Rezolvarea fricilor copiilor prin joc

Lui Matei îi este frică de uscătoarele electrice pentru mîini din băile publice. Îi este atît de frică încît atunci cînd e nevoit să meargă la o toaletă publică face adevărate crize de plîns. Mama lui are trei variante (doar să îi spună lui Matei că uscătorul e ok nu ajută, frica lui nu e rațională, Matei știe că uscătorul nu reprezintă un pericol real, cu toate astea îi este frică de el, vorbitul despre asta nu ajută prea mult). Așadar, mama lui poate:
1. Să evite complet locurile cu uscătoare electrice de mîini
2. Să-l ajute pe Matei să-și gestioneze anxietatea și să treacă peste ea
3. Să-l expună pe Matei la obiectul panicii lui, încet, pas cu pas

Problema cu prima variantă este că evitînd uscătoarele de mîini nu face decît să-i confirme băiețelului ei că aceste aparate sînt cu adevărat periculoase. În plus, ele nu pot fi evitate la nesfîrșit, nu? Băiețelul va crește și va trebui, la un moment dat, să se apropie de băile publice.

Varianta a treia cere răbdare. Mama lui Matei poate merge cu el într-o baie publică. Acolo pot juca împreună jocul Stop & Mergi. Umăr la umăr, amîndoi înaintează spre uscător. Matei poate spune oricînd Stop atunci cînd frica e prea mare. Se opresc, stau de vorbă, apoi Matei sau mama spun Mergi și pornesc din nou. Azi poate vor înainta 1 metru, mîine poate Matei va plînge, poimîine vor înainta 2 metri, cu răbdare panica poate fi depășită. Foarte important este ca cel mic să nu-și piardă încrederea în părinte, să nu fie forțat în nici un fel, grăbit, vrem să se simtă în siguranță, iubit, acceptat.

Cea de a doua variantă presupune joc. Mama se poate preface că este un uscător de mîini, poate face zgomote asemănătoare, se apropie încet de Matei, vrea să-l prindă, se împiedică, face sunete ciudate, Matei începe să rîdă. Sau poate Matei să fie uscătorul de mîini și s-o alerge pe mama, care fuge speriată de el și plînge în joacă. Cîtă vreme copilul rîde pe seama obiectului care îl sperie, mare parte din anxietate e rezolvată. Atenție, nu faceți copilul să se simtă jignit sau luat peste picior, niciodată! Urmăriți-i reacția, vrem să-l facem să rîdă!

Acest scenariu se poate aplica cu rezultate foarte bune (variantele 2 sau 3) pentru multe frici ale celor mici (frica de înălțime, de lift, de alți copii, de electronice).

Teoria celui de al doilea pui

În cadrul unui experiment pentru școală, Larry (Cohen) a observat un fenomen interesant, din care s-a născut o teorie foarte faină despre anxietate (ăsta e unul dintre cele mai interesante lucruri pe care le-am auzit în ultima vreme). Mama lui Larry era directoare la o grădiniță și în fiecare an punea ouă în clocitoare, ca să scoată pui de găină pentru copii. În weekenduri și seara, Larry trebuia să aibă grijă de pui. Petrecînd mult timp cu ei, a observat că dacă ia un pui de găină, îl ține nemișcat cu mîna lipit de masă și-l privește amenințător de sus (ca un uliu), puiul face pe mortul 1 minut (ca metodă de apărare). Dacă face același lucru cu doi pui, cîte unul în fiecare mînă, amîndoi puii fac pe mortul 5 minute (puii se uită unul la altul, nu văd nici un pericol dar presupun că dacă celălalt pui nu se mișcă, el vede un pericol, așa că stau nemișcați). Dacă doar un pui e privit amenințător și celălalt nu, puiul nu face pe mortul (se uită la celălalt pui care umblă liber și trage concluzia că nu e nici un pericol în jur).

10-15% dintre copii sînt anxioși din fire (din motive genetice, în urma unor traume trăite de mamă în timpul sarcinii etc). Anxietatea e o frică irațională care nu poate fi controlată. Pentru ei, pericolele sînt peste tot. De multe ori, pentru a dezamorsa frica irațională unui copil, trebuie să fim pentru el cel de al doilea pui, ochiul care se uită atent în jur și nu vede nici un pericol. Pentru asta, e nevoie ca părintele să se pună în locul copilului. Doar să-i spui că totul e ok nu e suficient, pentru că n-o să facă diferența, teama copilului e de cele mai multe ori irațională. Dar dacă îi înțelegi teama să te comporți normal, sînt șanse mari ca și cel mic să se comporte normal, tot mai convins că nu e în pericol real. Copilul speriat vede lumea printr-un filtru care îi prezintă lumea ca fiind plină de pericole. Trebuie să-l ajutăm să scape de ele. Spune-i copilului cînd îl vezi speriat:
– Puiule, uită-te în ochii mei, vezi panică? Vezi teamă? (mda, posibil să vadă teama că n-o să mai reușești să-l speli niciodată pe cap pentru că el se teme de șampon, sau ceva similar)

Copilul spune că e un dinozaur în cameră, iar tu insiști că nu e? Poate dacă te așezi în pat cu el o să vezi că veioza face pe perete o umbră de forma unui dinozaur. Tot ce trebuie să faci e să muți veioza, și gata.

Dacă cel mic vrea să urce mai sus în căsuța de joacă și se teme, ce faci? Îl încurajezi să renunțe? Ce e mai rău pe termen lung, o mînă ruptă sau un copil nesigur pe el, timid, frustrat că nu poate face ce fac alți copii? Încurajează-l să urce, eventual urcă alături de el să-l ajuți să se simtă în siguranță, apoi lasă-l să descopere ce trebuie să facă să se pună singur în siguranță (să pună picioarele unde trebuie, să se țină bine etc).

Empatia e foarte importantă în rezolvarea îngrijorărilor celor mici. Vrem ca ei să se simtă înțeleși, acceptați. Dacă tot ce facem e să le spunem că obiectul fricii lor nu e real, vor crede că nu avem încredere în ei, că sentimentele lor nu sînt importante. Nu-i spune: eei, e ridicol, cum să te temi de monștri cu ochi roșii! Nu-ți va mai spune că se teme, dar asta nu pentru că nu-i mai e teamă, ci pentru că nu vrea să fie ridiculizat. Doar ascultă-l, noi adulții dăm o grămadă de bani la psiholog și psihoterapeut ca să fim ascultați. Terapia pentru adulți asta face: rezolvă trauma prin spunerea poveștii, din nou și din nou.

Cînd cel mic e prea mic să vorbeasca despre ce l-a speriat, povestește tu pentru el. De multe ori la rînd cu zgomote amuzante:
– Ai căzut buuuf și ai dat cu capul boooing și apoi ai plîns uaaaaaaaaa!
O să înceapă să rîdă în loc să capete frică de masa de care s-a lovit.

Dacă doar evitați expunerea la obiectul panicii, panica nu va trece, copilul nu va învăța niciodată că obiectul e, de fapt, sigur, că nu prezintă un pericol.

Uneori puteți evita panica strîngînd din dinți și închizînd ochii (ca atunci cînd te urci în avion pentru o cursă scurtă și strîngi mînerele scaunului pînă ți se albesc pumnii). Merge pe termen scurt, dar nu rezolvă problema.

Soluția este să confruntați problema, să îl lași pe copil să simtă frica, dar să nu ajungă la panică. Pentru asta există tehnica „împingerii delicate” („te împing în apă adîncă pentru că așa o să înveți să înoți” nu este împingere delicată, copilul nu va mai avea încredere în părintele său dacă îl pune în asemenea situații).

Jocul Stop & Mergi despre care am scris la început este un mod de a practica împingerea delicată. Copilul trebuie să se simtă în permanență iubit, la asta adăugăm elementul de joacă. Ne apropiem încet împreună de: piscină, cîine, aeroport. Eu sînt aici pentru tine, sîntem în siguranță, ne oprim cînd frica ta crește prea mult. Mare parte din anxietate vine din anticipare, cu cît veți fi mai aproape de obiectul fricii, cu atît anxietatea va scădea. Nu vă setați așteptări, poate dura o săptămînă sau două luni. Nu-l grăbiți, nu fiți dezamăgit.

A fi curajos înseamnă a-ți fi teamă de ceva, a-ți accepta sentimentele și a le depăși prin forța proprie.

Pentru copilul care suferă de anxietate de separare, funcționează foarte bine jocul cu dragostea caraghioasă. Mama aleargă după copil să-l îmbrățișeze, se împiedică, cade cu zgomot, îi cîntă serenade caraghioase, îl strigă pe nume siropoase, sau în loc să plece la job se preface că vrea să rămînă acasă și să tragă un pui de somn, ia copilul în loc de pernă și-l gîdilă (contactul fizic ajută foarte mult, rîsul ajută enorm).

*Informațiile le-am primit în timpul conferinței ținute de Larry Cohen la București în cadrul unui eveniment extraordinar de Parentime. S-a mai discutat despre divorțul părinților, despre moartea celor apropiați, despre copii terorizați la școală sau grădiniță de copii mai mari, despre frați și competiție, despre moduri de a rezolva aceste anxietăți prin joacă, sper să am vreme să le detaliez și pe acestea, dacă nu, mă gîndesc că o să vă fie oricum de folos cele de mai sus, pentru mine au fost revelatoare. Dacă vă interesează mult subiectul și doriți detalii și mai multe exemple de joc, Larry a lansat la Editura Trei cartea Reţete împotriva îngrijorării. O abordare prin joc a anxietăţii şi fricii copiilor, am cumpărat-o și eu, curînd mă apuc de citit. O găsiți aici.

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4183

12 comentarii

  1. Si baiatului meu ii era fff frica de caini ( de cand m-a muscat pe mine unul, el era f mic si s-a speriat de strigatele mele). Cum vedea un caine pe strada tipa de mama focului…am luat un caine mic, pui pe care l-am ingrijit impreuna…a dat rezultate…nu mai tipa cand vede caini, dar nici nui iubeste..am comandat si eu cartea sa vedem ce lucruri noi ne invata….

  2. Foarte util de citit despre diverse abordari care toate au la baza tratatea copilului (si a tuturor sentimentelor lui) cu respect. Multumesc. Si daca e permis, doresc sa recomand un blog (in engleza), nu al meu ;), care cred ca ar putea fi de asemenea interesant si pentru alti parinti: http://www.janetlansbury.com/.

    • O citesc si eu pe Janet de ceva vreme si uneori are solutii bune (alteori mi se pare ca e putin lipsita de empatie, but maybe its just me).

    • Da, nu cred ca am gasit pana acum o abordare care sa se potriveasca perfect in orice ocazie/oricarei familii/la orice varsta, si cred ca e bine asa, ca fiecare parinte sa-si gaseasca stilul propriu bun pentru copilul lui inspirandu-se din cat mai multe parti. Eu iubesc postarile tale de la diverse seminarii pentru ca sunt mai rapid de citit decat o carte si imi pot face o idee ce sa mai imprumut de la biblioteca pentru cand am timp 🙂

  3. eu ma intreb daca exista rezolvare pentru toate fricile. si concluzionez ca nu exista. Cand eram mica imi era frica de intuneric si de paianjeni. Mama, psiholoaga, a incercat prin multe metode sa ma scape de aceste frici, joaca, interactiune, etc. Nimic nu m-a putut convinge si cel mai grav e ca si acum am aceleasi frici, nu-mi place intunericul si nici paianjenii. Si stiu ca nu am de ce sa-mi fie frica, nicidecum nu reusesc sa nu ma simt neajutorata atunci cand dau peste un paianjen sau cand raman singura, noaptea intr-o casa pustie, fie ea si casa mea.
    Cum sa ma vindec? Uneori nu exista tratament oricata vorbaraie n-ar fi din partea unor psihologi.

    • Din cite stiu, fobiile astea de care spui sint perfect tratabile.

  4. Asa stiam si eu, chiar vazusem la un moment dat un documentar despre tratarea diverselor fobii, la adulti. Am urmarit cu maxim interes, pentru ca am si eu o fobie mare si lata … de orice are aripi, de la pasari la gaze. Odata cand eram la un prieten care era medic veterinar, a adus cineva o cioara cu o aripa rupta, i-au facut radiografie, apoi au pus pasarea in cutie, in usa cabinetului iar ei au plecat sa povesteasca mai incolo. Eu la masa, in birou, stateam lejera si citeam ceva pe net, cand aud fas-fas de la cutie. Cioara venea pe picioare spre mine. Nu va puteti imagina cum am inceput sa plang necontrolat, urcata pe scaun, urland sa vina cineva sa ma salveze. Astia radeau cu lacrimi, au spus ca nici daca veneau 5 serpi veninosi n-as fi tipat asa … In fine, am inteles ca „impingerea delicata” spre lucrurile de care ti-e teama, ar putea rezolva problema. Cert e ca eu inca nu mi-am luat inima in dinti … Si mai mult, fobiile sunt dobandite, nu te nasti cu ele. Vin din traume, in general din copilarie, cand ai suferit din pricina pasarilor, paianjenilor sau a intunericului … Deci totul are sens.

  5. Cu adevarat interesanta povestirea legata de puii de gaina, este o abordare simpla, dar totusi atat de completa a unui fenomen pe care il intalnim des in jurul nostru. Imi amintesc de problemele unei bune prietene care a incercat sa isi duca baiatul la o gradinita care avea un hol mare de primire in care majoritatea copiilor plangeau din cauza despartirii de parinti. Desi la inceput baietelul ei nu avea probleme in a pleca de langa ea, faptul ca vedea reactia celorlalti l-a determinat sa faca la fel, sa planga si sa refuze categoric sa fie lasat acolo. Acum au schimbat gradinita cu una cu un sistem de primire mai prietenos si teama a trecut.
    Voi cumpara cu siguranta cartea. Eu m-am confruntat personal cu probleme de anxietate, a fost o perioada grea din viata mea si sper sa reusesc sa fac in asa fel incat bebe sa nu trebuiasca sa treaca niciodata prin asa ceva, cel putin cat va fi copil.

  6. Ce mult ma bucur sa citesc postarea asta si comentariile de mai sus! In sfarsit gasesc parinti interesati de dezvoltarea copiilor lor ca fiinte independente, mature si cu echiliabru moral si psihic. Sunt mamica in devenire, si toate sfaturile pe care le-am primit sunt legate de cresterea fizica a copilului: hranit, spalat, colici si alte probleme specifice nou-nascutilor. Mai mult, intru destul de des in contact cu parinti care spun despre copii lor ca sunt prea mici sa incerce diverse activitati, si ii trag de mana protector, fara sa lase copilului liberatate sa sa incerce macar.
    Desi habar nu am cum sa schimb un scutec, iar prima baita e o dilema totata, am inceput sa citesc despre stadiile de dezvoltare ale copiilor si cum trebuie sa iti ajuti copilul sa devina un omulet care sa se poata descurca in viata.
    Momentan citesc Bright from the start (Jill Stamm) si mi se pare foarte interesanta. Am aflat multe lucruri despre primele luni de viata, ce poti face ca sa iti ajuti copilul, cum sa interactionezi cu el cand e foarte mic.
    V-o recomand cu caldura.
    Va pup! Acum vreau sa imi comand si eu cartea recomandata de Ioana.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *