Ce copil sănătos nu vrea să se joace? Cu adulții însă, e fix invers.

De cele mai multe ori, copiii se descurcă singuri la joacă și cel mai nimerit este să-i lăsăm să facă ce le trece prin cap (fără să se pună în pericol, desigur). În unele cazuri însă, e nevoie de intervenția părinților în joaca lor, pentru a-i ajuta să:
– stabilească legături cu alți copii
– se joace spontan
– accepte schimbări majore în viața lor (mersul la grădiniță, apariția unui frate, divorțul părinților)
– accepte existența unui pericol

Totuși, nu ne ușor tuturor să ne jucăm cu cei mici. Mi s-a întîmplat să vină în parc o doamnă să mă întrebe de unde am învățat să mă joc așa cu Sofia. Nu mă jucam în vreun fel special, doar stăteam așezate pe tartan și vorbeam. Doamnei i s-a părut ciudat, de obicei copiii se joacă și părinții stau în picioare printre ei, spunîndu-le cum să se joace, ce să facă și mai ales ce să NU facă.

De ce le e greu adulților să se joace?

Pentru că atunci cînd eram noi mici, părinții noștri nu prea s-au jucat cu noi.
Pentru că purtăm cu noi traume pe care jocul le-ar scoate la iveală și nu sîntem pregătiți pentru asta.
Pentru că am uitat cum să ne jucăm, am fost adulți prea mult timp.
Jocurile celor mici ni se par plictisitoare, agresive, ne enervează.
Pentru că nu sîntem dispuși să ne supunem regulilor jocurilor lor (care ni se par stupide).
Ne e teamă că o să arătăm ridicol.
Cînd familia se confruntă cu o schimbare majoră, numai chef de joacă nu avem.

Exemple de jocuri care pot funcționa ca soluții în situații tensionate sau dificile

1. Dacă cel mic devine tot mai agresiv în joacă, vrea doar să lovească și tot ce-i pică în mînă devine rapid o nouă armă, puteți să vă jucați cu el trînte (contactul corporal cu părintele îl ajută să-și descarce energiile negative și să capete încredere în părinte) sau Pistolul dragostei: atunci cînd amenință că vă împușcă, îi spuneți că arma din mîna lui e un pistol cu dragoste și că dacă va trage în voi, veți fi obligat să-l pupați și să-l strîngeți în brațe. Fie va renunța la jocul agresiv, fie veți începe împreună un nou joc, în care el trage cu pistolul și părintele îl îmbrățișează caraghios, ca un amorez stîngace.

2. Cînd copilul plînge sau protestează că părintele trebuie să plece undeva fără el, părintele poate spune: Bineee, nu mai plec, o să stau acasă să fac un nani, ia uiteee, o pernă foarte bună. Și se preface că se așează pe copil, în gîdilă, copilul va începe să rîdă și peste cîteva minute părintele va putea pleca liniștit.

3. Copilul înjură, vorbește urît, jignește pe alți copii. Inventați jocul de-a cuvintele urîte. Copilul spune prea des căcat sau denumește organe sexuale? Foarte bine, lăsați-l în pace, dar explicați-i că de fapt cel mai urît cuvînt, pe care nu are voie DELOC să-l folosească, este altul. Spumificos, de exemplu. Sau orice altceva vă trece prin cap, un cuvînt inventat care să sune caraghios. Și de fiecare dată cînd îl spune, copilul trebuie să stea în patru labe un minut. Sau îl alergați să-l gîdilați drept pedeapsă. Curînd va uita de obsesia pentru cuvintele cu adevărat obscene.

Oricum v-ați juca, important e să fiți atenți la copil. Să nu se simtă nicio clipă luat peste picior, umilit, jignit. Vrem să-l facă să rîdă, nu să rîdem de el.

Cele de mai sus le-am citit în cartea Rețete de jocuri (Playful parenting), de Lawrence Cohen. Mi s-au părut de mult bun simț ideile din carte, sînt multe, foarte multe exemple de cum vă puteți juca și voi cu cei mici, cam pagina și ideea. Nu le-am reținut pe toate, dar sînt sigură că imediat ce mă voi afla într-o situație similară cu cele descrise de Cohen, voi găsi rapid în fișierele din capul meu idei bune de joc.

Nu uitați că omul vine la București pentru mai multe evenimente (își lansează noua carte, iar dumincă, pe 25 mai, ține o conferință pentru părinți, detalii și înscriere aici. Am și eu de la organizatori două invitații pentru 25 mai, una pentru seminarul de dimineață, „Crește-ți copilul prin joc”, a doua pentru seminarul de după-amiază, „Frici, frămîntare, joc și relaxare” pentru două cititoare care-mi povestesc o situație dificilă pe care cred că jocul cu copilul ar putea-o rezolva. Dacă în carte există soluții pentru situația descrisă de ea, eu o să ofer și o idee, dacă nu, cu atît mai bine, puteți să-l întrebați chiar voi la conferință pe specialistul în playful parenting.

