A rămâne împreună sau nu de dragul copiilor

121 comentarii

1. Da, de o mie de ori Da, ramai si faceti amandoi tot ce e posibil sa fiti mai calmi, cereti ajutor medical, psihologic, de orice fel, numai ramaneti uniti, ramaneti familie! Vedeti ce anume va strica atmosfera din familie, cautati solutii, discutati, fara sa obositi, nu va fi mai bine daca va despartiti. Veti avea mereu remuscari, copiii vor suferi enorm daca pleaca unul din parinti!
   Eu am trait o experienta asemanatoare, am stat despartiti un an, din fericire ne-am dat seama amandoi ca am facut o prostie si ne-am recasatorit. Am devenit brusc mai intelepti, mai putin egoisti. Nu-mi pare rau nicio clipa pentru decizia de a mai da o sansa casniciei noaste, dar tare as vrea sa sterg din viata mea anul acela in care mi-am zis, in fiecare zi: ”Rau cu rau, dar mai rau fara rau!”!

   • Buna seara. Nu sunt mama, dar sunt un copil care a crescut intr-o atmosfera precum cea descrisa. In fiecare zi imi doream ca mama sa ne ia si sa plece cu noi. Nu mai suportam certurile, injuraturile si toata acea atmosfera urata. Nu s-a intamplat asa, am ramas in continuare cu ambii parinti. Nu stiu daca a fost mai bibe sau mai putin bine. Dar stiu ca acum sunt un adult care printe altele, ma tem teribil de certuri; pur si simplu nu le suport. Sunt acuzata ca nu stiu sa-mi sustin punctul de vedere, acesta fiind motivul pentru care nu-mi plac confruntarile. Dar, la fel ca in orice situatie, cine nu trece prin acele momente, nu poate intelege. Va aflati intr-un moment dificil, cu o decizie dificila de luat. Nu exista o reteta; iar eu v-am impartasit cateva ganduri. Mult succes si mult ajutor Divin!

   • Bună fetelor!! Eu am fost 18 ani Căsătorit avem 2 copii, 13 și 10 ani. Am stat despărțiti 2 ani. În acești 2 ani a venit de zeci de ori acasă și s-ia cerut iertare. Apoi a avut o relație cu o alta femeie și eu am zis:in sfârșit am scăpat de el. Dar nu a fost asa, el a început să ne viziteze și mai des și totul a început iarăși.. El vrea încă o șansă și eu m-am hotărât să mai încerc odată. Deci ce pot eu sa zic… Se poate, dacă exista destulă iubire, se poate. Va doresc sa fiți iubite.. Ramona

     .

   • felicitari; ai ales cu ratiune..

   • Buna ziua vrea sa ma ajutați cu niște sfaturi partintii mei vor se despartă dar eu nu as vrea acest lucru chiar dacă am o vârstă de 21 de ani. Nu pot sa ma impac cu gândul acesta si ziua si noaptea stau și ma gândesc la treaba asta ca nu o sa ii mai vad pe amândoi impreuna. Si chiar nu știu ce sa fac as vrea dacă se poate niște sfaturi. Va mulțumesc

   • sfat:
     parintii tai sunt adulti si au dreptul sa decida ce sa faca cu vietile lor – cel mai probabil, daca au luat aceasta hotarare inseamna ca pentru ei va fi mai bine.
     deci ar trebui sa te bucuri pentru ca ei vor fi mai bine despartiti decat impreuna.

     tu ar trebui sa incerci sa afli de ce te deranjeaza asa mult gandul ca nu o sa ii mai vezi pe amandoi impreuna.
     cateva sedinte de psihoterapie probabil ar ajuta sa iti clarifici acest aspect.

   • Ai scris exact pe sufletul meu… Parca ai fi scris povestea mea pe scurt… M am regăsit în fiecare cuvințel și nici eu nu știu ce să fac… De aceea nu te pot sfătui , dar într-un fel m ai răcorit putin..

2. incercati consiliere, vacante fara copii, sport, plimbari singuri in jurul blocului. poate ar trebui sa ii trimiti si lui textul asta. copiii complica mult lucrurile, ei sunt de multe ori sursa oboselii, a stresului si a discutiilor, chiar daca fara stirea si voia lor. pentru ca o relatie sa mearga trebuie sa va doriti foarte mult asta, amandoi. si mai trebuie sa fi plecat la drum cu un capital masiv de iubire, pentru ca rutina crsterii copiilor erodeaza si pasiune si amor si tot ce mai e bun prin casa. nu cred ca ti-ar fi mai bine singura, decat daca rezolvi toate probleme in prealabil: casa, job, prieteni/grup de sprijin. te imbratisez cu mult drag <3

   • buna,sunt în aceeași situație(divorțată,dar împreună cu el,3 copiii,băiat de 13 ani și fata și băiat de 6 ani)situația nu e chiar roza in casa.Nu bea dar are momente de furie cu cel mare .Nu as vrea sa plec,dar nici nu știu dacă să rămân .Suntem colegi la locul de munk,prieteni comuni

3. Divrotul nu inseamna ca ei nu mai au tata…sunt un copil dintr-o familie destramata cum zici tu…mi-a fost mult mai bine dupa ce tata a plecat si mama chiar avea bani de mancare(nu se mai duceau pe bautura) si era liniste…ca divortezi nu inseamna ca il tai definitiv din viata copiilor…spui ca e un parinte bun…puteti fi parinti buni si separati…si la ce povestesti cred ca e cazul sa rupeti pisica…te vei descurca..o mama intotdeauna se descurca, draga mea…mutam si muntii pentru copiii nostri…dar trebuie sa avem in vedere si necesitatile de liniste, de mediu normal in care sa creasca, nu numai mancarea si hainele lor…

   • Buna seara,cred ca nu stii ce vorbesti,trebuie cu orice pret sa fiti uniti si sa incercati sa va impacati,copii vor fi cei mai fericiti daca veti reusi,o sa va multumeasca toata viata

   • Cred ca nu stii ce vb imi pare rau sa iti zic dar abordarea ta cu ,,o mama intotdeauna se descurca, draga mea…mutam si muntii pentru copiii nostri” crede-ma orice parinte ar face asta iar ca un copil sa creasca fara un srut de „noapte buna” din partea parintilor e greu ii poti cumpara tu 100 de PSP5 sau papusi barbii si degeaba

   • Cred ca nu stii ce vb imi pare rau sa iti zic dar abordarea ta cu ,,o mama intotdeauna se descurca, draga mea…mutam si muntii pentru copiii nostri” crede-ma orice parinte ar face asta iar ca un copil sa creasca fara un sarut de „noapte buna” din partea parintilor e greu,foarte greu ii poti cumpara tu 100 de PSP5 sau papusi barbii si degeaba

   • Salut, sunt intr-o relatie dificiala ca si a ta, numai ca la noi sotul in cearta si-a permis sa ma loveasca, prima ce am facut am luat copilul ,bagajele si am plecat..vine odata la 3 zile sa vada fetita, eu nu-i interzic, dar mii greu fara el, il vreau alturi…in acesta perioada de 3 luni despartiti am inteles ca si eu am facut multe greseli…
     Incearca sa cedezi tu, fa-i surprize, cina romantica, seara de neuitat, surprinde-l printr-o lengerie noua, fa ceea ce nu ai mai facut niciodata pentru el…incerca sa nu strigi cind il vezi enervat..ziii ca o sa vorbesti cu el cind o sa fie calm…eu as intoarce totul inapoi dar nustiu daca se merita…si imi musc mîinele absolut pentru tot…si pentruca il iubesc si pentruca nu vreau sa-i cedez

4. Draga mea, eu cred și asta am făcut și eu în situația ta, ca trebuie sa încerci tot, ca mai târziu sa nu îți reproșezi, în perioada asta cand copii sunt mici, în cuplu apar schimbări majore pe care nu prea știm sa le gestionam, un psiholog de cuplu ar putea fi primul pas. Funcționează, dacă mai e ceva de salvat intre voi. Sper ca lucrurile sa se așeze asa cum trebuie pentru tine și copii tai, sa ai un an minunat și binecuvântat!

5. Daca acest „ce e mai bun” se raporteaza la ce simti tu in interior ca e bun, ce iti aduce tie liniste, puterea de a merge inainte singura, la ce aduce copiilor fericire si iubire, atunci simplul fapt ca te intrebi de 1 milion de ori pe zi inseamna ca vrei sa le oferi cea mai buna varianta a ta ca mama.

   Daca „toate” se raporteaza la a ramane alaturi de cineva doar ca sa existe finante pentru nu stiu…haine Disney, cursuri de patinaj, scoli private de fitze cu copii de bani gata care nu dau doi bani pe profesori, atunci e posibil sa nu le ai pe toate.

   Mama mea ne-a crescut singura 2 fete (eu aveam 9 ani si sora mea 8 luni) pentru ca a avut curaj sa divorteze de tata. Copil fiind nu am inteles de ce, dar de pe la 18 ani am inceput sa pricep, iar la cativa ani dupa am realizat cu cea mai mare convingere ca a fost cea mai buna decizie pe care a luat-o: linistea de dupa a meritat efortul. Da, am suferit dupa tata, da, ne-a lipsit figura paterna, dar am avut liniste. Te-ar ajuta enorm cateva ore cu un psiholog, life coach, eu am fost si merita fiecare banut!

   A, si mai adaug aici ceva genial ce am invatat cu ajutorul psihologului meu:

   1. creierul nostru invata o anumita „harta” vazuta in copilarie, de pe care proiectam apoi asupra partenerului nostru ca sa vedem cum ne schimba reactiile lui pe noi, cum reactionam noi: ca mama si ca tata in copilarie sau ca niste adulti diferiti?;

   2. subconstientul nostru alege partenerul de viata pentru a ne pune la incercare, sa invatam NOI despre NOI cum sa schimbam anumite trasaturi care nu ne apartin, le-am invatat de la parinti;

   3. e nevoie de mult lucru cu tine, acum mama, cat si cu partenerul ales, impreuna la un consilier, psiholog, in a invata cum sa rupi harta mentala invatata. Altfel, ajungem ca mama si ca tata, iar copiii nostri vor ajunge la fel ca noi.

   E greu, dar exista solutii, le vad in familia mea, trec prin aceleasi stari ca si tine!

   • Buna. Este vechi mesajul dar subiectul este de actualitate pentru mine, devreme ce îl citesc. Mă poți ajuta cu o recomandare de psiholog, se pare că face treabă bună.

   • Anda mogos in bucuresti sau online.o gasesti si pe facebook.

6. Draga mea,

   Eu sunt un copil cu parinti ce au stat impreuna de „dragul” copiilor, adica al meu si al surorii mele.
   Acum, la 37 de ani i-as spune mamei aceleasi lucruri daca ar mai trai, adica as ruga-o din suflet sa plece, sa-l paraseasca….
   De ce?
   Pentru ca nici acum, dupa atatia ani, nu pot uita toate certurile lor, toate agresiunile la care era mama supusa, toate vorbele urate…tot…Pentru ca tot ce imi doream era sa nu-i mai vad impreuna, sa fie mama fericita, s-o vad zambind, pentru ca vedeam si simteam suferinta desi ei credeau ca noi suntem mici si nu stim ce se petrece.. Pentru ca mama a suferit continuu pana cand s-a imbolnavit si s-a dus cand noi aveam 14, respectiv 10 ani…Pentru ca am ramas cu un tata total dezorientat si concentrat pe refacerea vietii lui si nu pe cresterea noastra…pentru ca intr-o zi a plecat cu alta femeie mai care ca mine cu cativa ani, lasandu-ne singure.
   Mereu m-am intrebat de ce mama nu a plecat? De ce nu s-a gandit ca noi suferim si mai mult traind in familia asta….nu am inteles niciodata de ce credea ca sta cu el pentru noi…Uneori chiar m-am gandit ca-l iubea atat incat nu il putea parasi si se agata cu disperare de motivatia asta…Nu stiu, ea stie cel mai bine, numai ca acum nu imi mai poate spune…
   Viata mea apoi a fost…altfel. Am infruntat totul impreuna cu sora mea, ne-am croit cu greu drumul in viata dar…am iesit la liman intr-un final….Mama ar fi tare mandra de noi acum…Insa toata viata mea a fost legata de ce am trait in familia mea… Cautam in orice barbat o latura paterna…cautam in orice familie a vreunei prietene, familia mea, neavuta, nestiuta… A fost si poate inca mai este cateodata, o continua cautare…. Dupa mult timp m-am apropiat de un barbat care ma iubeste si care imi ofera totul…dar mereu am stiut ca asta a fost un noroc nesperat….putea f bine sa nu fie asa….
   Este trist ceea ce traiesti tu, dramatic chiar….puterea sta numai in tine, orice decizie ai lua te vei descurca mai departe….Viata m-a invatat ca oricand o poti lua de la capat, iti trebuie doar curaj si apoi totul se aseaza…. Nu stiu cum sunt copiii tai, dar gandeste-te ca ei vor fi fericiti atata timp cat si tu vei fi!

   Cu drag,
   Ileana

   • Buna Ileana .am citit povestea ta si cumva se aseamana cu cea a fiului meu doar ca eu cand el avea 18 ani am pus punct .cu siguranta trebuia sa o fac mai demult dar am zis sa nu il iau din mediul lui scolar apoi la liceu .este un tanar de 20 ani acum .A fost mai emotiv mai tacut poate din cauza la ceea ce vedea si auzea .imi pare rau ca nu am cerut sprijinul unui specialist pt ca si acum este inchis in el cu greu imi spune ce isi doreste .sau ce vrea .este un copil tacut ii place sa stea singur nu sta sa povesteasca .divortul a fost acum 2 ani iar intre timp eu mi.am refacut viata dar atunci cand am vazut ca se infiripa ceva intre mine si actualul l.am intrebat daca este de acord daca ma vrea sa am aceasta relatie .si mi.a spus ca da vrea sa ma vada fericita .MA DOARE SUFLETUL PT CA IL IUBESC pe fiul meu nespus si sufar cand vad ca este asa . Este la factate la automatica si informatica aplicata .iar la sfarsit de sapt se duce la mama mea .(eu sunt plecata )iar mama imi spune mereu ca nu comunica ca vorbeste mai rastit .nu stiu astea sa fie urmarile la ceea ce a vazut si a trait pana la 18 ani .as vrea sa imi spuneti parerea dvs .va multumesc

   • Atat de tare ma emotionat mesajul tau

7. La multi ani mamici, sa aveti un an minunat alaturi de puii vostri!
   Draga mea, subiectul este sensibil, mai ales ca sunt si copii mici la mijloc, noi o sa iti dam sfaturi dar tu trebuie sa alegi cu inima. Ti-ai facut o promisiune, aceea de a-l tine pe tatal copiilor langa copii toata viata, incearca sa te tii de promisiune, mai ales cu tu ai trait o copilarie fara tata. Stiu, e greu, va vorbiti urat, copii aud, DAR ce se strica trebuie reparat, asta ar trebui sa invete de la voi copiii vostri! Incercati sa reparati ce aveti, sa inteleaga si copii ca lucrurile stricate nu se arunca, se repara chiar daca e greu si dureaza…s-ar putea sa fie mai greu si mai dureros pt tine si copii sa va mutati singuri in alta parte.Voi 2 ar trebui sa vorbiti, muuult si despre multe si sa va ganditi la binele tuturor.
   Iti doresc un an bun in care sa te linistesti si sa alegi ce e mai bine pentru voi 🙂

   • Am 27 de ani si am trait intr-o familie cu certuri si batai, copilaria mea e o copilarie trista, pentru ca mama a vrut sa ne asigure un trai mai bun dar am platit un pret prea mare. Mereu ii spuneam mamei cand o vedeam vanata, sa plecam, oriunde,departe de bestia care se numea ‘tata’. Nu a meritat sa fie ‘familia’ unita, am ramas cu traume, nu suport violenta, am atacuri de panica. Nu am putut ierta nici cruzimea tatalui si nici pe mama nu o pot ierta pentru ca am trait numai in scandal. Poatr nu e cazul tau, dar daca simti ca ai dat tot ce se putea ca sa fiti bine,voi ca familie, si simti ca nu se mai poate,taie raul de la radacina. Mai bine fericiti separat decat nefericiti impreuna. Eu una mi-am jurat ca niciodata nu imi voi sacrifica viata si copilaria puiului meu doar pentru a avea un tata. E normal sa mai existe certuri,dar dupa certuri sa existe dulcea impacare. Imi doresc sa fii impacata cu tine, sa iei decizia cea mai buna pentru tine si copii tai

   • eu sunt căsătorita de 3ani ne iubem mult am facut un copil pina sa l nasc a fost ok dupa ce am nascut a inceput sa se ia de fam mea amenințari injurii totul in de radere daca vreau sa vb cu el cauta alcv de facut deci nu comunica dak ma cert cu el eu iert repede dar el e dusmanos poarta ura ce zc e bn sa raman cu el??????

   • Urmeaza bataile… Cel Putin ASA am patit EU…

   • Nu

   • Încetați cu aceste încurajări pentru împăcare.

     Poate în unele situații mai exista cale de împăcare, dar în cele mai multe nu exista, mai ales când intervină lipsa de respect, dragoste și înțelegere.

     Gata cu lacrimile și gândurile negre! Gândiți pozitiv și cu separarea înainte.

     Fruntea sus, mamelelor va rog sa dați dovadă de un simt mai mare de responsabilitate și să puneți punct unei căsnicii/relații toxice indiferent de ce urmări va avea.

     Trebuie să faceți asta pentru că din tot ce se întâmplă primul și cel care va suferi cel mai mult este copilul vostru.
     Copilul este că o ființă inocenta, iar prin faptul că permiteți să vadă și să ia parte la toate grozăviile care le debitează „orgoliile/pretentiile/prostiile” bărbaților care nu știu să fie bărbați ci doar zbiri, voi dragi mame le setați un exemplu fara sa va dați seama.
     Spun ca voi mamele faceți asta pentru că doar voi trebuie sa găsiți puterea să puneți capăt. Punct!

     Acest gen de „bărbați” descriși mai sus sunt niste copii imaturi și gata. Nu va mai mințiți că îi puteți ajuta voi sa își de-a seama că nu procedează bine sau etc.pentru astfel de bărbați nu exista remediu decât despărțirea.

     Copii voștri au nevoie de voi fericite, liniștite, gândiți că că voi sunteți cea mai importanta persoană din viața lor, daca voi nu sunteți fericite cum poate învăța și copilul la rândul lui să fie fericit?

     Încetați să vă mai mințiți, pentru că aceștia sunt niste oameni lipsiți de scrupule și gata, lor nu le este mila de voi, prin urmare trebuie sa vă purtați de grijă.

     In al doilea rând gândiți va las voi, credeți mă în astfel de medii că femeie va ve ți îmbolnăvi voi in primul rand și apoi mai sunt și cazuri în care se îmbolnăvesc inclusiv copii voștri.

     Odată bolnava multe nu prea mai poti sa faci.

     Societatea noastră este inca imatura și condamna in primul rand femeile pentru orice despartire, indiferent ce ar face bărbatul, tot ele sunt condamnate pe fata sau pe la spate.

     Face ți abstracție de ce credeti că vor copii la momentul respectiv pt că sunt prea mici și pot fi ușor manipulați de către soț.

     Dacă există vreun bărbat la 1 milion care în eventualitatea morții soției se va îngriji de copii și nu va deveni mai preocupat să își refacă viata cat mai repede.

     Va rog să fiți mai pragmatice și să nu mai gândiți ppe baza de sentimente, în astfel de situații că cele descrise de mai sus, nu va ajuta.

     Va fi bine, trebuie sa vadă spuneți asta in fiecare zi, indiferent daca va fi sau nu atunci, credeți în continuare.

     Când sunt 10000…0 de întrebări sunt din motive intemeiate!

     Capul sus și succes mai departe!

8. Am un copil de 2 ani. Inainte sa ramaman gravida am fost pe punctul de a ne desparti. Eram de 7 ani inpreuna, necasatoriti.
   Am ramas insarcinata, nu ne doream copil dar ne-am hotarat sa il pastram.
   Am avut o perioada ciudata dar frumoasa. Frustranta dar plina de evenimente dragute.
   Am nascut, fericiti amandoi. In timp a inceput sa se destrame iar ceea ce cu greu ne chinuisem sa refacem.
   A fost urat. Ne gandeam la divort zilnic. Ne-am apucat chiar de strans acte. Mi-a zis ca nu imi da pensie pt copil. Nu am decat sa ma judec cu el. In acte poate pune la firma ce venit vrea. Sau ramanea neangajat.
   Mi-am dat seama ca e hotarat. A zis ca ori las copilul la el de tot si nu-mi cere nimic, ori la mine si nu-mi da nimic. In schimb se angaja sa impartim cheltuielile cu gradi privata si chiria mea, la jumate.
   Am fost de acord.

   Am mers la notar. Acolo am hotarat sa ne mai punem la punct niste chestii acasa si sa mergem a 2a zi. In noaptea aceea ne-am impacat. Au trecut cateva luni de atunci. Au fost cateva luni frumoase. Si nu regret ca nu m-am grabit. Nu regret ca am suportat cateva luni sau poate ani de cearta si razboi, pentru o impacare atat de mult visata. chiar de vis a fost totul. Inca ne mai certam din nimicuri. Dar niciodata nu mai spunem de divort. Ca nu e cazul.
   Nu iti spun ASTEAPTA pentru ca totul va fi bine. Poate sa mu fie bine niciodata.
   Si nu cred ca noi suntem in ounctul in care sa bag mana in foc ca niciodata nu ne vom desparti sau macar sa ajungem in acel punct. Habar nu am. Ceea ce stiu este ca acum suntem fericiti toti 3. Si nu eram daca nu asteptam…

   Multa intelepciune iti doresc. Cautati flacara stinsa si incercati sa o salvati.

   • Imi permit sa te intreb: chiar consideri o bucurie impacarea cu un barbat care pana de curand ti.a spus raspicat ca nu vrea sa plateasca nimic pentru copilul lui, ca ar fi in stare sa „masluiasca” actele de la angajator in acest scop?? E halucinant!!! Ce caracter e acesta?!?!
     Nu e treaba nimanui pana la urma, dar trebuie sa fim un pic atente la omul langa care cresc copiii nostri, sa ii judecam corect caracterul, fara teama de despartire, care altereaza judecata.

   • nu cred ca e treaba ta sa judeci…

   • Buna Seara.
     Elena ma numesc am avut o relatie de 6 si 5 luni,Avem o fetita impreuna de 3 si 4 luni.
     Din pacate ne-am despartit de 2 luni de finitiv ,Mentionez am mai fost despartiti 3 luni de zile el a plecat dupa care a venit sa imi spuna ca sa gandit ca mai meritam o sansa deoarece nu sunt lucruri atat de grave.
     Motivele despartiri au fost:
     Era foarte rece si indiferent fata de mine si fata de fetita noastra,ma tratata cu f mare diferenta…. Il intrebam ce se intampla cu el de ce nu vb cu mine etc.
     Si rasp.lui foarte ferm ca el trăieste un calvar si are f multe reprosuri din partea mea…Mentionez ca toate reprosurile veneau creeate de el nu facea nimic pt gospodarie,nu ne accorda atentie,facea doar ce il facea pe el sa fie fericit…
     Acum vreau sa stiu o parere si daca credeti ca o sa vina din nou sau daca mai sunt sanse de impacare,daca ma iubit tot timpul asta.
     Pt ca eu consider ca daca ne iubea si isi dorea o familie cu adevarat era acum alaturi de noi presupun Nu?
     Va doresc anticipat pt safaturi Elena

     Fericire si intelegere va doresc tuturor in familie

9. Mi se potriveste in mare parte in ceea ce povestesti si cred cca problemele astea ni se trag din copilarie. Parintii mei nu au divortat iar mama e in continuare nefericita, lucru care mi a afectat capacitatea de a avea o relatie normala.
   Ai spus exact ce simt si eu dar ce nuputeam exprima in cuvinte : ma zbat intre dorinta de liniste si cea de familie intreaga…eu nu stiu ce sfaturi sa ti dau, pot doar sa ti spun a inteleg ce simti….ma rog in fiecare zi la d zeu sa ma regasesc!

10. Cred ca multe cupluri trec prin aceasta etapa, caci eu asta cred ca e, o etapă si nu o stare definitivă. Foarte mulți parteneri nu se adaptează la schimbarea pe care o aduce viața de familie. Dar răspunsul cred ca ți l-ai dat deja, știi cum e sa crești cu părinți divorțați su știi ca voi 2 nu sunteți diferiți de alți parteneri. Familia, pentru a funcționa, e nevoie uneori de eforturi. Eu te sfătuiesc sa fii cea inteleapta, sa privești calitățile soțului, nu defectele. Sa stai de vorbă cu el sa vezi care-i sunt nevoile lui si fii tu prima care daruieste.Sunt sigură ca poți, ești femeie, ești capabilă de mult mai mult.Si nu in ultimul rând, caută sa va luați o mini vacanta! Uită cuvântul divorț, nu-l lua in considerare ca fiind o varianta caci nu este, e doar un refugiu de moment. In spatele unui barbat puternic e o femeie puternica, nu-i așa.Nu întâmplator ajungem într-o anumita familie. Fii inteleapta si puternică!

    • În spiritul celor zise de Simona îți recomand un articol http://www.huffingtonpost.com/laura-doyle/women-five-reasons-your-d_b_2341955.html?ncid=edlinkusaolp00000009 și o carte http://www.bookdepository.com/Fascinating-Womanhood-Helen-Andelin/9780553384277 care se bazează pe ideea (destul de șocantă, dar cu efect uimitor) că pentru a face o relație să funcționeze femeia este prima care trebuie să facă eforturi de schimbare. La mine a funcționat.

    • Off….desi mi-a fost foarte greu sa accept, sunt de acord in totalitate. Da, e incredibil de greu. Da, iti vine sa renunti in fiecare zi. Dar se poate. Cu rabdare, cu iubire si cu dorinta de a ramane impreuna. Cauta tu motivele care va indeparteaza si fa tot, tot ce poti pentru a repara lucrurile. Si eu cred ca femeia poate schimba totul. Iti doresc multa putere!

    • Este ciudat faptul că în anul 2021 încă caut pe internet păreri, sunt debusolata și practic am inima frântă, mă simt bătrână desi am 26de ani ,mă simt un kkt. Viața mea de zi cu zi este cam așa ,țipete ,înjurături și 3 din 5 cuvinte taio la mata , nu am tupeul să plec sunt o lasă ,mie frica mă și bătut nu numai odată dar totuși stau și nu știu ce astept, nu îl mai iubesc sunt conștientă că asta nu e iubire, nu mă respectă, este foarte gelos deși nu-i dau motive tot timpul trebuie să-i dau SMS când vin de la paine sau de la școala sau tot timpul trebuie sa ii cer voie pt orice nimic, de exemplu azi fac gogoși?multe altele sunt trup și suflet de 11 ani alaturi de el avem un băiat de 9ani și o fetiță de 4 ani , ei sunt martori la toate enumerate mai sus și totuși de ce nu plec , mama mea sunt sigură că mă primește așa de mare sa fie teama? Nu știu nici eu ce vijelie este in inima mea.ce sa fac? Nu știu ce e bine pt mine și copii mei.

11. Eu zic ca in primul rand trebuie sa incercati sa rezolvati problemele cu care va confruntati. Discuta cu el si daca si el isi doreste o rezolvare, cautati ajutor specializat. Copiilor cu siguranta nu le este bine intr-un astfel de mediu, insa nu cred ca vor fi deloc fericiti daca va despartiti, ei au mare nevoie si de tata. Eu am vazut asta pe baietelul meu, cand a lipsit sotul meu 2 saptamani, fiind plecat in alta tara. Copiii merita o familie unita, dar linistita si fericita si voi ar trebui sa luptati sa ajungeti acolo.

12. parintii mei se certau non stop, ceea ce a fost ingrozitor. Imi amintesc ca, in liceu, ajunsesem la punctul in care ii rugam sa divorteze, doar sa inceteze ostilitatea din casa. Atat de mult nu imi placea familia si caminul meu, incat faceam orice ca sa le evit: stateam pe la prieteni toata ziua, invatam de la scoala, chiar am fugit de acasa de vreo 2 ori. Norocul meu era ca m-am refugiat in scoala, citit si carte. Dar am copilarit cu multi copii care nu au facut asta si s-au pierdut pe strazi. Pe langa sdta, modelul meu de relatie matura era unul foarte tensionat si chiar agresiv. Modelul meu de viata era o drama continua, iar asta un lucru imgrozitor pentru ca e foarte greu de rescris. A trebuit sa fac terapie ca sa pot eu, ca adult, sa tin o relatie sau ca sa inteleg ca viata alor mei nu trebuie sa fie si a mea. Ca sa nu mai zic ca atunci cand familia e zbuciumata mai nimic nu merge: bani, sanatate, cariera – ai mei au avut probleme cu toate.
    Mi-e greu sa iti dau eu sugestii referitor la ce sa faci, fiecare situatie este diferita si foarte personala. Emotiile nu sunt matematica, deci nu se aplica tuturor.
    Pot sa iti spun insa ce as face eu:
    1. As face tot ce pot ca, IMPREUNA CU SOTUL MEU (un cuplu nu poate exista din vointa sau eforturile unui singur om), sa testez toate variantele pentru o imbunatatire a situatiei.
    2. Daca nu merge si relatia pur si simplu s-a incheiat, as purta o discutie cu sotul despre cum sa divortam cu iubire, constient si cu respect. Copii vor divorta si ei, asta este adevarul. Iar ei au nevoie de multa rabdare si siguranta, sa inteleaga ca parintii nu ii parasesc daca se despart. Am prieteni care au divortat cu multa grija fata de fiul lor care nu este deloc traumatizat de despartire. Ce-i drept, au facut toti terapie impreuna ca sa incheie situatia frumos.
    Ai spus ca ti-ai urat mama pentru ca te-a tinut departe de tatal tau. Analizai ca pleci cu copii si trebuie sa ii intretii singura dintr-un salariu. Ai vb cu sotul tau despre asta? El nu isi mai doreste sa faca parte din viata copiilor? El nu doreste sa ii sprijine? Nici cuplul si nici divortul nu sunt ceva ce le faci singura. Deci este Important sa discutati calm despre viitorul vostru.
    As face o separare clara intre tensiunea dintre noi adultii si modul in care alegem ulterior sa ne implicam in vietile copiilor nostri.
    Un divort nu inseamna abandon, scandal sau drama. El poate fi si cea mai eleganta si pasnica solutie pentru un viitor mult mai senin.

13. E greu sa vezi din exterior, insa te ajuta un sfat cat de mic.
    In primul rand , trebuie văzut de unde a început destrămarea. In ce etapa v-ați îndepărtat? De cele mai multe ori , apariția copiilor creeaza si teren propice de stres, probleme. De aici pana la certuri e foarte puțin. Mama nu mai are timp si resurse necesare pentru a fi femeia din cuplu ci doar mama.
    Părerea mea este sa discuți sincer si dintr-un cadru intim ceea ce va deranjează unul la celalalt. Se știe ca un bărbat trebuie îndrumat sa se exprime si sa se exteriorizeze. Insa poate așa reușiți sa intelegeti ce va desparte.
    Daca nu ajungeți la un consens, atunci pentru copii e mai bine sa zacă de dorul tatii decât sa aibă imaginea unuia care tipa, trântește , înjura.
    Rămâne la latitudinea ta sa apreciezi daca in afara de un soț „rău” , e un tata bun.
    Raman totuși niste întrebări: bea? Cheltuie aiurea? Are pe altcineva sau bănui? E violent fizic? Cu copii ce relație are?

14. Chiar daca sunt in minoritate, eu in cazul de fata, sunt pentru separare. Pentru ca divortul/separarea se aplica doar adultilor, ei inceteaza sa mai fie sot respectiv sotie, mama si tata raman in continuare. Si daca ei inteleg asta atunci problema e apropape rezolvata.Daca va certati zilnic, cum spui, trauma deja exista.

15. Anul asta ne-am certat mult, foarte mult. Am vorbit de multe ori despre divort, mi-am facut planuri, unde sa merg cu copilul, cum il intretin. Si, desi cred ca m-as fi descurcat, am ales sa am rabdare, asta la sfatul duhovnicului nostru. Cuvintele „ai rabdare” , ” o sa fie mai bine”, spuse cu convingere si bunatate m-au linistit. Eu mi-am dat seama ca sunt jumatate din problema, daca pot sa spun asa. Si mi-am propus sa ridic tonul mai putin, sa ma supar mai putin, sa iubesc mai mult si sa vad partea plina a paharului. Eu nu sunt o persoana pozitiva din fire, asa ca imi este foarte greu sa ma tin de promisiunea facuta fata de mine, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am incredere ca o sa fie mai bine. A trecut aproape un an, in care am plans in fiecare seara, dar nu regret nici o secunda ca nu am plecat. Acum e ceva mai bine, ne certam mai putin si ne impacam mai repede. Incercam sa petrecem mai mult timp in doi, sa ne reprosam cat mai putine lucruri si sa ne cerem iertare mai des. Ca familie ne intelegem bine, iar la relatia de cuplu inca lucram.
    Ai incredere in tine ca poti sa rabzi mai mult decat crezi, iar daca el este un tata bun, si un om cu care poti convietui( nu te loveste, nu bea ), eu te-as sfatui sa ai rabdare si incredere ca o sa fie bine.
    Nu strica un jurnal al optimistului, in care sa notezi in fiecare zi 10 intamplari care te-au facut fericita in ziua respectiva( lucruri marunte, un zambet, o vorba, un gest).
    Iti trimit o imbratisare virtuala si va diresc numai bine.

16. Hei !
    La multi ani mamici si sa aveti un an linistit, cu bucurii si impliniri !
    Am citit si eu comentariile de mai sus si tare mult mi-a placut mesajul Simonei care spunea ca ar trebui sa vina o schimbare de la tine in primul rand…sa fii prima care daruieste …toate trecem prin momente dificile..copiii mici , stresul , neajunsurile ..toate ne aduc uneori in situatia de a ne gandi la divort..atat de repede ! atat de usor! in mintea noastra, la furie asta ar fi o scapare..desi nu cred ca este! Iar din mesajul tau ..nu reiese ca nu va iubiti !!! Ci doar ca ati ajuns intr-o situatie de impas ! Incearca sa fii mai calda, sa nu mai faci reprosuri (chiar daca vei inghiti cam multe 😛 ) si dupa o perioada intreaba-ti barbatul daca el n-a obosit …incercati o perioada sa nu va vb urat…fara reprosuri…cred ca amandoi va doriti liniste…sunt sigura ca si el gandeste tot ce ai spus tu in scrisoare..barbatii sunt mai incapatanati si le vine greu sa cedeze ei primii ori sa spuna „iarta-ma” , sa recunoasca ca au gresit…etc Neaparat sa incerci asta si sa privesti cu mai mult optimism relatia voastra ! Sunt sigura ca o sa reusiti sa va readuceti linistea in familie ! te pup

17. Situatia ta pare complicata si poate chiar e, dar sunt(em) multi in situatia asta, pentru ca nu stii incotro s-o apuci si care (mai) sunt prioritatile.
    Eu am trecut o vreme prin asta si inca mai trec, poate, dar asteptarile mele fata de cuplul nostru s-au redus mult, asa ca nu mai avem de la ce porni certuri. El finanteaza casnicia, eu ma descurc cu un day job usor si insuficient platit pentru a creste copiii cu tot ce le trebuie. Daca ne-am desparti, sunt sigura ca le-ar plati copiilor tot ce ar avea nevoie, dar, nu stiu, nici unul nu indraznim sa ducem treaba pana la capat. Poate mai avem o speranta pe care nu suntem gata s-o abandonam.
    Daca poti sa te educi sa ai rabdare inca, sa pleci cand incep certurile, sa-ti reduci asteptarile, sa treci, cum ziceam, in hibernare… Nu zic ca asta e o solutie, insa pentru mine a insemnat linistea si am norocul, sau ce-o fi, ca nu ma mai frustreaza situatia asta.
    Noi ne-am casatorit si am facut copiii fara sa judecam prea bine diferentele dintre noi. Pentru el, cariera e prioritatea nu maxima, ci cosmica, daca pot spune asa. Iubeste copiii, poate ma iubeste si pe mine, dar e cvasi-inexistent in viata noastra. I-am reprosat, m-am suparat, am suferit. De la o vreme, nu o mai fac. Iau lucrurile asa cum sunt, am pus punct multor obiceiuri care mie imi consumau timp si nervi (casa plina in orice weekend, vizite si alte obligatii) si acum impartim doar timpul copiilor, asa cum e aceasta vacanta de iarna.
    Om trai si om vedea.

18. 🙂 o întrebare curioasa …. !!! <<>> părerea mea este ca nu…. dar trebuie sa ne implicam pentru a face tot posibilul a găsi intre noi !!! Nu e ușor si nimeni nu iți va putea o soluție perfecta pentru ca fiecare are de rezolvat problemele lor…nimeni ii perfect si greșim…da greșim chiar dacă ne credem perfecți …dar in viata vorba aceia !!!
    Poate avem impresia ca nu ne mai iubim perechea dar când gândim la asta poate ar trebui sa ne facem un examen de conștiința …. noi ce facem ca sa ne iubească …. ce putem face de a o recupera …. chiar nu mai putem face nimica ?,,,se spune ca niciodată nu ii târziu ….altii spun ca iubirea dureaza numai 3 ani….pai eu am văzut si contrariul …. dar in cazurile unde se instalează violenta eu spun ca nu mai ai drum înapoi pentru ca se deschide o rana adâncă in suflet ,,,, poate un expert vede soluția in acel caz …. eu ca femeie nu sunt împotriva violentei !!!!
    Cauta in adâncul inimii tale…cauta sa comunici cu tatăl copiilor cel care într-o zi era lumina ochilor tai si persoana care te facea sa surâzi in fiecare zi….cauta si readu la lumina zilei IUBIREA si trăiti din plin viata …împreună cu cel mai reușit lucru pe care la-ti putut face in aceasta viata ….copilașii VOȘTRI !!!!

    • curios mi s-a sters comentarii adaug ce lipseste ….
      * intrebarea curioasa era : Există oare familii care le au pe toate?
      *vorba aceia : trebuie sa cazi ca sa inveti sa te ridici !!!!

19. Daca va iubiti si nu s-a ajuns la violenta, merita sa depuneti eforturi pentru a merge mai departe. Incearca sa te detasezi de certurile zilnice, care oricum cred ca vin in avalansa, sa te uiti in interiorul tau si sa vezi daca il mai iubesti, daca mai vezi barbatul de care te-ai indragostit, daca iti mai este drag, daca iti mai pasa. Incearca sa lasi deoparte aceleasi certuri si sa vezi daca mai simti ca el te iubeste, indiferent de ce va spuneti zilnic. Repet: daca va iubiti sincer, nu lasati maruntisurile astea materiale de zi cu zi sa va doboare. Daca insa nu mai ai niciun sentiment de iubire pentru el, este mai bine si mai sanatos pentru copii sa puneti punct. Nici eu nu ma simteam deloc confortabil cand ai mei se certau si se jigneau. Simteam o tensiune care zic eu ca e prea mare pentru a supune copiii la asa ceva. Indiferent de solutia finala, toti aveti nevoie de liniste si de armonie, indiferent de ce formula. Si comunicarea intre soti face bine, sa va spuneti, fara sa va reprosati/atacati/invinovatiti, ce va deranjeaza, ce va supara, cum ati vrea sa fie relatia, ca si cum ati vorbi cu un prieten, nu cu dusmanul din casa. Va tin pumnii si va urez multa rabdare si liniste, indiferent de solutia la care veti ajunge!

20. Eu am crescut fără tată. Insa la mine a fost alta situaţie pentru ca tata a murit când eram mică. Ceea ce știu este ca mi-a lipsit si îmi lipsește foarte mult tata si tot ceea ce definește acest cuvânt. Părerea mea este ca dacă nu e vorba de violenta in familie, de un om care își bea mințile, de un om care înșală, atunci mai e o şansă pentru voi. Cred ca daca încă simți că mai e un dram de iubire intre voi, merita sa te lupți. Luați-va timp împreună, consultati un specialist, căutați iubirea dintre voi. Amintiti-va care sunt lucrurile care v-au unit şi vedeți dacă mai ard undeva acolo. Orice cuplu poate avea momente de cumpănă. Si eu cu sotul meu am avut înainte de a ne căsători. Au fost momente urate insa in adâncul sufletelor noastre am știut că toate aceste lucruri se întâmplă din cauza unor factori externi şi că dacă ne iubim putem trece peste. Si am făcut-o. Iar acum ne bucuram împreună de fiecare zi in care ne trezim in acelaşi pat. De fiecare zi in care ne zâmbește copilul nostru drag. Trebuie sa îţi găsești puterea interioara de a găsi soluții. Părerea mea e sa nu abandonezi. Nu încă…

21. Daca nu aveți amandoi sau macar unul dintre voi(mama in mod special) un duhovnic iscusit, totul e pierdut. Psihologul si doctorul sunt doar mici pauze spre agonie. Recomand îndreptarea pașilor spre Dumnezeu si găsirea urgenta a unui duhovnic adevarat

    • Gasirea unui duhovnic bun e foarte importanta, unul la care sa mergeti amandoi si caruia sa va aratati cu bune si cu rele, asta daca sunteti crestini practicanti. Daca nu, gasiti un terapeut bun. Gabriela, sfatul tau e unul bun, dar nu infiera oamenii care nu cred, sau care nu sunt crestini practicanti. Indiferent de crezul lor merita o sansa si trebuie sa incerce cat mai multe variante. Un psiholog bun sau un terapeut bun poate face si el minuni (in sensul ca poate ajuta cuplul sa isi salveze relatia). Mamicii care a postat ii spun doar atat eu vin dintr-o familie destramata, divortul parintilor mei aproape ca mi-a distrus viata mie si fratelui meu. A fost ceva urat, scandalos si groaznic. cu toate acestea daca as fi in locul tau in cazul in care sotul tau te bate sau te abuzeaza psihologic ( vb aici de umilire, injosire constanta) pleaca, pleaca repede. Daca e vb doar de certuri fara violente fizice si jigniri … sa le spun usoare ca nu gasesc alt cuvant mai bun. Incearca, fa-te luntre si punte, vb cu sotul tau spune-i ce simti, ascluta-l si tu pe el. Roaga-l sa se puna in situatia ta, dar pune-te si tu intr-a lui atunci cand ii spui sau faci unele lucruri. Draga mea, eu iti doresc multa putere si mai ales dragoste. Nu stiu ce crez ai, si nici nu e important, dar ingaduie-mi sa te port in rugaciuni.

    • Bravo

    • Bravo!!!

22. Draga mea, in situatia ta as apela impreuna cu sotul la psihoterapie de cuplu. Pentru copii, pentru mine, pentru noi. Costurile nu sunt nici pe departe uriase si impreuna cu terapeutul puteti stabili un program care sa va convina.

23. Pare ca partenerii si-au pierdut interesul, stima unul pentru celalalt, de aici pornesc toate relele. In toate filmele mai mult sau mai putin siropoase apare un cliseu de care ar fi bine sa tinem seama in viata noastra familiala, si nu este vb numai de relatia dintre soti ci si de relatia dintre parinti si copii: o relatie se construieste clipa de clipa, nu te culci pe o ureche niciodata, nu consideri ca ti se cuvine ceva by default. Unii odata ce s-au casatorit considera ca au intrat in randul lumii si devin comozi. Daca unii soti devin si parinti, considera ca si au arhi-facut datoria si arboreaza niste pretentii exacerbate atat unul fata de celalalt cat si fata de copii. Acest fapt dezechilibreaza relatia si o fac vulnereabila, apar minciuna, omisiunea, teama, prefacatoria.

24. Am trecut si eu prin etapa asta, de mai multe ori in 10 ani de cand suntem impreuna. Sotul meu a fost cel care a deschis subiectul divort de fiecare data si tot de fiecare data i-am zis ca mai bine murim de gat unul cu celalalt dar de divort nici nu se pune problema. Parerea mea e ca atata timp cat nu e vorba de violenta, alcool droguri sau jocuri de noroc, nimic nu este de nerezolvat. Si apoi ati facut copiii impreuna, de ce tu sa te chinui sa ii cresti singura si el sa devina liber si zburdalnic? Si apoi incercati sa va abtineti sa va certati in fata copiilor. Nu puteti sa taceti o saptamana?

25. La multi ani tuturor!
    Eu cred ca atunci cand faci pasul acesta, divortul, trebuie sa stii exact de ce l-ai facut. Trebuie sa stii care sunt sau care este motivul neintelegerii voastre. Neintelegerea nu vine asa din senin, ea are o cauza pe care, din motive de falsa siguranta, partenerii nu o scot la vedere si nici ei insisi nu-si pun problema asa. Efectele acestei cauza sunt tot ce nelinisteste partenerii dintr-o familie.
    Cand vei stii de ce nu va mai intelegeti, atunci abia poti lua o hotarare definitiva.
    E simplu. Intreaba-te daca il iubesti tu pe el si daca da, atunci vei fi asa cum ai fost cand l-ai cunoscut: tandra, draguta, zambitoare, fericita ca el a aparut in viata ta si, mai mult, ti-a daruit doi copii pe care i-ai dorit. Apoi intreaba-l pe el daca te mai iubeste sau daca a intervenit altcineva intre voi care ii „distruge” linistea familiala? Si daca nici el nu a fost „sustras” de catre altcineva din cuplul vostru, daca amandoi simtiti inca dragoste unul pentru altul, atunci veti simti si ingaduinta si respect iar astea vor sta la baza intelegerii dintre voi si, cu iubirea exprimata mereu prin comportament si cu afectiunea ce v-a unit, veti depasi situatia asta.
    Daca unul dintre voi, draga mamica, aveti sentimente de iubire pentru altcineva, ei bine, doar atunci lucrurile par sa fie de nerezolvat.
    Mult noroc! Parintii pot distruge sau nu fericirea copiilor lor.

26. Eu am trecut dupa nasterea puiului printr-o depresie, eram amandoi pe pilot automat cu toate automatismele pe care ni le-au inoculat parintii de mici. A fost foarte foarte greu. Aveam amandoi nevoi neimplinite si de acolo frustrari, certuri, isterii. Modelul familial din copilarie a fost foarte prost, mi-as fi dorit ca ai mei sa se fi despartit. Tata intotdeauna a fost dictatorial.. nu mai continuu.. A ajutat sa citesc, sa incerc sa-mi indentific nevoile, sa comunic cu sotul, sa-i spun si lui despre ce am citit si sa discutam. A ajutat tare mult ca in ciuda tuturor problemelor, el a inteles ca e nevoie sa invatam sa fim oameni mai buni, parinti mai buni, mai constienti de noi, urmarile actiunilor noastre, mai disponibili si conectati pentru copil si pentru noi. Acum e muuult mai bine, mergem impreuna la conferintele totul despre mame, petrecem timp de calitate impreuna, ne intelegem mai bine si ne impacam mai repede. Exista certuri in continuare, sunt sigura ca vor fi cat vom trai dar nu mai imi pun problema despartirii, vreau sa lupt pentru familie pentru ca stiu ca in familia mea sunt cel mai fericita. Btw site-ul printesei a foarte de ajutor in perioada tumultoasa si de educare. Draga printesa iti multumesc din inima pentru asta! Nu stiu daca am reusit sa fiu coerenta dar ce incerc sa-ti spun este ca la noi a mers pentru ca am comunicat si am fost disponibili pentru a ne implini nevoile, clarifica frustrarile . Iti doresc multa putere si sa gasesti solutia pentru problema.

27. La multi ani tuturor!
    Se spune ca prima cheie a relatiilor de lunga durata, de calitate, este cea a politetii. Asta presupune sa vorbesti frumos cu celalalt, sa il respecti, sa nu uiti ca un om care iti este sot/sotie, nu iti apartine ci a ales sa apartina unei familii pe care o construiti impreuna. Sfatul meu: cand simti ca i-ai rupe capul, zambeste si respira de 5 ori inainte sa scoti si cuvintele din gura 🙂 Apoi, ai grija de tine. Nu am inteles situatia exacta a familiei voastre din articol, dar pana la urma nici nu conteaza. Fa un efort si ai grija de tine incepand cu partea fizica si terminand cu cea spirituala. Fa sport, citeste, gaseste-ti o noua ocupatie care sa te multumeasca si sa te relaxeze. Daca tu, dupa ce vei deveni o versiune mai buna a ta si mai fericita (cu tine), nu vei fi iubita de el, atunci poti lua decizia de a pleca. Dar doar atunci. E ceva de munca dar merita, zic eu. Iar ca sa raspund la ceea ce parea o intrebare din titlul articolului, nu. Nu merita sa traiesti o viata de singuratate in cuplu si de nefericire, pentru faptul ca aveti copii. Si asta pentru ca ei vor avea ca exemplu in viata ceea ce vad la voi, felul in care voi va intelegeti, iubirea pe care o lasati sa se vada. Daca intre voi nu va mai exista asta, atunci nu merita. Toti copiii isi doreste pentru parintii lor sa ii vada fericiti si asta, daca nu se poate realiza in cuplu, atunci ei nu va vor invinui pentru un divort.

28. corectie pentru mai sus: „toti copiii isi doresc” 🙂 graba strica treaba…

29. Nu. Expunandu-ne propriile frustrari de femei- unele cu-n singur barbat si eventual sot-altele cu niciunul (sot, copil)- din propria alegere si vointa… dar cu destui cerbi in jur, sa zicem, am invatat ca atunci cand ma mint singura o fac pentru mine. Nu pentru iubit (iubesc si eu la fel ca oricare dintre voi chiar daca nu vreau sa ma marit, am pasiuni, am „mancarimi” fac ce pot sa-mi treaca), nu pentru prieteni, nu pentru familie. Familia mea inseamna pentru mine tot ce inseamna un micut sau doi pentru voi- mamicile.

    Nu mai conteaza ce-a mai ramas din ea.
    Exact ca Malina- pana la „mi-e greu sa dau sugestii”, nu pentru ca nu sunt de acord ci pentru ca nu sunt in pielea ei, a celei care-a scris.
    Eram mai mare cand am reusit s-o conving pe mama sa divorteze. mentionez ca niciodata n-a atins-o pe mama cu un deget.
    Ma intreb azi daca nu ar fi fost mai usor sa primesc eu niste palme decat sa le aud certurile in unele dimineti.
    Nu poti intra in mintea si-n sufletul lor. Stiu „femei” de 28 de ani, maritate, care-si acuza si acum mama sau tata ca „a divortat”. Dar le stiu PROASPAT maritate. Si oarecum mi-e mila de felul in care au curaj sa se puna in pantofii celuilalt.
    Am tot dat sfaturi. N-am avut- cum ziceam sot, copii, unii spun „ai timp” dar ar spune unele „din pacate” nu sunt acel tip de femeie. Care sa-si doreasca sa se aseze. Lucrez mult.
    Am tot dat sfaturi dar nu credeam ca voi fi eu cea care isi va face bagajele dupa 7 aproape 8 ani. De stat impreuna. Zi de zi. Nici o noapte eu sau el nu am dormit in alta parte!
    Am plecat fara nimic. El ma iubea, eu il „mai ” iubeam. Pentru ca incepusem sa resimt egoismul iubiriilui dar evident, nu sunt destul de puternica sa analizez si greselile mele.

    Draga mea. Nu ramai cu el pentru copii, nu mai suntem in era sacrificiului, nu vei ajunge pe strada, nu-i asa? Am fost si eu copil asa ca inteleg mama din tine. Dar femeia din tine ce face? Ce sanse isi da? Cum isi vede mariajul peste 5 ani? Sansele de-a intalni un om cat de cat bun,normal, placut- scad in Romania la o femeie care trece de 45, are copii, nu-i o „diva”. Va rog sa ma corectati daca gresesc. Stiti de ce spun asta? Pentru ca vad si stiu ca 50% in tarile nordice NU scad. Femeia de 45-50-60 isi poate cauta si gasi un partener iar copiii de obicei sunt deja „la casa lor”.
    Tu cum iti vezi viata? Vrei sa te sacrifici pentru 4 persoane pe o durata nedeterminata (tu el si copiii) sau vrei sa te zbati mai mult pentru cei doi copii pana intri pe un fagas normal?

    Orice sfaturi ti-ar da, oricine, nu vei avea curaj sa le urmezi pentru ca o parte a povestii nu exista decat in inima ta, departe de ce-ar putea zice omul de rand.
    Iti spun un singur lucru: cred ca orice femeie care devine mama primeste si niste resurse energetice nelimitate de care poate nu e constienta. Ce faci cu ele? Este viata ta si n-o vei trai in reluare. Nici copiii tai nu-ti vor trai viata, nu-ti vor cunoaste zbuciumul ascuns. Eu zic ca daca decizi sa pleci- te vei descurca.

30. citind comentariile de mai sus am vazut multe recomandari frumoase si cred eu utile, printre care cea privind terapia de cuplu sau lucratul la relatie s-au tot regasit. ce as adauga eu ar fi cateva intrebari la care sa-ti raspunzi: 1. ce te face sa ramai in continuare alaturi de sotul tau? 2. ce lucruri merg intre voi 2 in prezent? 3. daca nu ar fi copiii de fata cand va certati, ti-ai mai pune problema D, sau ai trece mai usor peste moment? 4. cand a inceput sa te deranjeze ce se intampla intre voi 2? 5. pe o scala de la 1-10 unde se afla relatia voastra? 6. aminteste-ti o situatie similara din viata ta. ce te-a ajutat sa iei o decizie atunci? Ar mai fi si alte intrebari. Daca ti se par utile, ne mai auzim 🙂 Ce mi se pare mie vital in situatia asta este necesitatea comunicarii tuturor acestor suparari, frustrari reciproce. Nu in momentul de cearta, ci dupa, la rece. Gen: pe mine m-a deranjat x lucru. as avea nevoie de y lucru. o exprimare personala, fara judecata asupra celuilalt. cu cat e si sotul tau mai disponibil pentru orice solutie gasiti, cu atat cred eu ca este mai bine. Orice solutie ai gasi, important este sa o luati incet, cu pasi mici, si asteptari rezonabile unul fata de celalalt. Inca ceva, o chestie care pe mine m-a ajutat mult la imbunatatirea relatiei este un obicei zilnic:”un cuvant pe zi” l-am numit: in fiecare dimineata, fiecare spune ceva ce apreciaza la celalalt. Iti doresc sa ai un an linistit, sa te bucuri de o viata de familie asa cum ti-o doresti!

    • E foarte pertinent ce spui tu Alis numai ca- din pacate- in multe cupluri exista o singura persoana care mai doreste sau chiar poate sa schimbe ceva- e greu sa gasesti momentul, sa inteleaga ce simti tu- pentru ca omul se concentreaza in primul rand asupra lucrurilor care-l deranjeaza pe el.
      E neplacut si suntem foarte sensibili cand cineva ne pune o oglinda in fata. Si apoi- dupa comunicare sau chiar terapie, revine si rutina, repede. Uitam de ce-l deranjeaza pe celalalt si eventual reintram in cercul vicios.
      In plus, in tot acest timp, din pacate- experienta mea sau a altora mi-a aratat ca pot aparea multi factori care sa fie „mai tentanti” si chiar…alunecari de teren. Atunci nepasarea devine si mai acuta.
      Sigur, – din pacate- e urat ce spun dar adevarat- am cunoscut si cupluri care se inteleg bine si sunt impreuna pentru ca fiecare are portia lui de libertate si o foloseste asa cum doreste dar respectul trebuie sa fie la locul lui. O fi o intelegere mutuala? Un consens?
      Si apoi noi femeile mai stim ceva, probabil stiu si barbatii. Cand iubirea si respectul dispar, cum le reincarnezi? Toti ne certam dar nu inseamna ca nu ne mai iubim, nu ne mai pretuim. Si-apoi mai e intrebarea: cat poti duce? O persoana ca mine n-ar suporta 2 certuri pe saptamana de exemplu, m-ar epuiza psihic, mi-ar afecta balanta interioara, m-ar pune pe ganduri. Cunosc un amic la care nevasta striga de 6 ori pe saptamana- nu neaparat fara motiv- si el e Zen, pur si simplu se poate detasa.

      Cat „poti duce” cand nu mai iubesti? Cand esti indragostit, aromatizat de hormoni, e nostim si sforaitul lui…

      (Printesa, buna idee cu guest posturile, mi-e dor de vechiul design. Pe al tau l-am dat exemplu cand m-a intrebat web-des ce imi place. Evident, trebuia personalizat, ca-s zeita, na- tu esti printesa :P)

31. Este prima data cand postez mai ales ca nu sunt nici mama si nici sotie.. dar apreciez majoritatea articolelor si unele sunt chiar funny.Am citit atat articolul si comentarile si sincera sa fiu la un moment dat am izbucnit in lacrimi. Violenta verbala cat cuprinde de cea fizica nu prea am avut parte …amintiri din copilarie care nici acum nu le pot sterge din minte. Consider – (nu pot sa dau un sfat pentru personajul articolului fiindca nu stiu intreaga poveste si nu sunt in masura sa fac asa ceva) ca daca parintii nu se mai inteleg sau exista violenta de orice fel cel mai bine este sa se mearga pe drumuri separate si nu de dragul copiilor. Copii nu vor avea o copilarie fericita,poate chiar vor avea traume mai tarziu. As vrea sa o vad pe mama divortata desi ideea acestea o am de multi ani si i-am spus-o dar este decizia ei acum, insa nu am avut o copilarie tocmai fericita si nici acum dupa multi ani de atunci nu pot sa imi revin coplet psihic si emotional. De aceea spun ca un copil va fi fericit cand isi va vedea parintii fericiti. El nu iti va spune ‘ sti ce ma bucur ca mi-ai dat nu stiu cate jucarii si ce casa frumoasa ai facut’ NU, iti va reprosa probabil faptul ca nu ai actionat la momentul potrivit ca sa fie fericit si implinit psihic si emotional.
    Va doresc tuturor mamelor si sotiilor sanatate si intelepciune in noul an !

32. S-au spus deja multe povesti, sfaturi…eu vreau sa spun doar un lucru: incercati acum sa reparati ceea se mai poate repara…cresterea copiilor nu va imbunatati situatia de la sine, ceea ce se intampla acum urat intre voi se va aduna si va ramane mereu ca un balast care va va impiedica sa o mai puteti lua de la zero, nu veti mai putea fi voi, lucrurile se vor complica, situatia se va agrava…dincolo de clisee incercati sa va dati seama daca ceea ce va desparte e mai mult si mai important decat ceea ce va mai apropie si decizia va veni de la sine.

33. DACA mai exista ceva de salvat, incercati sa salvati. Observa ca vb la plural, pt ca tb sa vreti amandoi. Din cum pui tu problema, imi pare ca nu consideri ca mai e ceva intre voi. Nu consider ca e mai bine sa rămâneți împreună doar pt copii. Nu le-ati face niciun bine si, dupa cum poti citi mai sus, pot ramane cu traume emoționale. Ce vrei sa ii inveti de fapt? Eu as zice ca merita luptat pt a avea dragoste si respect, cu tatal lor sau, daca nu sr mai poate cu el, cu altcineva. Succes

34. Am început să citesc şi comentariile dar le-am abandonat. Am o foarte mică încredere în consilierea de cuplu aşa cum am o foarte mică încredere într-un străin care bagă citate potrivite pentru orice situaţie, e de preferat o părere sinceră şi nu un text învăţat pe de rost (nu am nici cea mai mică intenţie să jignesc pe cineva, e o părere personală pe care o susţin cu argumente personale). Am în schimb mare încredere (şi apreciez) în încercare, ori din spusele tale nu prea este asta, începeţi o discuţie, se lasă cu drăcuială (presupun că asta înseamnă cuvântul cu d) si gata, nu mai merge, se instalează tăcerea/tensiunea. Mai cred că ai dat doar jumătatea mai mică a informaţiei, gen “suntem de zece ani, ne iubim copiii, nu ne mai împăcăm, nu ştiu ce să fac”, vrei sfaturi obiective cu atât? 🙂 Sigur sunt obiective? 🙂 Aaaaa, doar discutăm, aşea 🙂 Deci încearcă, nu iţi iese, mai incearcă, iar nu iţi iese, încearcă încă o dată, pentru că din spusele tale asta înţeleg, preferaţi un du-te dracu’ spus rapid, că e mai simplu. Bineanţeles, dacă venea discuţia asta din partea soţului îi spuneam lui acelaşi lucru. Iar dacă tot nu merge măcar rămâi senină, ai încercat. Pentru că vezi tu, dacă tratezi pe cineva cu pardonul să nu cumva să crezi că la un moment dat vei primi altceva decât un pardon.
    Ca exemplu (şi cam bănuiesc un pic şi la tine – fără supărare), acum mulţi ani la nişte amici, el când intra seara obosit pe uşă (lucra foarte mult) primul lucru pe care-l auzea era un reproş răstit, apoi o jignire înţepată, iar când răspundea se lăsa cu urlete de ambele părţi, de câteva ori mi-a zis de genul „nu mai ştiu ce sa mă fac cu aia”, sau „a ajuns sa-mi fie silă să mă duc acasă”. Urmarea, bineânţeles, băieţelul a rămas cu ea, şi ea încă mai pozează în victimă, la ora asta e o depresivă care încă nu inţelege cum de ăla nu i-a mai suportat ieşirile, pentru că, nu-i aşa, e femeie şi mai presus mamă, iar barbatul are obligaţia să facă sluj. Până la o limită chiar m-a amuzat, am asistat la o discuţie de genul ăsta într-un cerc unde mai erau şi alte astfel de duamne care-şi plângeau ofurile. Ok, să creadă asta în continuare.
    Pus in balanţă (apelez la memorie), într-o postare mai veche Ioana spunea despre sfatul bunicii ei privind căsnicia „dacă vrei să-ţi ţii bărbatul acasă îl mângâi şi-l pofteşti la masă”. Inţeleaptă vorbă.

    • „Daca vrei sa-ti tii barbatul acasa, il mangai si-l inviti la masa?”
      Si daca el nu te mangaie si nu te invita nicaieri? Sau noi, femeile suntem obligate prin natura societatii si a „obicinuintei” sa tinem casa, barbatul, copiii numai ca el saracul sa nu faca „sluj”?
      Casnicia e un dans in doi. Daca tot ceea ce poti referi la ea este ca femeia trebuie sa isi inghita vorbele mereu si sa fie politicoasa si binevoitoare, smechera si detectiva, atenta si isteata, inseamna ca rolul barbatului ramane doar sa…existe?

    • Ai luat vorbele astea ad literam?…
      Mai sus am zis că trebuie să fie reciproc, dacă tratezi într-un anume fel, aia vei primi.
      Şi mai cred că în unele lucruri primul pas îl face femeia, la fel cum alte lucruri sunt apanaj masculin. Nu am sugerat că o femeie trebuie să fie sclava unui bărbat, cred că sunt cel mai vehement personaj când aud de aşa ceva, deci nu prea înţeleg exemplele puţin forţate pe care le-ai dat.

    • Claudiu, cu toata independenta de care dau dovada (si care mi-a fost reprosata in trecut) ma vad nevoita sa zambesc si sa-ti dau dreptate. Si poate sa clarific un pic, ca ce-ai scris tu poate fi usor interpretat gresit daca exista predispozitie pt asa ceva: vorba aceea citata inseamna ca intre doi oameni care se cunosc si se iubesc arareori o vorba buna nu va urmata de o alta vorba buna. Nu e vorba ca femeia sa faca si barbatul sa existe, ci ca atunci cand semeni vant… stiti voi continuarea. Iar daca totusi e urmata de o vorba mai sfadita, iarasi exista prezumtia de nevinovatie si iertarea, intre oameni care se iubesc. Dansul in doi nu presupune ca tot timpul le fac amandoi pe toate in mod egal, ca nu sta nimeni sa imparta farfuriile in numar egal la spalat. Mai inseamna si sa umple unul golul de comunicare si afectiune cand celalalt e coplesit si apoi viceversa. Si sa isi ierte unii altora micile scapari (cu accentul pe micile).
      Ca raspuns la intrebarea adresata, eu provin dintr-o familie in care certurile au fost la ordinea zilei si sunt in continuare. Nu atat de umilitoare si degradante cat mai mult suparatoare prin tensiunea pe care o creeau. Acum ceva ani (pe la inc anilor 20 🙂 ) eram anti-cearta doar ca nu fie zgomot, anti- orice fel de confruntare. Acum am inteles ca au si astea rolul lor, insa parca vad ca incep sa ma asez pe calapodul alor mei si incerc sa omor asta din fasa (te afecteaza enorm, o stim cu totii). Nu te blama ca te-ai gandit la divort si chiar ti-ai facut niste planuri, din cate vad doar te-ai gandit, raspunsul inca nu exista. Insa asigura-te ca ai incercat tot ce ai putut pt familia asta inainte sa divortezi, ca sa dormi linistita cand copiii te vor intreba „de ce?”

    • Eeeee, experienţa îşi spune cuvântul în cazul dvs. (dacă am înţeles eu bine cum e cu vârsta 😀 ), n-am zis de predispoziţie pentru că nu am vrut să fie interpretat drept jignire. La fel şi cu independenţa asta invocată mult prea des-intens-zgârietor în ultimul timp. Open mind-ismul mamii ei de treabă! Păi cuplul ce mai înseamnă atunci, doar traiul la comun şi gata?! Păi dacă cineva invocă independenţa să-şi ia unul de-ăsta, nu un soţ (şi în general e valabil pentru orice relaţie). Şi să aibă decenţa să nu se văicărească ulterior, aşa cum sunt foarte sigur că se va întâmpla.
      „Mai inseamna si sa umple unul golul de comunicare si afectiune cand celalalt e coplesit si apoi viceversa” – gata, mă înclin 🙂

    • Sunt si barbati care fac reprosuri non-stop, nimic nu le convine. Daca nu le spui nimic, ii tratezi cu indiferenta, daca pleci din camera ( ca sa eviti cearta), te urmaresc si continua. ca sa scape de senzatia de vinovatie, cea mai buna aparare e atacul: un lucru minor pe care nevasta nu l-a facut, desi a muncit non-stop. Cand, in final , ea ii spune ca a facut tot ce a putut, in timp ce el era plecat, el zice ce ea face reprosuri ca a plecat…Si barbatii si femeile sunt oameni si pot fi in toate modurile. Nu se poate generaliza. Dar exista o tendinta de a blama femeile ca sigur au facut ele ceva de i-au scos din minti. Pisalogi puteti fi si voi

35. La multi ani tuturor!

    Foarte frumos articolul. Foarte util comentariul Malinei. Cam astea ar fi “etapele” de urmat, dupa parerea mea.

    In general, mie mi se pare ca oamenii renunta mult prea usor la relatiile “stricate” dar care mai pot fi reparate, iar acest lucru am observant ca este valabil pentru tot felul de relatii, nu numai pentru cele de iubire dar si pentru cele de prietenie, de colegialitate. Ma intristeaza sa vad ca se arunca mult prea repede la gunoi ceea ce poate fi inca reparat. Trebuie sa avem rabdare, zic eu, sa gasim cauza problemei, sa comunicam cu calm, sa incercam sa gasim solutii, sa apelam la specialist, sa imbunatim si sa reparam, cu calm.

    Pe de alta parte, daca relatia s-a degradat intre timp atat de mult incat nu mai putem RABDA…; urasc acest “a rabda” pentru ca mi se pare ca implica deja disperare. Nimeni nu ar trebui sa rabde, in niciun caz pentru copii.

    Din propia experienta dar si din experienta altor prieteni, am ajuns la concluzia ca, in general, copii cresc drepti si frumosi atunci cand NU sunt supusi unor situatii tensionante si stresante, la violenta verbala sau fizica, chiar daca asta inseamna sa cresca cu 2 parinti divortati. Este mult prea solicitant pentru un copil sa creasca cu certuri zilnice, cu reprosuri si tensiuni, il vor marca pe viata.
    In plus, copii invata foarte multe de la adultii care ii inconjoara. Ce poate invata un copil de la 2 adulti care nu se inteleg si care se cearta tot timpul si care nu fac decat sa rabde intr-o relatie destramata?

    Cand eu eram foarte mica, Mama mea a ales sa divorteze si sa ma cresca singura, cu toate implicatiile emotionale si finaciare aduse de separare. Cat de mult o felicit pentru decizia facuta, asta nu pot exprima in cuvinte! M-a invatat astfel, pe langa altele, ce inseamna respectul de sine! Alte prietene au crescut alaturi de parinti care nu se intelegeau deloc si ii invinovatesc pe acestia, ca nu au avut curajul sa divorteze la momentul potrivit.

    Sfatul meu este ca, oricare ar fi alegerea ta, sa iti inveti copiii, prin puterea exemplului ce inseamna respectul de sine, respectandu-te pe tine ca persoana, femeie si mama!

36. Draga mea, o sa urmeze un comentariu lung! 🙂
    In primul rand nimeni nu poate si nici nu ar trebui sa-ti spuna ce sa faci. Chiar daca ni se pare ca avem experiente de viata similare, nu e asa: fiecare caz e unic pentru ca implica indivizi unici (mda, un fel de pleonasm). Si acum incepe lectia de psihologie…
    Un om se schimba in permanenta. Suntem suma experienteleor noastre de viata si orice situatie prin cae trecem, orice citim, orice facem isi lasa amprenta asupra noastra. Asadar, tu cea de acum cu siguranta nu mai esti tu cea de in urma cu X ani cand te-ai gasit cu sotul tau. Idem si pentru el.
    In cuplu avem doi oameni. Doi oameni care nu isi petrec fiece clipa experimentand aceleasi chestii. Asadar doi oameni care evolueaza diferit. Uneori, chiar daca cei doi de acum 10 ani erau compatibili, cei de azi s-ar putea sa nu mai fie. Sau s-ar putea sa fie, dar sa fi pierdut legatura pe undeva.
    Acum sa vorbim despre decizii… Nu exista decizii bune sau rele. Nu de alta, dar nu ai cum sa stii ce s-ar fi intamplat daca ai fi ales alta cale. Asadar eista decizii pe care ti le asumi si iti asumi consecintele si exista decizii cu care nu esti impacat si le vei regreta tot restul vietii. De obicei, astea din urma sunt cele „sugerate” sau impuse de altii.
    Si sa vorbim si despre cazul tau.
    Trebuie sa gasiti solutia impreuna si orice decizie ai lua sa fii impacata cu ea. Sa o iei in cunostinta de cauza. Gasesc ca e bine ca nu va e teama sa vorbiti despre divort. Numai ca v-as propune inainte de a lua o astfel de decizie, sa vedeti cum de ati ajuns sa considerati ca nu mai sunteti un cuplu. Ideal ar fi sa epelati la o terta persoana care e obiectiva, gen consilier psihologic. Atentie! O astfel de persoana nu are rolul de a va spune ce sa faceti, ci pe acela de a pune intrebarile la care voua va e teama sa raspundeti. In cazul in care nu se poate sa apelati la o astfel de persoana (buget, nu exista in orasul in care locuiti…), puteti incerca voi doi, dar va avertizez ca o sa aveti nevoie de mult curaj si cuvantul de ordine trebuie sa fie sinceritatea, oricat de dureros ar fi!
    Ideea de baza e ca trebuie sa descoperiti ce nu mai merge si sa treceti de stratul superficial de probleme gen „ai mutat paharul din loc”. Cand porniti procesul asta de intrebari si raspunsuri, uitati de reprosuri si certuri. Cand simtiti ca vreti sa va scoateti ochii, luati o pauza. Poate chiar ar prinde bine sa dormiti in camere separate. Daca unul incepe sa reproseze si celalalt raspunde, tot ce obtineti e o escaladare a conflictului, fara a ajunge la probleme cu adevarat profunde.
    Noi, oamenii, tindem sa scoatem la inaintare tot felul de mizilicuri pentru a acoperii durerea pe care ne-ar provoca-o cele cu adevarat imporante care zac in noi. Dar in momentul in care le scoti pe astea la suprafata, doare al naibii de tare si apoi trece. Jur ca trece! Si ajungi sa privesti o noua situatie de genul ala cu calm si detasare.
    Asadar, trebuie sa identificati cauza/cauzele incompatibilitatii actuale. Daca voi doi, sau unul din voi considera ca nu sunt de trecut, atunci, da, separarea e solutia ca sa nu continuati sa adunati frustrari si traume.
    Nu stiu de ce in unele culturi inca divortul, mai ales cand exista copii la mijloc, e privit ca un dezastru, o calamitate. Daca parintii au minte in cap si dorinta de a fi prezenti in viata urmasilor lor, faptul ca nu mai locuiesc in aceeasi casa nu este un impediment! Bineinteles, parintii care pun binele copilului in fata nu o sa incerce niciodata sa-l foloseasca pe urmas impotriva celuilalt, iar linia de educatie a copilului se va stabili de comun acord.
    Psihologic vorbind, este mai traumatizant pentru copil sa vada urlete si certuri si reprosuri zilnic, decat sa-si vada parintii separat si in conditii de calm. Bineinteles, reiterez nevoia de a le explica ce se intampla, de a nu-i „asmutii” impotriva celuilalt parinte etc. Ideea e sa diminuam traumele, nu sa le inmultim.
    Deci, primul pas e sa vedeti de ce ati ajuns aici. Si asta implica autocunoastere (uneori scoti la suprafata cadavre pe care nici nu credeai ca le ai in beci!) si sinceritate maxima. Nu va fie teama sa va puneti intrebari incomode sau sa va dati raspunsuri la fel de incomode. Nu va cenzurati gandurile, oricat de nepotrivite vi s-ar parea! Si porniti pe ideea de intelegere si ascultare, nu contra-atac. Trebuie sa intelegeti ca voi doi nu ganditi la fel din start si ca nici nu veti ajunge vreodata sa ganditi la fel deoarece sunteti doi indivizi diferiti. Deci ce tie ti se poate parea normal, lui i se poate parea anapoda.
    Apoi vedeti daca puteti rezolva situatia. Si abia apoi e cazul sa va ganditi daca divortati au ba.
    Off, as putea sa-ti scriu pagini intregi… 🙂 Be strong!

    • Descriere situatie: sot violent fizic, verbal, psihologic. Traducere: arunca mancarea pe care am gatit-o sau carnea pe care am cumparat-o special impreuna cu copilul – ca sa facem chiftele, mancarea preferata a copilului. Distruge lucruri prin casa in crizele de nervi. Ne supune terorii, atat pe mine, cat si pe copil. Ma injura de mama (care a murit), de tata, de bunici (si bunicii au murit) si de toate rudele vii sau moarte. Il apuca crizele de urlat atat de tare si violent incat se aud si la vecini sstfel incat imi e rusine cand dau ochii cu ei. Ma ameninta ca nu imi da divortul, si ca o sa ma tarasca prin tribunale pana o sa ma distruga, ca sa vada el ca eu sufar. M-a lovit, im rancit, impins, sucit mainile pana la durere, mi-a luat telefonul. Daca plec din incapere cand incepe sa urle (din varii motive, unele mai marunte decat altele) vine dupa mine ca sa ma faca sa il ascult. Imi spune ca sunt pocitanie, grasa si proasta. Ma ameninta ca „Las’ ca vezi tu. Nu o sa iti platesc nimic, nu iti las apartamentul, mai bine il vindem di facem banii jumi-juma, chiar cu riscul de a ramane in chirie. Ma ameninta ca imi ia copilul. A, era sa uit, ma schuipa etc.
      Sfaturi” intelepte”: lasa de la tine, fii tu mai desteapta, mai fa si tu niste compromisuri, tmsi supremul tine de familie si de barbat.
      Concluzie: nu mai dati sfaturi tampite. Cum sa sfatuiesti o femeie care indura asa ceva o fata la 2-3 zile „SA INDURE”?! Feresca bunul Dumneze!!!
      P. S. : nu e usor deloc, ba dimpotriva, e greu ca dracu’ si repet CA DRACU’, sa iei decizia de a divorta. Si asta, tocmai din perspectiva mamei a carei prioritate absoluta este binele copilului ei, si care (ca fapt divers) nu mai are mama ca sa o sprijine, caci a murit (dupa cum zi eam mai sus, la capitolul despre injuratul mortilor sotiei. Tatal ei (al tinerei mame) e un alcoolic iresponsabil si curvar. Socrii tinerei mame o injura si ei la greu. Si atunci ce ii ramane, sa se agate de iluzia unei familii fericite, in care domneste liniatea, intelegerea, respectul si iubirea i tre soti? Nu, fratilor, ii ramane singura solutie viabila: divortuuuuul. Atat, divortul. Pur, crud si simplu, divortul.

37. ” Ajutați-mă. Voi ce faceți? Sau ce-ați face?”

    ok, iti spun ce as face eu.

    1. mi-as aduce aminte de promisiunea facuta cand ne-am casatorit. a fost o promisiune facuta (si) de mine, facuta de bunavoie si cu toata fiinta mea. eu personal daca as ajunge sa incalc aceasta promisiune, mi-ar fi greu sa mai traiesc cu mine. si asta nu e singura promisiune… ca si eu mi-am promis ca vor avea tata copiii mei 🙂
    desigur, aceasta promisiune n-ar mai avea valoare daca ar bea, daca ar fi violent, daca s-ar purta urat cu mine sau cu copiii nostri, etc.

    2. mi-as aduce aminte de ce m-am indragostit de el, de ce l-am iubit/ iubesc, de ce am facut copii impreuna, de ce am format o familie. as pune accentul pe ce are el bun si frumos, as pune accentul pe ce este frumos si bun in familia noastra, pe ce avem si ce ar trebui sa apreciem. m-as gandi ca, asa cum s-a schimbat el, foarte probabil sa ma fi schimbat si eu pe parcurs.
    as incerca sa-i fiu si prietena, nu numai sotie (crede-ma, se schimba mult optica). as incerca sa ne vedem pe toti ca o „echipa” (fiecare cu rolul sau) si nu ca pe rivali (care tzipa mai tare si care jigneste mai mult si care ego e mai puternic).

    3. as cauta sa identific cauza, motorul acestei schimbari. certurile multe si dese sint doar efectul a ceva ramas nerezolvat. s-a intamplat ceva ce te-a afectat puternic pe tine, si nu ati vorbit despre asta, sau ati vorbit si a fost egal cu zero? s-a intamplat ceva ce l-a afectat pe el, si nu ati vorbit despre asta sau ati vorbit si a fost egal cu zero? cautati cauza. impreuna sau pe cont propriu.

    4. as Refuza sa ma mai cert, sa jignesc, sa-mi consum energia in acest mod. daca jignesc, e greu sa primesc un compliment la schimb; daca sint nervoasa si tip, e greu sa primesc blandete si caldura. as face schimbari intai la mine, si le-as face inainte sa cer/ vreau ca altul sa se schimbe.

    daca ar face ceva ce nu-mi place, nu l-as critica, nu l-as jigni. as spune ce nu-mi place sub forma de ironie, sau de gluma.

    daca ar incepe cearta, m-as duce si m-as juca cu copiii. si din joaca in joaca l-as implica si pe el in joaca.

    5. nu m-as gandi la divort ca la o „solutie”. as cauta o solutie care sa excluda divortul.

    6. as aplica toate aceste puncte incepand de AZI.

    din felul in care ai povestit, si mai ales din putinatatea datelor, intuiesc ca nu e nimic pierdut. trebuie doar regasit. cu iubire, cu inima deschisa, cu intelepciune.

    (cu D incepe si dracuiala si divortul, insa cu D incepe si Dragostea 🙂 )

    • Doamnă feedback, jos pălăria, la câteva puncte ai pus punctul pe i şi căciuliţa pe î. Nevasta tre’ sa fie prima prietenă şi masculul, cât mai a dreacu’ o fi o el, o să simtă/recunoască asta (pentru că, nu-i aşa, el trebuie sa fie primul, nu un subiect de discuţie într-o gaşcă de depresive – am asistat la asta, peste limita scârbosului). Iniţial poate nu recunoaşte verbal, dar o să simtă. Şi reciproca apare când nu te-aştepţi, asta dacă el e bărbat. Şi iar cred fff. sincer ca gluma, ironia, vorba calmă, autoironia, rezolvă muuuult, fără prietenie dragostea e un foc de paie, e pasiune trecătoare si gata. Ziceam mai sus de unii pe care-i cunosc, el şi-a refăcut viaţa aşa cum a putut (mi-a fost coleg de serie, genul de om care vrea o viaţă liniştită şi calmă), iar ea încă încearcă să işi refacă viaţa de câteva ori pe an 😀 , că de, bărbaţii e porci şi ea e o duamnă neînţeleasă la corazon 😀 , o să mai încerce cât o mai putea. Pai băi femei!, la vârsta asta (trecută de 37), şi după aproape şase ani încă mai ai aiureli de-astea?? Dar chiar crezi că cineva acceptă asta în afară de bărbălăii care, mă rog 😀 şi în afară de domniţele de pe acelaşi calapod?? Că doar cine se aseamănă se adună.

38. Draga mea, tu trebuie sa iti asculti intuitia, iti garantez ca daca esti perfect constienta si prezenta in relatia ta, la un moment dat o sa ai un declic care o sa iti spuna daca sa continui sau nu. Nu-ti mai pune singura piedici – ce o sa se intample cu copiii, cum o sa ma descurc, etc. Nu trebuie sa faci compromisuri – ori munciti amandoi la relatie ca sa o faceti sanatoasa si functionala, ori nu va mai chinuiti reciproc. Lucrurile practice se vor rezolva intr-un fel sau altul – el va ramane parintele copiilor si daca voi divortati. Din experienta proprie si la ce vad la cuplurile din jurul meu, cuplurile care au rezistat dupa un moment de cumpana (inselat, etc) au facut-o pentru ca amandoi si-au dorit 100% asta. Daca unul trage si celalalt se lasa tarat, barca aia se va scufunda la un moment dat fara doar si poate. Iti doresc sa iti gasesti linistea sufleteasca intr-un fel sau altul si sa ai parte de multe momente fericite.

39. https://www.youtube.com/watch?v=1yQ1BcT5flw

    Să încercăm să ne înțelegem mai bine.
    În căsnicia mea, am făcut o regulă cu soțul: Dacă sentimente mai sunt, și dacă nu e caz de înșelat, orice rezolvăm. Alege înțelept.

40. Eu nu cred ca exista cuplu cu copii mici care nu s-a gandit vreodata la divort. Si parintii nostri au trecut prin aceasta dilema.De ce? Pentru ca intimitatea intre ei aproape ca nu mai exista din cauza timpului si a oboselii, concediile cu copii sunt 10% relaxare pentru parinti, banii se imputineaza, apar noi si noi situatii si probleme care inainte nici nu existau etc, etc.
    Sfatul meu este cautati lume care sa va ajute: bunici, rude, prieteni, bone, vecini, crese, gradinite. Sa va acordati timp si relatiei, sa nu incercati sa le faceti pe toate (curat, mancare, jucat cu copii, etc) , sa aveti si concedii fara copii. Copii traiesc la fel de bine si daca se duc in weekenduri la bunici sau stau cateva ore cu o vecina.

41. Da, ramaneti impreuna!
    Cu siguranta va mai iubiti, dar in acest moment nu mai reusiti sa mai vedeti asta.
    Cat timp nu sunt greseli mari (tradare in cuplu sau fapte de violenta care sa puna in pericol viata ta si a copiilor), eu cred, cu tarie, ca puteti sa va regasiti.
    Pentru ca in TOATE cuplurile se ivesc, la un moment dat, perioade mai negre, dar veti deveni mai puternici si veti invata mai bine cum sa iubiti nu renuntand, ci luptand pentru voi.
    Personal eu n-am incredere in terapia de cuplu, dar, daca simti ca te-ar ajuta, poti sa incerci …
    Parerea mea ar fi ca solutiile problemelor voastre se gasesc in voi:
    Trebuie ca intr-o zi sa rugati pe cineva de incredere (bunic, prieten) sa aiba grija de copii intr-o seara, sa-i ia la el, iar voi doi sa ramaneti acasa si sa discutati deschis despre toate nemultumirile acumulate in timp. Desigur ca trebuie sa-i impartasesti si sotului intentia discutiei acesteia, sa fie si el pregatit, nu sa fie luat pe nepregatite. Vei spune si vei auzi lucruri care dor si vei plange, dar TREBUIE sa afli adevarul, trebuie sa afli sincer tot ceea ce faci tu fara sa-ti dai seama si pe el in doare si supara si, la fel, trebuie sa afle si el tot ceea ce face el si te intristeaza, indeparteaza. Si trebuie ca toate astea sa nu fie spuse pe ton de repros, ci simplu, asa acum sunt. Dupa ce veti afla toate ranile nevindecate, hotarati impreuna cum sa faceti asa incat sa nu va mai raniti reciproc, stabiliti-va niste reguli prin care sa va reveniti si, daca la inceput nu reusiti sa le respectati, cereti-va iertare de cate ori se impune, fara orgoliu.
    Asa am reusit eu sa ma regasesc cu sotul meu, acum mai multi ani, dupa o perioada de 2 ani de certuri si neintelegeri.

42. Nu ma mai lungesc si eu ca s-au spus toate cate trebuiau si si pe deasupra. Eu cred ca o mama nefericita si un tata la fel nu vor putea sa isi faca nici copiii fericiti. Nu uita ca acesti copii vor pleca, mai devreme sau mai tarziu, de acasa. Si ramaneti voi doi. Acum e vorba despre voi, nu despre copii.

    • Apropos de asta: soacra mea a plans extrem de mult cand a plecat sotul meu de acasa si apoi si fratele lui. Si cand am intrebat-o de ce plange, mi-a zis „Am ramas singura in casa”. Pardon, pai nu esti singura, esti cu sotul! Trist, sper sa nu ajung asa….

    • Bravo!

43. Eu am crescut intr-o casa in care parintii se certau cvasipermanent dar mama s-a incapatanat sa nu divorteze „pentru mine”. Bull-shit, ma lipseam de tipetele, lacrimile si cioburile care mi-au marcat copilaria.

44. Am vazut un film foarte bun pe o tema asemanatoare, care pe mine m-a ajutat mult in perioada respectiva. Se numeste Fireproof. Eu ma bucur ca parintii mei nu s-au despartit desi toata viata s-au certat si nu am avut o clipa de liniste. Cred ca ar fi fost mai greu sa ma gandesc ca mama sau tata are o alta familie, sau cine stie … ca tata a cazut mort de beat intr-un sant. Acum, cand si eu si sora mea suntem la casele noastre, parintii se inteleg mult mai bine.

45. M-am numit „Divortata” pentru ca am trecut prin aceeasi situatie. Nu stiam ce sa fac si imi doream din tot sufletul sa salvez familia, insa dupa un an de sedinte cu un specialist am inteles ca trebuie sa-mi salvez copilul! Am invatat ca relatie/familie inseamna minim 2, iar copilul nu are nicio vina ca noi am ales sa-i fim parinti, ca nu ne mai intelegem. Psihologul mi-a spus sa nu ma mir cand peste 20 ani, copilul meu va veni acasa cu o fata deprimata, incruntata, fara zambet pe fata. Acestea sunt efectele cresterii unui copil cu o mama plansa, nervoasa, frustata…si nu numai! Modelele de femeie si barbat ale unui copil ajuns la maturitate, sunt femeia (mama) si barbatul (tata) din viata lui. Eu am baiat si nu am vrut nicio secunda sa ajunga, mai tarziu, sa se poarte ca tatal lui. In primul rand vorbeste cu un psiholog (sunt oameni care au studiat comportamentul uman in ani grei de scoala). Trebuie sa inteleaga toata lumea ca nu avem 7 vieti, avem una singura si este ireversibila, la naiba. Psihologul m-a invatat sa identific lucrurile negociabile si nenegociabile din viata mea, iar linistea si educatia copilului meu sunt acum, dupa divort, nenegociabile. In casnicie totul era negociabil la mine: statut, timp liber, fericire, mandrie, liniste…etc. Acum am o relatie mult mai buna cu copilul (atentie: cu cat creste copilul, nu mai poate fi „pacalit” – „mami plange ca o doare capul” -nu mai tine), iar tatal este prezent cat doreste el. Financiar vorbind, este mai greu, dar nu imposibil. Pentru rasetele copilului, renunt la multe pentru mine! In concluzie, mergi la psiholog, el stie cum sa te ajute sa vezi lucrurile asa cum sunt, nu asa cum ti le doresti sa fie. Si nu uita, viata e scurta, copii cresc repede!!!

    • Buna,

      Ne spui si noua te rog care a fost psihologul vostru? un contact? merci.

46. Draga mamica,
    Nu dau sfaturi, Nu incurajez divortul, nu provin din parinti divortati, deci nu am nici un model imprimat din copilarie, din contra, ai mei au un TOT complet si anul acesta sarbatoresc 40 ani de casnicie.
    Sunt in papucii tai, mi-am adresat aceleasi intrebari, sau cel putin similare.
    Dupa o foarte lunga perioada in care mi se parea imposibil sa mai fim pe aceeasi lungime de unda, am decis sa luam o pauza, el mutandu-se de acasa. Nu i-am limitat accesul la copil, din contra am facut tot ce am putut si am stiut eu mai bine sa se vada cu fata cat mai des, sa petreaca timp impreuna.
    Am luat o pauza de la orice legat de cuplu, cum se spune m-am distantat de problemele/certurile noastre astfel incat sa pot judeca la rece, chiar daca in sufletul meu simteam ca ma sufoc, ca ma inec, simteam ca am esuat ca femeie, ca sotie, mai putin ca mama.
    Trebuie sa fi foarte sincera cu tine, sincera pana la durere: care sunt adevaratele tale sentimete pentru barbatul care iti este sot? Vrei sa-l ai alaturi doar ca sprijin financiar? Il mai iubesti pe el, barbatul, sau ti-e frica sa ramai singura? Dupa ce iti raspunzi tie insati la aceste intrebari, incearca sa descoperi ce anume nu merge, unde scartaie si cum poate fi reparat ce acum s-a stricat.Asta, binenteles, daca inima si ratiunea iti spun ca-l mai iubesti.
    Eu ma inteleg mult mai bine cu sotul meu decand a plecat. Vorbim zilnic, radem, parca ne redescoperim. Iesim des in oras si cu fetita noastra, dar am iesit si singuri, doar noi doi.
    Eu iti doresc doar sa-ti gasesti linistea, sa reinveti sa zambesti!

47. Nu imi permit sa dau sfaturi in aceasta situatie, insa desi nu te cunosc iti urez din suflet sa reusesti sa iei decizia cea mai Utila! Iti urez tie si copiilor tai un an doar cu impliniri si cat mai multe bucurii!

48. Draga mea, Ceea ce traiti voi se numeste BABY CLASH. Mai multe in articolul de mai jos.
    http://www.psychologies.com/Famille/Etre-parent/Equilibre-du-couple/Articles-et-Dossiers/5-conseils-pour-eviter-le-baby-clash
    1. Multi au recomandat terapia in cuplu, popi sau psihologi. De cele mai multe ori, barbatul nici nu vrea sa auda de asa ceva.
    2. Daca te-ai casatorit cu un „copil”-„baiatul mamei”, care nu facea nimic toata ziua si tu faceai TOTUL inainte in casa si pentru cuplu, evident ca acum ti-e greu sa ai grija si de copiii tai si de SOTUL-COPIL, pe care l-ai acceptat asa de la inceput. Cam greu sa schimbi acum termenii intelegerii maritale, atat de avantajoasa pentru el.
    3. Daca este violent fizic, trebuie sa pleci. Faci reclamatie la Politie ca sa nu te acuze ca i-ai rapit copiii, suni un avocat, iti faci bagajele si pleci la parinti, rude, prieteni.
    4. Daca v-ati certat atat de mult, ce alte subiecte de cearta mai pot aparea ulterior? Nu v-ati jignit destul pe aceleasi teme? Mai este ceva de spus? Sau vrea fiecare sa aiba ultimul cuvant? Este chiat atat de important?
    5. Vorbesti de bani, dar nu mai traim in sec.XVIII, femeia are drept la munca, la pensie alimentara, poti munci part-time, ai parinti si rude, care te pot ajuta la inceput. Va fi greu, dar nu fi lenesa!!! (am citit mai sus un comentariu al unei mame care ar fi preferat sa renunte la copil doar ca sa ii platesca ex-ul chiria si gradinita privata copilului…wtf?)
    6. Spui ca este un tata bun pentru copii. Nu puteti trai o perioada ca si simpli colegi de apartament? Va dati in scris ce vreti unul de la celalalt: cum va impartiti treburile casnice, cheltuielile, aparentele in fata rudelor, prietenilor si dormiti separat. Daca incepeti sa va certati, te retragi intr-o camera, baie etc. pana trec nervii de ambele parti. Si traiti POLITICOS, cum scria cineva mai sus.
    7. Cand te certi cu el, nu cumva esti furioasa pe tine (pentru alegerile facute, pentru ca il transpui pe el in rolul „tatalui tau” care a plecat in copilarie)? Gaseste solutii sa te relaxezi si sa scapi de anxietate.
    Nimeni nu iti poate spune cum sa traiesti sau ce decizie sa iei. Nu poti sti ce va fi bine pentru copiii tai peste 5 ani sau peste 10 ani. Pentru unii, divortul poate fi o decizie f.buna, pentru altii o catastrofa. Si copiii tai pot resimti diferit despartirea. Cunosc 2 frati, parintii lor au divortat cand aveau 5 si 7 ani. Acum au 20 si 22 ani. Un frate este super ok, dezvoltare normala, dar celalalt a resimtit atat de acut lipsa tatului si in copilarie si in adolescenta, incat are grave probleme si acum. Deci, nu ai de unde sa stii cum va fi. Tocmai de aceea este atat de greu sa te hotarasti! Indiferent ce decizie iei, sa fii CURAJOASA! Numai bine!

    • Printesa urbana,ne poti spune care este finalul ?ce a ales doamna?

    • buna, nu stiu.

49. Buna

    nimeni nu iti poate da sfaturi

    eu iti voi scrie din perspectiva copilului crescut in certuri si cu parinti care nu au divortat de dragul ‘copiilor’

    deci, cum ziceam mai sus, ai mei s-au certat mereu de cand ma stiu. nu palme, nu abuzuri, nu betii, doar vorbe grele, cicaleala, amenintari, jigniri
    erau asa de ocupati sa se certe zilnic ca nu aveau timp sa ma vada ca plang ghemuita sub masa din sufragerie, rugandu-ma doar pentru liniste, sa termine, sa nu ii mai aud.
    mi-am dorit sa divorteze, sa pot sa ii vad linistiti si fericiti, eventual cu altcineva, nu ma interesa cu cine, doar sa nu ii mai aud ca se cearta.
    m-am simtit abandonata. da, ABANDONATA, pentru ca ai mei erau prea ocupati sa se certe cu orele,
    la un moment dat tata se satura, se incalta si pleca, ca sa nu se mai certe. mama era prea nervoasa ca sa ma pot apropia de ea. eu am fost unul din copii care nu s-au inchis in studiu, ci am fost rea, foarte rea :fugit de la scoala, absente, furturi, crize de isterie, batut din picioare, minciuni. concluzia alor mei: EU sunt de vina pentru toate problemele din familie pentru ca nu invat si sunt rea.
    cand mama a plecat in alta tara, la 14 ani ai mei, a fost ca o gura de oxigen proaspat, primele 3 luni am fost ca intr-o permanenta euforie. problemele mele de comportament nu s-au rezolvat peste noapte, dar s-au imbunatatit mult (nu mai simteam nevoia sa fur, m-am orientat spre o facultate, stateam mai mult pe acasa, pe la scoala). mi-e foat mereu frica sa nu cumva sa se intoarca acasa.
    ai mei au zis ca nu au divortat din cauza noastra, copiilor. i-am urat din cauza asta, sa stii

    mi-au trebuit 3 ani de terapie ca sa ii pot ierta (la 23 de ani). a trebuit sa traiesc 2 ani in alta tara, singura, ca sa accept ca mi-as dori sa ii vad si ca undeva, candva, ii mai vreau ca parte din familia mea.
    pe tata l-am iertat cam cu 8 luni inainte sa moara, bolnav, cand am venit acasa sa petrec cat i-a mai ramas din viata cu el (stiam ca poate muri oricand, si am inteles ca o sa imi doresc candva sa fii fost langa el) a mai trait 8 luni, in care nu ne-am certat, ne-am acceptat asa cum eram, a murit in bratele mele, in 10 minute, si i-am fost recunoscatoare lui Dumnezeu ca m-a sa fiu acolo, ca am fost acasa, ca nu a murit singur (am fost plecata de dimineata cu actualul sot sa rezolvam diverse, ne-am intors acasa seara la 9, am gatit, am cinat toti 3 impreuna veseli si glumeti, si cand noi strangeam masa, tata a cazut la pamant si a murit inainte sa ajunga ambulanta. parca ne asteptase sa venim acasa sa puem avea inca o ora impreuna)
    fratele meu, care nu na putut uita si ierta certurile alor mei, care nu l-a cautat pe tata cu anii, acum nu se poate ierta ca nu l-a vazut inainte sa moara. nu as vrea sa fiu in locul lui.

    mi-au trebuit 3 ani de terapie ca sa nu mai aleg barbati:alcoolici, dependenti de jocuri de noroc, agresivi, indisponibili emotional, si crede-ma ca si sotul meu e dependent de munca

    nici dupa 3 ani de terapie nu am scapat de tendinta de a fugi de conflicte: la scoala, la munca, in cuplu etc.
    la munca am mereu impresia ca nu sunt destul de buna, ca daca seful e cu fata acra sigur din cauza mea, etc. imi trebuie foarte multa munca ca sa nu o iau la goana inainte sa fiu data afara desi….niciodata nu mi s-a reprosat nimic, nu mi s-a plans vreun sef ca as fi incompetenta etc, ba din contra, peste tot de unde am plecat am simtit regret si am fost intrebata de nenumarate ori daca sunt sigura si m-am gandit bine, daca nu m-am razgandit.

    am nevoie de un efort de vointa inimaginabil sa nu ii fac sotului bagajele de fiecare data cand ne certam, sa i le trimit lui soacra-mea pachet. i le-am facut o singura data, a stat o luna in chirie, dar a dormit in fiecare noapte cu mine. m-a iertat, dar stiu ce traieste cu frica ca se va intampla iar, si stiu ca nu e ok, de asta ma straduiesc sa ma schimb

    daca as fii in locul tau, as incerca sa salvez relatie prin toate mijloacele, dar sa o salvez, sa fie pace si armonie. daca nu se poate si nu se poate as prefera sa isi petraca cat mai mult timp SI cu tatal lor, dar sa aiba parinti fericiti, chiar si separati, decat sa asiste la jigniri, amenintari, ostilitate, nefericire. si mai ales, le-as explica foarte clar ca ei, copii, nu sunt responsabili si vinovati de nefericirea parintilor, de relatia dintre ei. si nu le-as spune niciodata nici in gluma ca m-am sacrificat de dragul lor.
    multa intelepciune iti doresc

    • Minunat raspuns!

50. am un sot bun…cred ca e cazul ca eu sa tac mai des din gura…super articol…si superajutatoare comentariile…

51. Intr-o zi, l-am intrebat pe un vecin cand se casatoreste (a terminat teologia si stiti ca fara nunta nu il fac aia popa) si mi-a raspuns ca nu e hotarat…ca nu stie ce sa faca…(e cu o fata de cativa ani). Mi-am permis un sfat, un sfat in care cred si cu care sunt de acord si anume: atunci cand te-ai gandit bine si nu mai ai ce ii reprosezi iubitului/iubitei…atunci e momentul daca vrei sa te casatoresti si aceea e persoana potrivita. Oamenii nu se schimba…poate putin la suprafata, dar personalitatea lor va ramane aceeasi pana in ziua mortii si deci, pe langa faptul ca nu poti schimba ce nu iti place la celalalt…nici nu e in regula sa vrei sa il faci altcineva decat este. Sunt casatorita cu un om cariua nu am ce sa ii reprosesz (nici macar feliile de paine nu le taie prea groase 🙂 ) acum sunt si insarcinata si mai si provin dintr-o familie…se pare tipica generatiei celor de 50-60-70de ani si anume…tata , un mare monstru betiv si bataus si mama…o tipa deosebita care in loc sa recunoasca ca il si iubeste si ca vrea familia unita s-a folosit de clasicul „stau cu el pentru voi”(Ambii cu studii superioare, ambii ofiteri ai armatei). Am facut si eu terapie pentru ca, din cauza celor traite in copilarie si adolescenta, nu stiam sa ma port cu oamenii (si barbati si femei) mi-am gasit prietenul, aproapele, iubitul si acum sunt si mama desi niciuna din chestiile astea nu au fost in planul meu niciodata. Subliniez ca sunt foarte fericita cu sotul meu si de marirea familiei noastre. In concluzie…stiu punctul de vedere al copilului cu parinti nepotriviti unul pentru celalalt, stiu punctul de vedere al femeii in relatii diverse, stiu cum trebuie sa fie relatia mea perfecta si stiu ca nu trebuie sa ne grabim. Deci , draga autoare…nu te grabi cu decizia! Practic, eu te-as indemna sa divortezi daca raportez povestea ta la viata mea dar teorectic tu esti cea care te conoaste cel mai bine si deci esti cea care stie ce vrea si la ce e dispusa sa faca in diferite circumstante. Trebuie sa iti asumi vina…da…zic ca esti de vina. Pentru tot ce nu iti place in relatia ta, tu esti de vina iar sotul tau este de vina pentru tot ce nu ii place lui in relatia voastra. Asa ca asuma-ti, incearca sa zambesti mai mult, incearca sa vezi cat esti de misto (daca imi permiti) incerca sa vezi cat de misto este si sotul tau (nu are cum sa nu fie..doar l-ai ales…) si imprieteniti-va! Daca faceti asta veti lua o decizie buna in ceea ce priveste cuplul vostru, iar voi veti fi linistiti dar si copiii vostrii vor fi la fel. Sper ca nu v-ati ales gresit…sper doar ca ati uitat PE CINE ati ales!

52. nici nu stiu cum sa incep
    ma aflu in aceeasi situatie si eu doar ca eu am 4 copii respectiv o fetita de 4 ani jumate un baiat de 3 ani unul de 1 an si 7 luni si un bebe de aproape 2 luni…ce sa zic sotul s-a schimbat mult nu are rabdare cu copii nici cu mine ridica mai mereu tonul sau jigneste si imi cade greu chiar daca apoi isi doreste sa ne impacam ,nu isi cere scuze incearca sa gateasca ceva ma intreaba daca vreau sa iesim cu copii nu zice niciodata ca a gresit…si mai mereu ma gandesc la divort ptr ca imi doresc o viata linistita ..ai mei parinti sau certat la batranete mau mult in tinerete desi eram 7 copii tata ii spunea mamei ca face mancare imparateasca orce ar fi gatit ea..mi-as fi dorit ca sotul sa fie ca tata …nu m-a inselat sotul nu bea nu fumeaza nu iese cu prietenii fara mine dar e o persoana foarte inchisa in el si nu spune cand il deranjeaza ceva iti spune dupa cateva zile ce l-a deranjat cand lucrurile sunt deja calme si atunci urla si ma socheaza …nu stiu ce ar fi mai bine ptr mine….mentionez ca eu il tin acasa deocamdata de un an de zile traim din indemnizatiile copiilor.

53. Nu cred ca este povestea ta si nu as dori sa fie. Eu am ramas cu el pana au crescut copii acum au 29 si 35 de ani, la propunerea mea sa vand apartamentul si sa cumpar doua garsoniere , comentariul a fost ” cum sa ne batem joc mama de apartamentul asta , se pierd atatia bani” adica viata mea de care si-au batut altii joc, nu conteaza. Ii cresti cu greu langa un om de nimic, impotent, nespalat face baie doar sambata, suntem din Bucuresti), n-a crescut copii, noptile cand copii aveau colici febra tipau maraiau plangeau pleca din camera la ora 20 , nu stie care-i diferenta intre patrunjel si pansele, nu stie sa gateasca un ceai, nu a plimbat niciodata copii nu i-a schimbat niciodata, ejaculare precoce, nu vrea sa mearga la dentist. Acum cand credeam ca toate iau sfarsit, fiul meu imi spune ca imi bat joc de apartament, care este al meu.

54. Fugi din aceasta relatie,ma simt inca copil,am 26 de ani si traiesc o drama,sunt nefericita din cauza parintilor,mereu o acuz pe mama ca nu se desparte de tatal meu,e mai rau sa stai intr o familie nefericita decat sa cresti fara tata.Am suferit mereu alaturi de mama mea,am crezut ca in timp lucrurile se vor schimba,am crezut ca tatal meu in timp ce inainteaza in varsta se va gandi la liniste,la familie…dar nu e asa,lucrurile devin mai rau,nu iti sugerz ca si copil sa nu stai in relatia asta.copiii vor fi mai fericiti vazand parintii separat dar in liniste.E un calvar ce traiesc si acum si nu gasesc o cale de liniste.chiar daca eu in viata mea sentimentala sunt intr o relatie nu sunt fericita si linistita din aceasta cauza a parintilor mei.

55. Stati linistite ca nu sunteti singurele in situatia asta.Sunt casatorita de 3 ani si am o fetita de 2 ani care ne iubeste enorm si pe mine si pe idiot (tasu).Nu m-am despartit pana acum de el pentru ca asa m-am obisnuit,sa fie langa noi.Dar pana cand ASA un dobitoc,nu bea, nu fumeaza,lucreaza,aduce bani dar ma dispera si mi-a spus un om mai batran (mama) „sunt trecuta prin viata si stiu,la inceput e iubire,frica ca nu te descurci,nu dai atata importanta pana nu-ti mai doresti decat LINISTE” si aurita ia fost gura.In schimb ma injura de la raioasa pana la mama,familie,morti si raniti,da in mine ca in sacu de box,nimic nu-i convine mereu ii bosumflat si toate de fata cu copilul.Pana cand intr-o zi ia zis fetei mele „scuipo pe jegoasa de mata” pai fu***** nea**** ma** numai EU stiu cum am crescuto ca idiotul dormea, EU plangeam langa bebelusul meu cand avea dureri si colici si umblam pe la doctori sa-i treaca durerile.Am mai avut o tentativa de divort da mi s-a facut mila de milog ca plangea ca o pi***,pana cand a inceput vechiul obicei.Peste o luna se pronunta divortul si ii multumesc lui Dumnezeu ca m-am rugat de 1 an sa-mi dea ceea ce merit,ori sa film ori sa nu fim si sunt 100% sigura ca prin credinta voi avea tot binele din lume si EU si bebe.
    Sfatul meu e sa nu-ti irosesti viata ta si al copilului pe un prost,pentru ca in viata trebuie sa ai pe cineva care te potrivesti cu el,fiecare are pus deoparte pe cineva pe seama si placul sau,viata trece PREA REPEDE ca sa ma pot gandii la lucruri triste si sa-mi FAC viata in calvar, ca 4 ani de cand sunt cu el nu am ras odata.
    Scuze pt limbaj dar adevarul doare

56. AM citit articolul, am citit din comentarii si din toate am invatat ceva.Ma gandesc si eu la o mamica cu 7 copii si ea e intr o situatie disperata.Ea ar avea unde sa plece dar cand se hotareste sa plece lucrurile revin putin la normal, in sensul ca el e mai dragut cu copiii nu e violent dar intre ea si el e o pauza mai bine zis o prapastie.El nu vrea sa comunice, fuge seara mai devreme la culcare, ea ramane cu copiii sa ii pregateasca si dimineata merge la lucru…Chiar e greu sa iei o hotarare in astfel de situatii.Trebuie multa rugaciune si calauzire de sus.Daca aveti un sfat va multumes mult….

57. Este ora 5:28 de min. Dupa o alta cearta aprinsa cu sotul si tatal bebelusului meu,mi.am facut o cafea si fumez o tigara… am gasit articolul tau…in care ma regasesc atat de mult… si eu am crescut fara tata de la varsta de 4 ani… si sunt in aceeasi situatie ca si tine.am observat ca ai scris in 2015… cum ai rezolvat problema? In ce stadiu sunteti acum? Doamne…citeam articolul tau si parca era scris de mine…ce ironie…

    • Sunt si eu foarte debusolata.Am doi baietei micuti si trecem printr-un calvar care zilnic se perpetueaza si degenereaza. Ce sa iubesc, cat sa iubesc la omul acesta? I-am dat tot ce am avut, a simulat o vreme, pana au aparut copiii. Nu am primit la schiomb decat egoism, nepasare, vorbe urate si teroare. Plang mereu si eu si baietii mei de 7 ani si 4 ani. Am copii isteti, care stiu carte si pe care tatal lor nu i-a tinut ocupati in toti anii astia nici doua zile, adunand minut cu minut…Aveam baietelul cel mic bebelus, era iarna si a murit bunica mea (care a plans de multe ori pentru acest om!) si l-am rugat sa mearga el sa ajute si sa faca ce trebuie si a zis ca nu e ruda cu el, nu-l intereseaza!
      Eu i-am facut toate pomenile mamei lui si pe ale lui taica-sau! Sunt asa suparata…muncesc doua norme pe zi, imi tarai copiii dupa mine, am o meserie demna, el are serviciu datorita mie, lucreaza la niste prieteni ai mei…de o luna nu a cumparat decat o chifla si azi o pizza pentru baieti. Ca sa zica ca a participat….Violenta domestica se numeste, cred…. Abia ma mai tin picioarele…Candva il adoram pe nemernicul acesta… De parintii mei si-a batut joc, desi au facut pentru el mai mult decat au facut ai lui…
      Eu una, nu pot sa raspund la intrebarea daca il mai iubesc…ce dracu sa iubesc? as vrea sa nu imi traumatizez copiii….Eu am avut o copilarie foarte frumoasa, ai lui au divortat…fuge de noi. Cineva a spus ca fuge de noi cum a fugit si taica-su de el si mama lui…
      La preot am fost, la psiholog am fost, la prieteni am fost….numai eu vreau sa gasesc o rezolvare, sa repar…dar cum dracului sa repar? toate actiunile astea de s-au intamplat unde sa le ascund? unde dracului sa duc trecutul meu? Am nevoie de liniste si eu si copiii mei!
      Nu pot accepta ideea de divort. Mi se pare ca as muri pe loc! El spune de cand s-a nascut baiatul cel mare (de 7 ani!) cam de trei ori pe saptamana, ca divorteaza! duca-se dracului! nu m-as mai casatori, de ar fi sa ma mai nasc odata!!! mi-a facut viata un calvar! Sunt foarte necajita si ma tot rog la Dumnezeu sa ma lase sa imi cresc copiii…

    • De ce nu poti accepta ideea de divorț?
      Eu zic sa te mai gândesti….

58. mdaa e greu din toate ce am citit…tot acum am dat de acest subiect….eu am facut o fetita la 27 de ani cu un barbat de la care nu am cerut nimic ,parintii mau ajutat,eu am lucrat si zic eu ca era ok…pina intro zi cind tata mia adiat pe departe ca mia gasit mire,atunci am refuzat categoric insa pe parcurs am zis de ce nu de vorbit numai….acum avem doi ani de casatoria dar cam scirtie tare….si nu am ajuns la un an de casatorie ca a facut soacra urit de tot mai era un pic si ziceam stop, ajunge,dar atunci mama mia spus gindestete la copii,ca fata care nui a lui ii spune tata si atunci cind a gasit tata acum il ei…dar la mine se gindeste cineva???mam intors atunci la el a mers o perioada bine dar acum iar mo apucat nervii ca nu vrea sai vada pe ai mei cica ei ne despart si multe multe cuvinte urite…dar pe mine ma doare..zic eu ca am depresie de dupa nastere….dar kiar daca ramin singura nu ma tem absolut deloc….asa ca curaj…sau cum a mai spus cineva un pic de despartire pe o perioada scurta sau lunga,si cred ca atunci se va arata daca merita sau nu…
    Poate zic dur dar fetelor odata traim si copii cresc si atunci ce ne facem???

59. Printes Urbana poti sa ne spui ce s-a intamplat, acum, dupa mai bine de doi ani?

60. Eu mam casatorit cu sotia mea inpotriva la parinti nostri pentru ca amndoi le dadeam bani in casa, o chesma Mihaela si suntem din constanta, ea este mai mica decat mine cu 12 ani, dupa trei in care ne-am iubit si facut trei copii mai existand si certuri ne-am loat o casa si am intrat in niste probleme. De aici a intervenit sora sa care a facuto sa bage divort de mine si sa spuna ca am fost un sot agresiv, cu toate ca nu este asa a nascut inca o fetita care nu ma lasa sa o vad cred ca suparata pentru ca iam zis ca nu e a nea daca declara toate aceste minciuni, o iubesc si pe ia si copii sa dus la mama sa si nu vrea sa vorbeasca cu mine si mia bagat divort mai am o fetita de un an si patru luni iar adoua are 20 de zile, ce sa fac nu mai inteleg nimic eu o iubec daca nu ibtervenea sora sa care ma uraste nu ajugeam aici.

61. Off ce se mai plang femeile….nu zic sunt si barbati care gresesc dar si femeile o fac lata mai tot timpul 🙂 sa fim seriosi…povestea scriitoarei seamana leit cu povestea mea :))

62. Tu chiar nu vezi că ai genetic ceea ce ai avut în familie adică comportamentul tau coincide cu al mamei tale si daca pleci ce se schimbă treieste cu el da nu-i da importanta ca și cum nu ai trai cu el nu-i da de mâncare nu-i da alta nu vorbi cu el fii că în operație numai cu grijile tale in rest vezi ce se va primi

63. Oameni buni daca doi adulti se despart nu inseamna ca, copii nu au mama si tata. Faceti confuzie intre datoria de parinte si locuitul in aceeasi casa. Faceti confuzie intre iubirea de copil si cea de partener. Ele nu se confunda. Un tata este tata, daca asta simte, indiferent unde locuieste.
    Atunci cand oamenii spun ca stau pt copii defapt stau pentru ei.

64. Am gasit articolul, ca atatea alte cititoare, dupa o cearta cu el…. Inca o cearta. Si as vrea sa stiu ce a facut citiotarea-scriitoare a acestui articol. Ne poti spune, te rog? Au trecut 4 ani de atunci. Si ce a facut Claudia care comenta mai sus, acum 2 ani ? Poate ar fi un semn si pentru mine…
    Am un sot bun: nu ma bate, nu bea, avem ce ne trebuie din punct de vedere material. Dar parca „traim” in lumi paralele. Nu m-a sustinut niciodata in pasiunile mele, orice imi place sa fac pe el il deranjeaza, intr-un fel sau altul. Nu-i plac prietenii mei, imi uraste parintii cu toate ca nu i-au facut nici un rau – dar si aici ne contrazicem mereu. Nici o discutie nu aduce nimic constructiv, sunt numai reprosuri si aduceri aminte ale unor intamplari vechi, pe care nici macar nu ni le amintim la fel. Cand bebe avea cam 8-9 luni si i-am spus sa stea din cand in cand el cu copilul, o ora – doua dupa-masa, sa am putin timp pentru mine, mi-a spus sa-i fac eu munca de la servici in cazul asta. Iar a doua zi mi-a spus ca daca nu am chef sa mai ingrijesc copilul (uitasem sa il spal pe maini la un moment dat) – sa-i spun ca isi ia el concediu…
    Daca nu ar fi copilul, as pleca fara sa ma gandesc. Dar asa? … Cum pot sa stiu daca copilului, pe care il iubim amandoi enorm, ii e mai bine asa, sau i-ar fi mai bine cu o mama care sa nu planga, si ceva mai departe de un tata nervos tot timpul?

    • Nu poti spune ca sunt 2 cazuri la fel. Si eu provin dintr-o familie cu parintii divortati si acum am ajuns in aceiași situatie. Am fost impreuna 25 ani. Am asteptat fetita 12 ani. Acum are 7 ani si parerea ei nu conteaza pentru mama care din orgoliu sau mai stiu eu ce a bagat dîvort si nu doreste cu nici un pret sa il retraga. Certuri, da certuri, nu prea dese si din prostii: eu insistam sa poarte papuci in casa ea nu si alte chestii care imi par acum fara insemnatate. Bătai? Nu! Nici macar o palma. Alcol? Nu! Tigari? M-am lasat de 12 ani pentru ea ca avea astm. De inselat? Nu! Nici o data in 25 ani. Bani? Aveam destui! Eu castigam cam de 5 ori cat ea. Timp liber? Ea DA! Eu NU! Poate ca asta a fost problema in cazul nostru. Si poate noptile nedormite cand fetita era bolnava si eu ramaneam toata noaptea sa o schimb si sa ii iau temperatura. Ea dormea. Presupun ca atributiile trebuiesc impartite si orgoliile trebuiesc lasate deoparte cand este vorba de viitorul copilului. Dar adultii sau cel putin unul dintre ei uita in aceste momente de interesul unui copil care pana acum a avut totul. O mama nu va putea niciodata tine locul tatalui iar tatal nu va putea tine niciodata locul mamei. Treaba ca poti fi tata dupa divort este o poveste frumoasa. Copilul are nevoie de ambii parinti langa el. Copilului nu ii trebuie zdruncinata zona de confort si zona de protectie din jurul lui. Adultii din diverse motive de stress, oboseala, etc. ajung sa se vada doar pe ei, ajung egoisti si ajung sa se certe si apoi la divort. Nu așteptați ca celalalt sa se schimbe, nu asteptati ca celalalt sa va adreseze o vorba buna sau un cuvant de lauda, face-ti voi primul pas si o sa vedeti ca totul se va intoarce inapoi. Face ti voi schimbarea nu o asteptați de la celalalt. La noi este prea tarziu dar poate pentru unii din voi inca se mai poate face ceva. Nu renuntati la lupta. Divortul nu rezolva problemele iar pentru copil este o trauma si o agresiune. Cateva certuri care pot fi evitate daca exista dorinta si comunicare sunt nimic pe langa o viata fara ambii parinti alaturi. Da, tatii vor sa isi refaca viata pentru ca au fost dați afara din familia lor si de langa copilul lor și unui tată să nu credeti ca ii este mai usor decat unei mame in aceasta situatie. Probabil ca si eu voi proceda la fel desi nu imi face nici o placere. Am tinut foarte mult la familia mea, imi iubesc foarte mult fetita si nu mi-am dorit nimic din toate astea dar se pare ca vine o vreme cand trebuie sa mergi pe alt drum fara sa stii ce iti rezerva viitorul. Daca va iubiti copiii nu luati decizii pripite. Copiilor le este cel mai bine langa ambii parinti. Iubiti-va copii!

    • Copilului ii este mai bine cu ambii parinti. El nu percepe problemele voastre asa cum le percepeti voi, doar daca nu sunt probleme grave. Pentru copil mami si tati reprezinta zona de comfort si sunte ti universul lui. Incercati sa comunicati sa va spuneti unul altuia ce nu va convine. Face ti tot ce va sta in putinta sa va tineti familia unita. Va doresc succes!

65. E o prostie sa ramai impreuna pt copil pana la urma daca stau bine si ma gandesc ei or sa isi faca viata dar tu te duci pe apa sambetei ! E simplu !!! Nu va intelegeti , va despartiti !!! Copilul il poti vizita oricand si ii poti oferii totul chiar daca nu mai esti cu mama lui !!!!

66. Am stat si am citit aproape toate comentariile…. Cam in aceiași situație sunt poate putin mai rău, de la amenințări cu moartea, jigniri fără oprire, certuri în fața copilului, o boală numita gelozie si posesivitate din partea lui si totuși de 14 ani mă minunez cât am putut să suport…… Am ajuns în punctul în care pur si simplu nu mai pot, m-am ales cu probleme de sănătate destul de serioase din cauza stresului in care am fost ținută. Am fost și înșelată de multe ori, am fost nevoita sa apelez la un psiholog pentru ca aveam nevoie de ajutor….. Si totuși mi-am găsit puterea sa merg mai departe de dragul copilului și am vremurilor bune. Copilul ne da exemple ca nu vrea sa fie ca ex colega ei sau prietena ei cu părinții divorțați 🙁
    Mă doarte dar în același timp încerc sa ma gandesc si la mine pentru ca în ritmul acesta risc sa ma imbolnavesc si mai rau și chiar nu mai am putere.. Simt doar ca nu mai pot.
    Am ridicat o casă împreună si numai Dumnezeu știe cât am muncit amandoi doar să oferim copilului tot ce are nevoie, dar am realizat de curând ca mama lui detine casa la care noi am muncit cu atâta trudă la varsta de 22 de ani când alți tineri frecventează cluburile și se distrează dar noi am ales sa realizam ceva.
    Cu alte cuvinte nu am nici un drept asupra casei la care am munci atât fizic cât si financiar.
    Am ajuns la concluzia ca liniștea mea este cea mai importantă să îi fie bine și copilului care repet a asistat la violență fizică si verbală ani la rând 🙁
    Mă forțează sa spun anumite lucruri, acum două zile ma alergat cu cuțitul prin casă si am reușit să fug afară, copilul a asistat la ceartă si a tipat de sperietura dar totuși sustine sa rămânem împreună, sunt prinsa undeva la mijloc și chiar nu știu ce să fac…
    Îmi este teamă de el dar în același timp îmi este si milă.
    Oare să mă sacrific pe mine cât o să mai pot? Merită oare să mă imbolnavesc mai rau și ce este mai rău să se intample? Sunt foarte multe de spus prin câte am trecut și totuși am 32 de ani 🙁
    Amfost obligată sa rup orice legătură cu familia mea deci practic sunt doar eu și Dumnezeu…

    • Spune te rog ce ai facut pana la urma cu viața ta la mine la fel e grav am 3 copiii și el imi spune sa plec fara copiii și dacă iau copiii ma amenința că o să mă gaseasca si ma omoară ce sfat imi poti da te rog,…

67. ma aflu si eu in povestea ta, la partea de final. nu stiu ce sa mai fac decat sa ma rog sa fie bine copilul meu de 3 ani. e foarte greu ca nu avem sprijin emotional si financiar din parte familiei noastre

68. Am avut mult timp îndoieli cu privire la divorț. Am fost împreuna mai bine de 7 ani, avem doi copii, am încercat tot, dar tot, și n-a mers. De fiecare data a fost la fel, încă de când era primul copil mic, sub un an: eu ajungeam la limita și ii ziceam ca gata, nu mai pot, îmi strâng lucrurile și plec, pentru ca nu e normal sa stea acasă și sa se uite la televizor, sa nu aibă serviciu, când noi nu avem din ce plăti chiria. Și se mobiliza, lua primul job căzut, mergea o perioada, se lasa de băutura, se purta frumos cu mine și copiii. Apoi o lua de la capat, izolat in fata televizorului, și lasa jos una câte una toate hainele de sot responsabil pe care și le punea când vedea ca ajung la limita. Am mai făcut un copil, am acceptat faptul ca eu voi fi cea care va întreține familia, dar au venit altele, a început sa se ia de copii. Doi ani l-am rugat aproape in fiecare dimineața sa nu mai vorbească urat cu fiica mea, care pleca aproape zilnic la gradinita plângând, pentru ca o făcea cu ou și cu oțet dimineața, fără motiv. Doar pentru ca el nu știe sa se gestioneze. Faptul ca un om nu stie sa se gestioneze nu se rezolva cu efortul celuilalt. In cuplu sunt doi ADULTI, și fiecare trebuie sa stie sa-și poarte de grija singur și sa participe activ și benevol la creșterea copiilor. Acum, la doua luni de la separare, e lapte și miere. Dar a acceptat da nu ma mai atace și sa ma roage sa ne împăcăm dacă ma duc la el sa facem sex regulat. Mi-e atât de clar acum cât de inegal a fost totul in toți anii aceștia și ca el este la capătul relației in care vrea doar sa primească, in orice termeni. Îl iubesc, desigur, altfel nu rezistam 7 ani. Dar fiica mea mai mare zice ca e mai multă liniște de când a plecat, și ca zâmbesc mai mult, și ca e casa parca mai bucuroasa. Fiul meu e mai mic, suferă, fac imposibilul sa nu plâng de fata cu el și sa ma joc cu el, mult de tot, sa rada pana la epuizare și sa adoarmă in siguranța in brațele mele. Fiica mea mai mare intr-o dimineața mi-a spus: “- Mami, eu sunt acasă! -Da, mama, pai suntem acasă. – Nu mami, eu sunt acasă pentru ca ești tu aici, pentru ca cu tine ma simt in siguranța!”. Cuvintele sunt ușor de spus, sfaturile sunt ușor de dat. Durerea e diferită pentru fiecare dintre adulti și copii. Cred însă ca suntem generații întregi de adulti care au adus in prezent dramele și traumele de acasă, și ca avem obligația de adult fata de copiii noștri sa le arătam ca putem trai altfel, ca suntem oameni puternici, ca puterea nu sta in forța de a tine pe cineva aproape, ci in a cultiva iubire adevarata in sufletul tău și de a o împărtăși, cu demnitate. Știți vreo femeie puternica care sa fie abuzată? Trauma divorțului este singulara, este un eveniment, trece, chiar dacă e nevoie de multă înțelepciune pentru a gestiona corect toate relațiile de după, înghițind orgoliul și lacrimile. Dar traitul intr-o drama continua nu are un “după” plin de fericire și echilibru. Cred ca trebuie sa alegem înțelept, mai ales ca avem in spate generații de femei care au suferit abuzuri nenumărate, și generații întregi de bărbați care au fost crescuți de femei abuzate și care nu au alta viziune despre femei. Nu e vina nimănui. Dar suntem responsabili de lumea pe care o lăsam copiilor noștri.

69. Totul a inceput acum 7 ani.Am cunoscut-o pe sotia mea prin cineva apropiat.Ea era casatorita,avea o fetita de 2 ani jumate.Nu se mai intelegea cu sotul ,se despartisera.Am placut-o din prima clipa si le-am iubit pe amandoua de la inceput.Am decis sa avem o relatie.Ne-am dorit amandoi inca un copil.Ea visa la nunta.Eram saraci,m-am zbatut din rasputeri si atunci cand ea a ramas insarcinata ,am facut si nunta.S-a nascut si cea mica.Sotia mea era disperata sa petrecem timp impreuna.La toaleta,cand dormea,in orice moment ma vroia langa ea.Nu aveam pic de timp doar pt mine era ca o obsesie pt ea.De cand s-a nascut cea mica,pe plan sexual am devenit mai indepartati,ea nu mai simtea nevoia asa des sa facem dragoste.Ne mai certam,dar era bine.Apoi am prins un contract in straintate,eram fericiti,visam sa ne luam si noi o casa.Am zis ca ne-am jurat iubire vesnica si ca distanta nu ne v-a afecta.Dar nu a fost asa,vorbeam pe camera cel putin o ora pe zi desi eu munceam,ea imi reprosa ca nu vorbim destul,nu stiam cum sa ma impac cu timpul,era najpa.Apoi dupa o vacanta in tara ea a decis sa i-a fetele sa plece la mama ei.A avut o mica aventura,de care am aflat si dupa mai multe certuri am decis sa continuam impreuna.Dar ea a devenit din ce in ce mai rece.Cuvantul divort exista pe buzele amandourora zi de zi.Am facut sedinte separate la ppsiholog,ea a ajuns si la psihiatru.Probleme din copilarie.Cand isi lua tratamentul,vorbind la telefon,totul era mai bn,cand nu,jale.Acum suntem tot impreuna desi stiu ca nu ma mai iubeste,desi ne culcam impreuna atunci cand vin acasa,doar pt mine,in scarba destul de rar.Am reusit sa mai realizam cate ceva financiar,o masina,fetelor nu le lipseste nmk.Doar eu.La o perioada cand eu nu sunt de acord ca ea sa plece pe undeva ,sa umble,ne certam.Ea zice ca are nevoie de timp pt a sti daca continuam sau nu impreuna.Apoi i-a decizia sa continuam.Am ajuns acasa.Ii simt raceala.O simt atat de departee.O iubesc enorm,imi vine sa inebunesc.Ma gandesc din ce in ce mai des la divort.Nu stiu ce sa fac.Merita sa mai lupt?? Sa ii mai accept toate toanele?? Nush ce sa fac.Imebunesc

70. […] atât în soluționarea pe cale amiabilă în cadrul procedurilor de mediere notarială cât și în față instanțelor de […]

71. Buna. Am un copil de 3 ani si jumatate cu soția mea. Am mai incercat sa avem încă un copil dar la pierdut apoi in scurt timp am început să ne certăm. La început mi-a spus spui sai dau spațiu sa se gândească ce vrea sa faca . Am avut multe discuții și n-am ajuns la nici un punct comun. Mi-a reproșat ce am facut eu gresit in ani ăștia si ca brusc ea a devenit nepasatoare de mine. Încercând din răsputeri să mă schimb si sa fiu asa cum am fost la inceput, ea început să își facă un mic grup de prieteni ( băiat/ fata ) de la muncă la ea care au sfătuito si au inteles o prin ce trece. Eu văzând mesajele de la ei chiar unele în care își spuneai ” imi e dor de tine ” . Eu stiu ca nu ma înșeală si nici nu ma înșelat. Numai ca nu suport ca alt bărbat sa se bage peste familia noastră. Dupa ceva timp ea tot indiferenta cu mine. Din toate punctele de vedere. Parca nu sunt lângă ea. Intr o dimineata venind de la muncă ea mi-a spus că nu ma mai iubeste si numai are sentimente pentru mine. In acel moment sa rupt ceva in sufletul meu…. m-am dus la muncă a doua zi si n-am putu sta tot programul pentru ca ma simteam foarte rau . Am venit acasă si era foarte surprinsă de ce am venit . Am vb cu ea si i-am spus că n-am putut să stau la muncă pentru ca ma sufacam si imi vine sa plâng încontinu. Atunci ea ma luat in brate si mia spus că o să mai dam o șansă relației. Eu bucuros am simtit ca n-am pierduto. Într-un final spre seara mi-a spus că ea nu stie daca poate sa se mai schimbe sa ma mai iubesca si daca cred ca eu pot sa traiesc asa cu ea si sa stam pentru fiul nostru. Am spus da pentru ca imi iubesc foarte mult copilu si o iubesc si pe ea dar zi de zi sufăr in mine pentru ca se poartă indiferenta cu mine si nu imi arata ca ma iubeste in nici un fel. Am ajuns in punctul in care nu stiu ce sa mai fac …. va multumesc

72. bună seara ma aflu și eu într-o situație foarte prosta vreu niște sfaturi dacă puteți sa ma ajutați am stat cu fata asta 5 ani de vreun an de zile îmi tot zice ca e mai bine sa ne despărțim ca ea nu mai ma iubește dar problema e ca avem un copil.care ne iubește enorm pe amandoi acu o luna neam despărțit eu nu vreu sa renunț la ea și la fetita ea acum îmi spune ca sta cu alcineva sa ca simt ceva reciproc și evita și sa vb cu mine eu dacă o sun pe copila ea nu vrea sa vb o vorba cu mine spune sa vb cu copila nu cu ea nu mai știu ce sa ma fac cum sa o fac sa își revina pt ca copila e super fericita când ne vede pe amandoi în prisma ei ce sa fac sa își revina fata asta ca nu mai știu eh sunt epuizat de stres nu mai știu ce sa fac