Pin It

60 Comments

  • Florentina spune:

    Buna!
    Inainte de a ma reintoarce la serviciu, am incercat sa-I explic fetitei mele ce se va intampla.. la doar 11 luni, nu cred ca au ajutat-o foarte mult explicatiile mele, insa, in joaca, ne pregateam impreuna..si ieseam la plimbare!
    Ii explicam ca asa se va intampla si cand voi pleca eu la serviciu, iar ea va ramane cu bunica. Acum, mai mare fiind, intelege altfel situatia, dar tot in joaca ne pregatim. 🙂
    Nu stiu cat de eficienta a fost metoda aleasa de mine, insa pe mine m-a ajutat, moral, foarte mult!

  • Ana spune:

    Am citit cartea la recomandarea ta. Mi-a placut foarte mult. nu numai ca are multe idei de jocuri, dar explica foarte clar care e logica din spatele fiecarui joc, explica comportamente si acum inteleg mult mai multe lucruri despre copii si despre adulti. Acum baietelul meu are 5 luni, asa ca mi-am propus sa recitesc cartea un pic mai tarziu, ca sa pot aplica tot ce scrie acolo sau sa adaptez exemplele la situatiile pe care le vom experimenta alaturi de copilul nostru.

  • Valentina Alexandrescu spune:

    Sunt mămică de băieţi gemeni. In curând împlinesc un an şi jumătate, deci începem să comunicăm mai bine. Consider că jocul este una din modalităţile prin care le pot acorda amândurora atenţie în acelaşi timp. Pentru mine este o prioritate să ştie că sunt la fel de importanţi.
    Prin joc încerc ca niciunul dintre ei să nu se simtă lăsat la o parte.
    Prin joc consider că ii pot învaţa mai uşor cum să se iubească, cum să se respecte, cum să fie generoşi unul cu altul şi cu cei din jur.
    Prin joc, viaţa este mai frumoasă şi plină de zâmbete.

  • Ana spune:

    Buna! Eu am trei copii (3,5,9 ani), cel mai dificil mi se pare sa gestionez gelozia dintre ei. Uneori apare la tot pasul, o vad cu ochiul liber, dar alteori iese la iveala doar prin reactiile lor, aparent fara legatura….Indiferent de cat de impartiala incerc sa fiu, de cat de mult incerc sa impart totul (inlcusiv timpul petrecut cu ei) la trei, nu reusesc si motivat sau nu, ma lupt cu gelozia si concurenta dintre frati….Oare pot atenua (macar) asta prin joc?

  • Delia spune:

    pacat ca e in bucuresti :(((

  • Mrs Vizy spune:

    Nu am reusit sa gasesc o modalitate prin care sa o fac pe cea mica sa accepte alte persoane in jurul ei atunci cand sunt si eu. Cred ca un joc care sa relaxeze situatiile astea ne-ar prinde bine 🙂

    • Adri spune:

      Mrs Vizy, asa a facut si fetita mea. Nu vroia sa accepte bunica cat timp eram eu sau sotul prin preajma. M-am gandit sa ii arat mai multa afectiune si incredere bunicii ei, am pupat-o, imbratisat-o, implicat-o in jocurile noastre si incet situatia s-a schimbat in bine. Nu stiu daca au fost si alti factori care au influentat-o pe „galuscuta” mea….
      Inca ceva, e posibil sa nu accepte pe altii pt ca nu se simte pregatita sa se dezlipeasca de tine, deci enjoy your time together!!! Va veni curand timpul cand va prefera compania altor copiii, va plange dupa ei, le va striga numele de zeci de ori iar tu nu vei mai prezenta un partener de joaca preferat si atunci crede-ma ca e un pic trist si vei vrea timpurile astea inapoi. La noi asa s-a intamplat, dupa ce EU, MAMI am fost mult timp partenerul ei de joaca preferat. Acum, e drept, am mai mult timp pt mine, ma bucur de independenta ei, dar sunt un pic geloasa ca nu mai sunt No1 in alegerea ei la joaca.

  • Maria Marin spune:

    Oooo, daaaa, trec printr-o situatie din asta. Este foarte comuna, dar asta nu o face mai putin dificila, cel putin atunci cand nu vrei sa folosesti pedepse sau recompense. Este vorba de rivalitatea dintre frati: Lorena (2 ani si 8 luni) a inceput de vreo doua luni sa-l articuleze pe Victor (10 luni) de cate ori are ocazia. Degeaba ii explic mereu ca pe el il doare sau incep sa ma joc cu ea, luam bebelusul ei si cand „accidental” il lovesc ii arat ca bebe plange si e trist si ranit. Sau alteori folosim bebelusul ei pe post de sac de box si o amuza, dar tot Victor e mai atractiv… Si tot din categoria asta, orice jucarie ia el e smulsa in secunda doi de ea; daca stie ca trebuie sa adoarma incepe sa faca galagie; vrea in bratele mele/carucior/scaunul de masa fix cand acolo are el nevoie. Eu inteleg ca este firesc sa fie geloasa, vreau doar sa fac tot ce-mi sta in putinta sa le fie amandurora cat mai usoara adaptarea.

    • Ana spune:

      Sa stii ca situatia nu se imbunatateste cand cresc, ba se mai accentueaza zic eu….de ex fata cea mare nu mai e geloasa pe cei mici din pricina iubirii (stie ca o iubesc enorm si pe ea), dar gaseste alte motive: timpul petrecut, diverse situatii in care nu-i pot trata efectiv la fel din pricina varstei (celebra zicere: „el e mai mic”…stiu, nu trebuie facuta diferenta, dar in practica e mai greu)….Mijlociul e gelos si pe sora mai mare si pe cea mica (sufera clar de sindromul copilului mijlociu), el m-ar vrea doar pentru el, imi si spune: azi e ziua mea (adica ziua in care sa ma joc doar cu el) sau nu te duce la Sara (desi sora lui plange si are nevoie de mine)….eh! si multe alte situatii din care eu desi ma straduiesc sa fac totul sa fie bine, ies cu creierii in flacari 🙂

      • Maria Marin spune:

        Asta apropo de „viitorul suna bine”, heh?
        La modul cel mai serios, eu simt ca sunt la marginea unei depresii. Intre tensiunea dintre ei doi, faptul ca cel mic nu doarme (adoarme foarte greu si in reprize foarte scurte, atat ziua, cat si noaptea; recordul lui de somn continuu este de 5h, atins de 3 ori in cele 10 luni de viata ale lui) si epuizarea mea cauzata de lipsa somnului… simt ca nu mai am resurse si sunt constienta ca trebuie sa le gasesc in continuare – pentru binele copiilor mei.

    • Printesa Urbana spune:

      Maria, 7!

  • raluca spune:

    Nu am citit cartea, insa, dupa recomandarile tale, e pe lista in viitorul apropiat! Problema este ca baietelul meu de 1 an si jumatate este foarte, foarte activ si nu prea are rabdare sa stea locului o clipa. La un moment dat, pe la 1 an, am crezut ca are o problema si este hiperkinetic, insa dupa ce am citit MULT despre asta mi-am dat seama ca nu se prea potriveste intrucat are momente in care daca ii place ceva foarte tare sta concentrat pe acel ceva si 5-10 minute!! De exemplu sa puna rufe la spalat, deci aseara cred ca a stat 10 minute sa bage un morman de rufe in masina de spalat, apoi le-a scos, apoi le-a bagat iar, mai ca s-a bagat pe el insusi cu totul in masina 🙂 sau daca e ceva mesterit, de surubarit, etc, la fel…insa nu-l scoti din acea zona, de exemplu nu prea se omoara sa se joace cu animalele (stam la tara si le vede toata ziua) desi stiu alti copii care stau minute in sir sa alerge catei…de aceea intrebarea mea este, apropo de joc, e ok sa ne axam doar pe jocuri care ii plac lui atat timp cat ii fac lui placere (uneori e prea fixist si ma plictisesc eu sa bat cuie….) sau sa incerc sa il scot din zona lui confort si sa invatam mai multe lucruri (zic invatam ca e vorba si de mine ca poate nu stiu sa il atrag in alte directii)? Si cum sa fac asta? Cum diversificam joaca dar sa-i faca placere si lui? Trebuie sa iau si eu cartea asta sa vad ce alte exemple de joc gasesc…Mersic

  • Andreea spune:

    acum citesc cartea pentru ca ai recomandat-o intr-un pist anterior si tocmai de dimineata in metrou citisem episodul cu cuvintele urate. Mi se pare excelenta cartea abia astept sa o citesc pe toata. Da, ma intereseaza si pe mine enorm de mult conferinta lui pentru ca problema pe care o am cu baietelul meu de 1.5 luni este ca atunci cand este extrem de bucuros (jucandu-se cu mine de cele mai multe ori) vine si ma musca sau ma loveste peste fata destul de tare. Am incercat variantele cu joc mai agresiv si poate ca asa se descarca el dar este destul de dur si mi-as dori sa inteleg ce vrea sa imi spuna cu acest comportament de fapt.

  • Anisoara spune:

    Ma intreb cum as putea, prin joc, sa ii explic mai bine baietelului meu ca uneori mami are nevoie de
    timp pentru ea si sa il conving ca nu e ceva rau daca in acel timp nu ma joc cu el.

  • Alina spune:

    Draga Printesa,
    Cum bine zici, jocul/ joaca si mai ales joaca parintilor cu copiii lor este vitala, nu numai ca pune bazele unei relatii sanatoase dar si rezolva anumite tensiuni, situatii dificile, greu de solutionat prin explicatii logice, argumente…e calea cea mai usoara si mai la indemana de a le accesa creierasul:), de a te conecta cu ei. Baietelul meu are 1,8 luni si de ceva timp am ceva bataie de cap in a-l schimba seara, dupa baie, de a-I pune minunatul pampers si pijamalele…Tin cont ca este obosit dupa o zi intreaga, ca si mine, ca ii e minunat sa alerge ca Adam prin casa la ceas de noapte, si-l mai las, chiar daca stiu ca dupa un plin de laptic urmeaza inevitabilul:) si extra-work pentru mine:), dar uneori, rupta-n 4 de oboseala nu reusesc sa ma adun…asa ca am creat un joc, care de cele mai multe ori merge rapid: imbracam ursuletii si ce plusuri avem la indemana cu pampers, le punem pijamale si-i punem pe perne. Sau alt joc: incercam sa ne imbracam amandoi, reciproc, la pijamale si care termina primul primeste pupici pe toata fata si citeste si povestea (evident, de cele mai multe ori, eu termin prima sa-l imbrac:)) si citesc si povestea – a fost super haios cand a incercat sa-mi citeasca el povestea intr-o seara:)).
    Tot prin joc, salvam si melcii si natura! 🙂 E innebunit sa adune toti bietii melci rataciti pe alei, dupa ploaie. Si ne „jucam” culegandu-i si ducandu-i inapoi in casutele lor, in iarba. Le explica, fiecaruia, ca-i duce „la pamilia ta”. Asa nu mai adun, din nou, pe balcon, din nou, o galetusa plina cu melci amarati, rapiti..Nici florile din parcuri nu le mai rupem, le dam „pupici” cu degetul si facem cu bagheta fermecata (degetele) „minuni” sa creasca mari si sa se uite dupa soare..Si plecatul la serviciu, dimineata, e cu joaca uneori…Si multe altele..
    Mi-ar placea mult sa particip la partea cu „Frici, framantari..”. Printre altele, mi-ar placea sa aflu cum as putea sa fac sa-i explic de ce copiii vin si-i smulg din maini jucariile (bete pe care le aduna, pietricele..) prin parc, de ce este imbrancit uneori prin parc, din senin si cum sau daca sa gestionez cumva situatia pentru ambii copii…Habar n-am cum sa actionez..Sau daca trebuie doar sa stau pe margine, impasibila?

  • Vertange spune:

    Inca nu am citit Playful parenting. Momentan sunt ocupata cu „Cel mai fericit bebelus din lume”, avand in vedere ca astept unul la jumatatea lui iunie. 🙂 Mi-ar face mare placere sa particip la seminarul de dimineata, pentru ca am de gand ca in urmatoarele luni principala mea distractie sa fie joaca cu bebelusul.

    Sunt de acord ca jocul este o modalitate excelenta de a comunica cu cel mic si are un rol esential in dezvoltarea copilului. In plus, in unele situatii poate avea un rol terapeutic.

    De o situatie dificila pe care am rezolvat-o macar partial prin joc m-am lovit in facultate, cand in timpul liber aveam grija de un baietel de 6 ani ai caror parinti treceau printr-un divort urat.
    Copilul era extrem de agitat, incepuse sa fie agresiv cu parintii si colegii de gradinita.
    Am observat ca ceva nu e in regula in familie in momentul in care l-am pus sa faca un desen ”Familia Mea” pentru 8 martie. Apoi, cu ajutorul unor mici figurine de teatru de papusi l-am incurajat sa-si exprime trairile. Si acum imi vine sa lacrimez cand imi amintesc ce era in sufletul lui! In cateva luni, situatia s-a imbunatatit simtitor. A invatat sa isi exprime nemultumirile si fricile verbal, fara a mai apela la agresivitate.
    Din pacate nu stiu cum a evoluat pe termen lung si nici daca am folosit cea mai corecta abordare, dar a fost singura solutie pe care am gasit-o, parintii nedorind sa apeleze la un psiholog.

  • Ioana G spune:

    Salutare – ca raspuns la provocarea-concurs iti povestesc pe scurt situatia dificila cu care ne confruntam (eu si fiica mea de aproape 5 ani, in prezent) si cum am inclus noi jocul in gestionarea ei – de aproximativ un an de zile Sara este foarte interesata de moarte si a trecut gradual de la acceptarea mortii fiintelor in general la decesul in familie in particular si la acceptarea propriei conditii efemere (cam cu acest subiecte ne delectam acum !!!!). Nu pot spune ca nu anticipam momentul asa ca imi cam facusem eu lecturile si strategia de discutie (tot arsenalul de sinceritate, explicatii simple , fara povesti/minciuni/jumatati de adevaruri, etc.) dar impactul a fost totusi destul de serios si Sara tindea sa isi cenzureze curiozitatea cu adultii si sa si-o satisfaca in grupul de covarstnici. Asa ca am apelat la joc ca sa fortez cumva exprimarea temerilor si sa ii ofer explicatii adecvate-mai jos cateva dintre ipostazele de joc folosite:
    • ne-am jucat cu papusi de diferite dimensiuni carora Sara le-a alocat roluri similare celor din familie – am asteptat cuminte sa aduca vorba despre subiect si am ascultat cum ea-manuind papusa-mama ii explica papusii-copil ca papusa bunica va imbatrani si peste ani corpul nu va mai functiona; interventia mea in joc a fost limitata la intrebari de genul “cum se simte papusa-copil?” – deschiderea a fost considerabil mai mare cand Sara vorbea pentru papusa fata de ipostazele cand am intrebat-o direct ce sentimente are ea referitor la acest subiect;
    • am inclus un atlas anatomic simplificat intre cartile pe care le citim si i-am explicat generic cum functioneaza corpul;
    • ne jucam des de-a doctorul pentru ca o cere destul de frecvent si observ tendinta ei accentuata de a “vindeca oameni batrani” – banuiesc ca e un mecanism de aparare si de acceptare in acelasi timp (in contextul in care i-am explicat ca medicii fac toate eforturile sa ajute oamenii care imbatranesc si ca momentul disparitiei bunicilor cel mai probabil nu tine de prezent/viitorul apropiat);
    • ne jucam cu zaruri de “storytelling” care includ si personaje din povesti gen fantome – dupa ce creem povestile revenim in realitate si facem un fel de “analiza pe text”  – mai exact impartim personajele in pozitive-negative si respectiv reale-imaginare; prin acest demers incerc sa ii stimulez creativitatea pe de o parte dar si sa o asigur ca personajele imaginare nu o pot afecta in viata reala (si astfel obtinem o reprezentare corecta a faptului ca dupa moarte oamenii nu se mai intorc! – venise de la gradi cu aceasta idee iar toata simbolistica legata de Paste si inviere a cam bulversat-o).

    Stiu ca subiectul este unul “incomod” insa e de actualitate pentru mine – iar jocul chiar ajuta – e un extraordinar facilitator de comunicare. Zi frumoasa,

    Ioana

    • Robo spune:

      uau.
      foarte interesant ce ai scris, nu m-am gandit ca atat de devreme poate fi necesar sa dai explicatii despre moarte copilului.

      si eu ar trebui sa citesc cartea asta, ca nu prea stiu sa ma joc cu copila.

    • Cat de interesant ai abordat acest subiect delicat cu fetita. Felicitari! Mi-as fi dorit sa imi explice si mie asa cand eram mica ideea de moarte/efemeritate pentru ca am avut un soc f mare la moartea primei bunici…

      • Ioana G spune:

        @ Robo: Intrarea in colectivitate are plusuri si minusuri – iar in perioda in care ma documentam pentru tranzitia de acasa la gradi am intalnit si acest subiect (spre binele nostru) – copiii incep sa fie interesati de trecerea in nefiinita pentru ca mediul ii bombardeaza de timpuriu cu astfel de mesaje (e.g. analizeaza un pic povestile “nevinovate” gen capra cu 3 iezi) si pentru ca cer explicatii legate de evenimente sau simboluri din viata de zi cu zi – la noi evenimentul declansator a fost observarea unui cimitir pe marginea drumului (pe atunci avea 3 ani si 8 luni….). Cum am decis inca inainte de nastere ca nu ne vom minti copiii (aici incluzand si miciunile “nevinovate”), a trebuit sa gasesc metode adecvate sa o fac sa inteleaga realitatea fara sa generez o trauma – iar jocul a fost un puternic aliat .

        @ Madalina – multumesc . De socuri imi era teama si mie si de aceea am preferat sa prezint realitatea – nu o varianta indulcita….dar din pozitia de parinte e foarte greu, mai ales cand adultii din jur cred in realitati deformate prezentate copilului pentru “a-l proteja” de greutatile vietii.

        • Oana spune:

          Si eu sunt de parere ca ai stiut cum sa pui problema, m-am bucurat sa citesc. Chiar ieri am avut o discutie cu o prietena careia i-a murit tatal recent, ea avand un baietel de 4 ani. Dupa inmormantare, cand baietelul a intrebat unde e bunicul, de ce nu mai vine, au ales sa ii spuna adevarul. I-au spus incercand sa-i explice pe intelesul lui ca bunicul a murit. Cert e ca nu s-au priceput prea bine, intrucat asta micul a inceput sa planga din orice spunand „mie imi vine sa plang”, sa faca din nou pipi in pat si alte asemenea. Mama s-a sesizat repede ca e nevoie de alt ajutor si l-a dus la pisholog, unde doamna doctor a facut ceva asemanator cu ce ai facut tu, un fel de joaca. La inceput i-a dat jucarii, iar ea i-a spus mamei copilului ” stii ca imi vine cateodata sa plang?’. Brusc asta mic a devenit atent si de acolo joaca a rezolvat problema. Deci clar, e de aplicat!

    • feedback spune:

      „venise de la gradi cu aceasta idee iar toata simbolistica legata de Paste si inviere a cam bulversat-o).”
      ca si pe baiatul meu…

      de moarte ii vorbisem (ca raspuns la intrebarile lui, nu din initiativa mea) , si cred ca ii este oarecum clar conceptul. cu invierea insa m-a blocat.

      nu stiu ce-au vorbit ei la gradinita de Paste, ce li s-a spus si cum, cert este ca eram in parc, vede un musuroi de furnici si vad ca omoara cateva. il intreb ce face si de ce, iar el imi raspunde pacific „lasa ca invie”.

      mda. tare-as vrea sa stiu cum sa-i explic copilului toate lucrurile astea simbolice, ca eu una am ramas fara cuvinte. la propriu.

    • Printesa Urbana spune:

      Ioana, 13!

  • ramona spune:

    Fetita mea are 9 luni si, bineinteles, pentru ca isi doreste sa faca mai multe lucruri sau sa ajunga in mai multe locuri decat poate sa ajunga momentan, acumuleaza frustrari pe care as vrea sa stiu sa o ajut sa le gestioneze. Am foarte multe de invatat, dar sunt sigura ca jocul e cheia.

  • Cristina D spune:

    cartea lui Cohen am citit-o acum ceva vreme, chiar ma gandeam sa o recitesc.
    ultima problema rezolvata prin joc a fost legata de refuzul spalatului pe dinti. dupa ce am incercat 4 periute diferite, exemplul personal, povestile tematice, am descoperit ca daca ii spun ca prin periaj dam jos de pe dinti mancarea (si aici mentionez ultima masa), si vorbesc cu mancarea spunandu-i sa se dea jos de pe dintii lui, devine foarte receptiv si deja ma trage el de maneca sa il spal. iar la ultima raceala, cand era satul de servetelul pentru nas, am facut un mini-teatru de papusi in care o mana ducea servetelul spre el, iar cealalta o tragea inapoi. dupa ce se amuza, venea sa-i curat nasul. sau cand au fost necesari aerosolii si nu vroia sa stea sub nicio forma, ne-am bagat toti trei (cu tot cu tati 🙂 ) in cortul de la Ikea si am „fumat” pipa pacii si am „mancat” abur. dupa trei sedinte, statea cu masca pe fata.

  • Catalina Chingaru spune:

    Am citit si eu cartea acum ceva timp, cred ca e cazul sa o recitesc, caci baiatul meu are 2,3 ani. Pana acum toate bune si frumoase, insa de la o vreme, pentru ca muncesc de acasa, a devenit mai atasat de mine si ma urmareste peste tot. Suntem singurei, probabil si din cauza asta. Sunt zile cand ma joc cu el (mai rare, ce-i drept, caci nu prea stiu sa ma joc cu el), dar sunt alte zile cand ma scoate din minti faptul ca ma urmareste, si cu cat il indepartez, cu atat el se lipeste fizic mai tare. In acele momente ori am foarte multa treaba, ori pur si simplu nu mai am rabdare… As vrea sa fie mai independent, sa se joace mai mult sigur. Stiu ca are multe nevoi, si ca interactionarea cu alte persoane este foarte importanta (se vede asta si cand vin persoane in vizita sau mergem undeva, nu mai vrea sa ne despartim) de aceea l-am dus la bunici ieri, sa se mai joace si cu ei. De mama mea, la fel, e foarte atasat, n-o pierde din ochi prin casa (o simte imediat ce paraseste camera), iese la plimbare cu bunicul cu promisiuni ca o sa vina si maia… De mentionat ca tatal ajunge tarziu acasa si pleaca devreme, incat sunt zile pe saptamana cand nu-l vede deloc.

    In rest, are un limbaj foarte bine dezvoltat pentru varsta lui, vorbeste aproape de toate si fara defecte de vorbire (exceptand „r”).

    Probabil ar trebui ca eu sa invat sa ma joc cu el, sa-i acord atentia cuvenita si asa se detaseaza si el de mine….nu stiu! Nu stiu sa ma joc! Ca sa folosesc o metafora a lui Cohen, mi se goleste foarte repede si mie paharul…

    Mi-ar placea enorm mult sa pot merge sa-l vad pe acest om minunat! Mi-a placut atat de mult cartea lui, ca am devorat-o in 2 zile!

  • Zina spune:

    Cat de greu este sa ne acomodam cu copii nostri si sa ii intelegem. Ne e greu sa pricepem ca sunt niste oameni cu corpuri mai mici ca ale noastre, dar ca au si ei nevoi, frici si dorinte. Mi-a luat o vreme sa invat ca, daca ii explic de ce facem ceva (de exemplu spalatul pe dinti), copilul meu devine mai cooperant. Si ca o tura buna de joaca si ras ne poate scoate din situatia in care cel mic e marait si nu ii convine nimic. Incercam sa il pun la somn si el numai de asta nu avea chef. Se foia in brate, ba vroia sa suga, ba nu. Tot tacamul. Eu imi pierdeam grav rabdarea si deja ii spuneam ferm ca acum trebuie sa doarma. Pana cand am inceput sa ne jucam. Sa sarim pe pat, sa ne ascundem pe dupa draperii, etc. Dupa ce a chitait de incantare vreo jumatate de ora, a adormit singurel. Eu mi-am revenit si m-am binedispus, auzindu-l razand. Iar el a adormit mai repede si mai linistit 🙂

  • Cirius spune:

    Copilul meu are diabet, diagnosticat acum 2 saptamani. Situatie dificila? Hmmm… aia cand a trebuit sa fac din injectia cu insulina o joaca. Ne jucam de-a doctorul, eu ii fac injectia, el plange (din ce in ce mai putin) si dupa aia topaim ca am scapat. Cu glicemia a fost la fel. Pentru cine nu stie, glicemia = intepi copilul in deget cu un ac destul de fin si foarte bine calibrat. La aia nu plange. Cand iau trusa in mana si ii zic: „hai la glicemie” se numeste ca ne jucam de-a „tatz” (n.t. = hatz).
    A fost si este si cred ca va fi cel mai greu lucru pe care l-am facut in viata mea, sa transform asa ceva in joaca.

  • alina spune:

    Buna,
    M-as bucura mult sa castig o invitatie, dar nu pentru mine, ci pentru verisoara mea. Intr-adevar, si eu am un baietel care implineste 2 ani peste cateva zile, si sunt sigura ca desi ma joc foarte mult cu el, as avea destule de invatat. Totusi, cred ca pe ea ar ajuta-o mai mult sa participle la un astfel de seminar, deoarece chiar intampina probleme cu cel mic vis-à-vis de felul in care relationeaza acesta.
    Ea are doi copii, o fetita minunata de 8 ani (cel mai educat si empatic copil pe care il cunosc), si un baietel grozav de 2 ani jumate. Atunci cand s-a nascut cel mic, fetita incepea scoala, asa ca mama copiilor s-a ocupat destul de mult de ea (pentru a nu se simti neglijata, pentru ca era un pas important in viata ei), iar pe cel mic (spune ea, ivinovatindu-se intr-una) l-a lasat cumva pe planul 2. Asa ca, atunci cand avea treaba in casa, sau cu fetita, cel mic statea linistit la televizor, la desene, manca uitandu-se la desene…idea e ca atunci cand avea treaba il punea in fata televizorului, stiind ca va sta cuminte acolo. Si intr-adevar, statea. In restul timpului se jucau toti 3 impreuna, ieseau in parc, dar idea principala e ca cel mic a stat destul de mult la televizor. Desi cel mic are acum 2 ani jumate, inca nu vorbeste ceea ce nu e o tragedie, partea proasta e ca nu vrea sa relationeze cu alti copii in afara de surioara lui. Pentru ca a inceput munca, l-a lasat pe cel mic cu bunica, care din momentul in care intra in casa, se arunca pe o canapea uitandu-se la TV, in timp ce baietelul era lasat sa faca ce-l ducea capul. Din primavara, bunica nu a mai putut sa stea cu cel mic, asa ca l-a inscris la cresa. Dupa o saptamana era in spital cu un copil pus la perfuzii pentru ca nu mai vroia sa manance, era deprimat si traumatizat. Din cauza ca nu comunica si nu mananca singurel, educatoarele de acolo l-au fortat sa manance (la proriu cu forta), l-au certat, si Dumnezeu stie ce I-au mai facut. De atunci baietelul a inceput sa aiba crize, sa se loveasca si sa se loveasca, si il linistea destul de greu. Acum au inceput sa faca terapie prin joaca, cu un psiholog specializat, si deja se vad rezultatele. Nu se mai uita la TV de lac, si a inceput sa relationeze mai mult decat inainte. Fac jocuri pe care le continua si acasa, ea isi noteaza tot ce face el, au „teme”, si e fericita ca lucrurile se indreapta. Sper sa fie totul bine, dar ea nu stiu daca va scapa sau uita de sentimenul de vinovatie pe care il simte. Sa nu ma intelegeti gresit, nu e o mama rea, nicidecum (drept dovada sta fetita cea mare), doar ca, in incercarea sa fie totul perfect (si copii, si casa), a prioritizat cumva gresit lucrurile.
    Important e ca acum lucreaza sa schimbe asta (a renuntat la servici pentru a sta cu cel mic).
    Cat despre cartea lui Cohen, e pe wishlist-ul meu.

    • Ioana spune:

      In timp ce citeam ce ai scris, imi venea in minte cam cat de nociv poate fi televizorul pentru copil si apoi lipsa atentiei acordate copilului foarte mic (lucruri pe care Printesa le tot aminteste pana la refuz 😛 si multi nu o baga in seama sau ii spun ca exagereaza)… pe urma m-am gandit ca e foarte posibil ca cel mic sa sufere de o forma de autism (din cauza ca nu vorbeste, nu comunica decat cu sora sa, loveste si se loveste); sper din tot sufletul sa fie doar o parere, dar ma intreb daca verisoara ta l-a dus la un doctor specializat sa il consulte?

    • Printesa Urbana spune:

      Allina, 20!

  • Ligia spune:

    in decursul timpului, s-au rezolvat multe prin joc. singura problema care persista e degetul in gura. Acum fetita noastra are 3 ani. De pe la un an am incercat tot felul de variante, fara rezultat. Intuiesc cam unde ar fi problema (isi tine degetul in gura cand e trista, obosita, nervoasa) dar inca nu mi-e clar cum se poate rezolva situatia prin joc.

  • Luminita spune:

    Am 2 fetite 1,5 ani si aproape 3 luni cea mica. Cand s-a nascut cea mica si a trebuit sa plec la maternitate desi vb despre asta s-a uitat la mine si nu a comentat cand am iesit pe usa. Se obisnuise poate ca mami vine si pleaca. In cele 3 zile cat am lipsit a stat cu bunicii si cu tati, insa mereu arata la lucrurile mele sau cauta haina in cuier. Cand am ajuns acasa nu am intrat cu bebe in brate ci tati a adus-o in scoica. S-a uitat la ea, s-a bucutat, dar la un moment.dat nu a mai vrut sa ma vada fugea la tati plangand, si eu am petceput-o.ca pe o atitudine ” a ai venit si tu, unde ai fost?”. Din ziua aia ne-am jucat doar noi doua, am mancat impreuna ne-am reluat activitatile asa cum faceam si inainte insa o grlozie are, ptr ca sint mom cand o loveste pe cea mica sau pe noi. Joaca ne-a reapropiat . Am suferit ca am vazut-o trista, dar a fost dispusa sa ne jucam ptr a ne reimprietenii. uneorii i-a mana surioarei si face pa asa cum se joaca si cu alte jucarii.

  • camelia spune:

    Buna,
    Imi place sa ma joc si ma joc cu fetita mea de 4 ani. Eu nu m-am jucat la vremea mea si nu prea stiu sa ma joc. Mi-ar placea sa mai invat cum sa ma joc fara teama. Am imprumutat cartea Rețete de jocuri , de Lawrence Cohen.

  • Maya spune:

    Eu ma pregatesc pentru venirea pe lume a celui de-al doilea copilas. Vreau sa stiu cum sa procedez astfel incat cel mare sa nu sufere, cum sa fac (prin joc) sa imi spuna toate nemultumirile sale, cum sa fac sa ii apropii (va fi o diferenta de aproape 3 ani), cum sa evitam geloziile, cum sa ne jucam toti…. si sunt sigura ca sunt multe alte lucruri pe care as putea sa le invat .. prin joc 🙂

  • Maria Marin spune:

    Si? Cine merge maine la seminarii?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *