ACEST TEXT APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI
Nimeni n-ar putea bănui că în casa aceasta de lemn, cu brad frumos împodobit, cu doi copii cu obrăjori arși de vânt, cu turte, cozonaci și bunătăți pe masă, o mamă visează zilnic ce bine i-ar fi să moară.
Nici ea nu se gândea că vreodată, în clipele de oboseală extremă și dureri sufletești atroce, s-ar fi putut întreba oare cât ar dura, dacă ar pleca în pădure noaptea și ar cădea în râu, până ar intra în hipotermie.
Nu se poate vorbi despre asta însă. Judecata se face în termeni foarte simpli: ai casă, ai un soț care te ajută, ai doi copii sănătoși, deștepți, frumoși, ce mai vrei? Mamele cu 4, 5 sau mai mulți copii cum se descurcă? De ce te plângi? Nu știu cum se descurcă altele și, la drept vorbind, nici nu mă mai interesează. (Am ajutat mulți, ținând cont de faptul că n-au copiii vină că părinții sunt niște dobitoci. Nu le-am pus eu să facă atâția și când m-am oferit să plătesc tot ce înseamnă un sterilet pentru o femeie care îl făcea pe al 9-lea, fiecare cu alt bărbat, neavând ce să le dea de mâncare nici celorlalți, am fost refuzată.)
Întotdeauna m-am gândit la suicid ca la un act de curaj nebunesc combinat cu o mare lașitate, egoismul suprem. Nu îți permiți luxul de a muri când vrei dacă ai suflete care depind de tine. Dar în tot acest iureș interminabil al lucrurilor de făcut și de desfăcut, nu pot să nu mă întreb cum ar fi să pot să dorm nesfârșit, să stau, să nu fac nimic. Gândul care mă macină intens este că în curând cei doi ani de stat cu al doilea și ultimul copil pe care l-am dorit se vor termina iar eu nu mai vreau să mă întorc la un serviciu după care îmi rămân maxim 2h/zi de timp cu ai mei. În dorința aceea de a compensa vinovăția care ne încearcă s-a inventat ideea timpului de calitate.
Argumentul majorității este acela că o mamă frustrată va petrece timpul cu copiii într-o dispoziție nefericită iar mama proaspăt în(s)toarsă de la serviciu va fi nemaipomenit de încântată ca printre pregătirea cinei, îmbăierea proprie și a copiilor, pachețelele și hainele pentru a doua zi, vreo mașină de rufe de pus la spălat și întins, să petreacă timp făcând lego, zâmbind și dansând, desenând, ascultând, îmbrățișând, alinând. Mult neadevăr și curată utopie în opinia mea de mamă care a stat și acasă dar a și lucrat 60h/săptămână. Nu pot sta nici acasă dar simt că mersul zilnic la serviciu mă jefuiește de tot ce am mai prețios iar asta nu pentru că nu mi-ar plăcea meseria aleasă.
Să simți că vrei să nu te dezlipeşti de copii și-n același timp că vrei să mori ca să nu mai suferi de oboseală cronică, de lipsa oricărui timp în doi, să nu mai suferi din cauza acestor disonanţe care-ți mușcă din carne lăsându-te scheletic, neterminat, schimbat pentru totdeauna în ceva care abia mai aduce cu omul care cândva erai.
Știu că aceste sentimente acute se datorează în parte depresiei și realismului cu miros de pesimism, știu că am, teoretic, motive reale de bucurie, mulțumire dar cumva, pe undeva, inima mea a încetat să mai bată. Acea mamă de la începutul poveștii e în moarte clinică. O moarte care îi permite să meargă conștiincios pentru a-și îndeplini îndatoririle comune de bucătăreasă, să trăiască micile plăceri ale vieții virtuale, să poarte de grijă copiilor, să le zâmbească, să îi ghideze, să se enerveze, să se certe, să plângă, să râdă iar.
Nu se știe pentru cât timp va putea merge. La un moment dat, aparatele vor fi deconectate. Ea se va scufunda într-un somn dulce și urât. Urmele pașilor ei se vor estompa încetul cu încetul fiindcă nu a apucat să lase nimic concret în urma ei. Niște jucarii strânse, niște haine celor săraci, niște vise neîmplinite. Din momentul în care ai dat naștere, anii se rostogolesc amenințător, ca o avalanșă de neoprit. Și fiecare avalanșă își cere tributul. Atât.
Snow Flow
Sursa foto: sari via Shutterstock
1. Trebuie sa mentionez ca acest articol e Wow fata de primul! Muult mai bun si da, mult mult mai interesant.
2. Legat de depresia ca vei incepe din nou munca, te inteleg perfect, eu voi sta acasa cu bebe doar 11 luni ca atat ne-am permis si crede-ma, desi mai sunt 7 luni pana atunci, deja ma apuca stresul. Si asta cu un singur copil acasa!
3. Este intradevar foarte greu in zilele noastre sa te mai poti implica in viata copiilor atat de mult cat ai vrea si sa mai ai timp si de tine si de sot…asta cu un job full time de 8 ore + . E probabil inutil ce voi spune acum, insa trebuie sa incerci sa inlaturi ideile astea din mintea ta, cat inca nu prind radacini zdravene… Traumele pe care i le poate aduce unui copil al tau si doar o intentie de suicid sunt ireparabile. Si cand spun asta, vorbesc din propria-mi experienta, din pacate…
Îți doresc să te bucuri de această perioadă și să vă reacomodati cât mai lin la începerea serviciului.
Draga Snow Flow daca atunci cand ai scris textul asta l-ai scris pe bune te rog mergi urgent la doctor, ia-ti un ajutor in casa, mai lasa rufele si vasele asa murdare ca nu striga dupa tine, mai da-le copiilor o pizza din oras ca nu vor pati nimic si trimite-i in oras cu sotul macar pt 2 ore care sa fie numai si numai pt tine. Daca l-ai scris numai asa sa fie publicat e o gluma proasta, dar foarte proasta.
Subscriu, n-as fi putut scrie mai bine.
Draga Petra, comentariul tau, oricat ar parea de constructiv si de bine intentionat, este formulat intr-un mod negativ si chiar acuzator. Este clar ca nu intelegi ce inseamna sa ai tendiente depresive cand nu vezi nicio speranta si esti parca legat de maine si de picioare incapabil sa schimbi ceva in viata ta din lipsa de energie, altfel nu te-ai fi exprimat asa…..sunt gandurile profunde ale autoarei si tu te intrebi daca nu cumva este o gluma foarte proasta…de unde si pana unde?!?!? Inteleg ca i-ai dat niste sfaturi constructive, dar conteaza cum formulezi mesajul ca sa aiba efect asupra unui om depresiv. Sfatul trebuie dat bland, intelegator, fara pic de agresivitate, daca vrei intr-adevar sa lasi un mesaj real de incurajare….asta este parerea mea.
Draga Ioana, as vrea din tot sufletul sa nu inteleg ce inseamna depresia. Nu am vrut sa fiu deloc rautacioasa. Am trecut printr-o depresie postnatala, care desi a fost scurta ca durata m-a marcat profund, am avut un unchi foarte drag care chiar s-a sinucis din cauza depresiei si tatal meu era depresiv, deci cred ca stiu ce gust amar are prajitura depresiei. Comentariul mi-l asum in totalitate. Si eu sunt pentru a vorbi despre depresie, a vorbi despre oboseala, a-ti impartasi gandurile, pentru a cere ajutor, poate ca autoarea asta a vrut sa faca, caz in care prima parte a comentariului mei i se adreseaza cu drag si caldura si poate ignora sfarsitul comentariului meu. Insa mi se pare perfid sa sugerezi (orica de putin sau de subtil) ca iti doresti moartea doar asa, in mod gratuit pentru a fi publicat. Daca autoare asta a facut ultima parte a comentariului i se adreseaza la modul farte serios, tot fara rautate. Tocmai bagatelizarea depresiei, tratarea acestor stari cu superficialitate duce la stigmatizarea si nebagarea in seama a celor de sufera cu adevarat.
Mulțumesc pentru înțelegere Ioana.
Postarea aceasta este cam deprimanta. Da, multi oameni sufera din cauza depresiei, dar solutii exista, atata timp cat suntem vii.. Depresia poate trece neobservata de familie, prieteni, iar persoana in cauza poate sa nu inteleaga ce se intampla cu ea. Depresia este destul de perfida. Persoana care se simte coplesita de astfel de stari, ar trebui sa ceara ajutor, sa consulte un medic. Sau mai multi medici. Depresia este o boala care poate fi vindecata, din fericire. Viata este pumoasa si atata timp cat mai iubim ceva din lumea aceasta, fie un copil, un animalut, o floare, a muri nu este o solutie. Ia doar o pauza, pamantul se invarte si fara tine. Dar nu muri, este cea mai mare prostie! Apropo de pauza, ar trebui sa dorm la ora aceasta!
Eu percep acest articol ca pe un strigat de ajutor. Daca cineva cunoaste persoana, trebuie intervenit. Are nevoie de ajutor. Nu este nebuna, nu este proasta. Este o mama iubitoare, harnica, o mama cazuta prada societatii care i taie elanul de a fi mama perfecta din viziunea ei!
Daca vrei sa dovedesti lumii ca esti o fire slaba, sinucide-te, caci numai cei slabi nu pot invinge greutatile vietii. Sunt atastea alte solutii! Dar e cel mai usor, cel mai usor din lume este sa renunti.
Nu, nu inseamna ca esti mai educat, mai intelept, mai froedian , mai cioranian sau cum crezi tu, daca te gandesti la sinucidere, inseamna doar CA VREI SA PARI ASA.
Sa te sinucizi pentru aparente….cred ca este cea mai mare stupiditate ce poate fi imaginata. Si mai ales cand ai copii mici.
Si eu cred ca este o boala care poate fi tratata si mai cred ca trebuie sa ceri ajutor celor apropiati. Am vazut familie cu 11 copii sanatoasa la minte si la suflet care munceau cu totii prin casa pentru ca viata lor sa fie, zi de zi, o bucurie. Caci asa ar trebui sa fie viata, o bucurie zi de zi.
Sanatate si ganduri bune!
1. Sa ceri ajutor e greu, e foarte greu atunci cand esti intr-o astfel de stare – pentru simplul fapt ca la nivel cognitiv tu nu poti sa generezi o idee, un scenariu de ” lucrurile se pot schimba/ imbunatati” … Altfel ar fi mai usor, toti cei cu probleme ar cere ajutor de la inceput.
2. As vrea sa trecem odata peste stereotipurile astea gen „fire slaba”, „numai cei slabi” etc. Suntem DIFERITI !! Si nu suntem inferiori unii altora! Atata tot ca avem moduri diferite de a percepe viata si de a ne raporta / adapta la ceea ce traim, si in plus nu toti venim cu aceleasi experiente si acelasi bagaj din copilarie!
Draga Snow Flow,
Daca ceea ce ai scris,reflecta ceea ce gandesti si simti, cred ca e foarte important SA cauti un ajutor specializat.
Depresia nu e o joaca, si faptul ca si altii SE regasesc,Mai mult sau Mai Putin in randurile tale,nu scade cu nimic gravitatei ei,lasata netratata. Gandurile si/sau tentativele suicidare reprezinta un simptom al acestei boli. Cand avem dureri de stomac,Probleme cu rinichii,etc,mergem la Medic. Similar e si cu depresia,ba Mai rau. Mintea noastra e lunecoasa, limitele, fine.
Semnul de maxima dragoste si responsabilitate Pentru copiii si familia ta,e sa Mergi la specialist, sa constientizezi ca felul in care vezi si Simti,in perioada asta,nu trece de la sine si nu e deloc functional. Sunt si centre care ofera servicii de consiliere si Terapie,gratuit,ca sa nu fie banii un obstacol.
Am scris randurile astea cu mare implicare,cu inima si degetele tremurand,ca o persoana in domeniu, si ca o mama privind spre copilul ei si imaginand.
Iti doresc curajul de a face pasul inspre insanatosire, pentru copiii tai care sa se contamineze de zambetul tau,si poate, noi la fel,in viitoarele postari!
PS: ai zis foarte bine: e fix Tic-Tac!!
Si mai ales nu uitati: asa cum domnul nostru Isus Hristos si-a dus crucea, trebuie sa ne-o ducem si pe noi pe a noastra, oricat ar fi de greu, ca si lui i-a fost greu, cel mai greu!
Plus ca daca afla popa ca te-ai sinucis, nu-ti mai face slujba si nu vrea sa te ingroape decat in marginea cimitirului, langa gard.
Ironia este de folos in aceasta situatie, cu adevarat!
Pai da, eu zic ca e de folos, avand in vedere ca e adresata binevoitorilor atotstiutori care s-au repezit care mai de care cu sfaturi.
Desigur. Şi miştoul făcut pe seama celor care au ales să creadă, tot de mare folos este.
In viata asta nu e timp de dus cruci in spate. Duc la hernie de disc.
Articolele astea cu aspiratii de compunere de clasa a 6-a si comentariile tale total deplasate si scrise chiar degeaba, au stricat acest blog.
da, doamne fereste sa auziti ceva ce nu va place sa auziti! se stie ca toata lumea e datoare sa va menajeze sensibilitatile, de orice fel ar fi ele.
bine.
atunci, in virtutea dreptului tau inalienabil de a te simti ofensata si de a dicta altora ce sa spuna si eventual sa gandeasca, iti fac pe plac si nu voi mai comenta aici.
sper ca decizia asta a mea va multumi si alte persoane (mamici) relaxante si tolerante, asa cum esti tu.
Robo, sper că nu mie mi te adresai, aş fi ultima persoană care să îngrădească dreptul la liberă exprimare.
Doar că miştourile tale referitoare la persoanele credincioase mă agasează – şi am mai spus asta în comentarii de-a lungul timpului. Personal sunt un om care crede, dar care nu face paradă de asta şi respectă pe toţi – inclusiv pe atei – deci aştept acelaşi lucru din partea acestora.
Având în vedere asta, eşti cam ultimul care ar trebui să menţioneze ceva legat de ” a spune altora ce să gândească”.
Oricum. E blogul Ioanei, pe care o respect şi n-am de gând să prelungesc un circ început de tine. Din partea mea, ironizează şi fă mişto de cine şi cât vrei. A bon entendeur, salut!
Pfff uite că la asta nu mă gândisem. Dar având în vedere că nici nu am botezat copiii… îmi pasă foarte tare de popă:)
Draga Elisa, e clar ca habar nu ai ce inseamna depresia sau macar un episod depresiv. Felicitari, dar te rog eu abtine-te de la comentarii pe viitor. Nu se da nimeni interesant cu asa ceva si crede-ma cand treci printr-un astfel de episod, ultimul lucru de care ai nevoie, este sa-ti spuna vreo „puternica”: sinucide-te! Depresia e o boala cat se poate de reala si cat se poate de perfida. Se poate instala si numai din cauza lipsei somnului/hranei adecvate, ambele ducand la dezechilibru in chimia creierului si zbang, te-a lovit. Cineva care se confrunta prima data cu asa ceva habar nu are ce i se intampla…
Bine spus !
In primul rand este greu sa realizezi ce ti se intampla … Din exterior, fara sa fi trecut macar o data printr-o astfel de experienta, e la indemana sa imparti lumea in „slabi” si „puternici”, „buni” si „rai”.
Eu m-am confruntat cu sentimente ciudate înainte de fiecare întoarcere la serv după cele 2 concedii..DAR de fiecare data MI-A PLACUT , atunci când a început…Chiar te întorci cu alt moral, mai vorbești cu o colega, te mai aranjezi…iar oboseala din surse diferite nu se compara cu aceea din aceeași sursa 24 din 24 again and again.Si menționez ca nu am un serv care sa îmi placa sau unde sa am liniște 🙂 Capul sus, o sa fie bine, sigur si perioade mai dificile o sa apăra dar si acelea trec, din punctul meu de vedere este din ce in ce mai ușor de acum, copiii cresc, mai înțeleg..Si eu îmi iubesc copiii enorm si uneori ma simt prea obosita si parca nu ma ridic la inaltime…dar sunt atâtea momente frumoaseee si avantaje si rasul lor cristalin învăța MERITA…Daca totuși nu poti trece singura un ajutor specializat e cu siguranță binevenit si nu ezita sa il ceri pt ca e ceva cat se poate de normal.Putere si răbdare.Pupam cu drag
Mulțumesc Carmen. Sper că se va acomoda mica la creșă ca să nu am și angoasa asta pe lângă.
La caption mi-a cerut sa zic unu minus cat fac zero. Cred ca exact despre asta ai scris: depersonalizare, angoasa postpartum, sentimentul de „suzeta”, cum il numesc eu, adica ca abuz din dragostea si supradenta celorlati fata de tine, ceea ce te face sa te simti utila, nu neaparat fericita. Ai (de)scris foarte bine conflictul before and after motherhood. Mai scrie ca e daca nu terapeutic, macar paliativ.
Da, mi-a făcut scrisul neașteptat de bine. Și m-am reapucat să scriu și după ce am citit comentariile.
Daca nu ar fi zile triste, nu ne.am putea bucura cu adevarat de cele frumoase. Fiecare avem momentele noastre in care ne plangem de mila si pana la un anumit punct e ok, ne ajuta sa mergem mai departe… Conteaza insa mult numarul acestor momente si intensitatea lor! Din care am observat de prin comentariile pe care le.a lasat pe acest blog, autoarea pare o pers destul de „destupata la minte” ca sa constientizeze daca si cand e nevoie de ajutor profesional…
Inca 2 aspecte si inchei: de cele mai multe ori o discutie cu un prieten face minuni (si asta o spune o persoana introvertita care toata viata a preferat sa.si scrie in ascuns durerile, in loc sa vorbeasca despre ele), iar la pct 2 priveste.ti copiii, conecteaza.te la ei, zambeste… Dar fa.o cu tot sufletul, concentreaza.te pe asta!
Draga Snow Flow, permite-mi sa incerc sa te ajut. Trebuie sa identifici motivul depresiei, nu cred ca poate fi inevitabila despartire de copii pt ca alaturi de ei fiind ai intrat in starea asta. Gaseste motivul si hotaraste-te dc te poti impaca cu gandul sau trebuie sa faci schimbarea.
Dc problema e inceperea serviciului si teama ca nu vei face fata tuturor indatoririlor, o solutie ar fi sa lucrezi de acasa. Cunosc persoane care lucreaza de acasa la Call Center-uri din strainatate, dc stapanesti o limba straina ia in calcul varianta asta. Sau orice alt job decent de acasa. Sau part-time. Canalizeaza-ti energia in a gasi o solutie.
Poate fi si altceva? Mediul in care traiesti, departarea de ai tai, oboseala cronica, depresie post-natala, relatia cu sotul? Gaseste problema si lupta sa o invingi, pt copiii tai dar si pt tine…
Mai multe cauze la un loc. Încerc să le iau pe rând.
Daca vrei sa te sinucizi, nu sunt deloc de acord cu tine. Mergi la psiholog si te va ajuta! Legat de inceperea serviciului, parerile sunt impartite: unele mame sunt nerabdatoare, altele afirma ca ar sta acasa cu copilul, doar ca situatia financiara nu le permite. Poate chiar asta ar trebui sa faci, mergi la serviciu, du copiii la gradi, cere ajutor la mama, soacra, matusa, vecina si mergi inainte!
Eu am facut cateva sedinte de terapie si chiar mi-au prins bine, merg si la serviciu opt ore, desi toata familia s-a impotrivit, mai ales sotul! In continuare imi spune ca aduce el destul ca eu sa stau acasa cu copilul. Nu am fost de acord…copilul va zbura incet incet de langa mine, eu cu ce raman?
Nici eu nu sunt de acord cu mine, darămite altcineva :).
Pornind de la „nu se poate vorbi despre asta” as sugera sa incerci sa vorbesti despre asta cu sotul, cu un specialist poate. Daca textul e scris intr.un moment de epuizare maxima, de zbateri intre vinovatie si responsabilitate tot ti.as sugera sa vorbeste despre asta.
E adevarat ca sunt momente cand nu mai pot sa fac fata, si da cu 1 copil,dar nu m.am gandit niciodata la moarte ca o solutie(de fapt nu m.am gandit deloc). Am redus timpul petrecut smotruind si asezand lucruri ce la sfarsit de zi erau la loc, am sarit peste anumite treburi ce nu erau deloc urgente sau necesare la momentul critic.
E grav ca te gandesti asa departe. Cere te rog ajutor!
De ce ar trebui sa reflecte musai starea ei? Poate ca e doar un articol si atat. De multe ori cele care scriem, nu cred ca reflecta musai starea de spirit in acel moment.
Si, chiar de ar fi sa fie asa, lumea mereu vine cu sfaturi de gen: mergi la terapie, mergi urgent la doctor, etc. dar nu e asa, esenta e alta.
Mesajul acestui post a fost inteles doar din partea negativa a lucrurilor.
De multe ori, mamicile si nu generalizez, au momente cand simt aceste lucruri si au senzatia ca lumea se sfarseste cand ai 2 copii si un sot si niciun ajutor.
Libertatea fiecarei mamici a fost cumva luata.
Ea are nevoie de refulare, dar refularea asta fie ea si prin scris nu trebuie judecata. Refuleaza in tot ce crezi, ignora rautatea din jur, refuleaza in scris, refuleaza in dans sau in filme. Oricare ar fi, nicio terapie nu ajuta cum ajuta refularile intime.
Si, ce daca scrie asa ceva? e mai rau cand tii in tine si intr-o zi o si faci.
Cand scrii te eliberezi, scrisul iti aduce o usoara liniste interioara insesizabila pe moment.
Refulati-va in orice. Cea mai buna terapie este refularea in ce te pasioneaza.
Nu uitati, orice poveste inceputa are si un sfarsit, ca doar copii nu raman vesnic bebelusi sau de gradinita
asa zic si eu!
Carmen, din context,tind sa cred ca te referi la defulare, nu la refulare.
Parerea mea e ca nu Poti scrie despre ceva,fara sa te gandesti la acel ceva. Si daca in text, autoarea nu specifica cum ca ar fi vorba de un exercitiu de imaginatie, consider indreptatita si perspectiva celor care,in comentariile lor,au plecat de la premisa ca e vorba tocmai de un scris eliberator,autentic. Numai ca terapia prin scris,joc,dans, are insa efecte limitate.
Sugestia frecventa atunci cand ne doare ceva,cand ii e rau copilului etc, e SA mergem la Medic, SA investigheze el, Sa decida el cat de Grav si CE tratament,daca SE impune.
De ce SA stea lucrurile altfel,cand e vorba de Mintea noastra?
De ce SA nu fim Mai rezervati,Mai precauti,Mai constienti,Mai Informati?
De CE le stim noi PE toate si consideram ca experienta noastra e solutia pentru dificultatile altora?
Bravo!
Si eu zic la fel : poate descrie o experienta de a ei, poate doar sa fie un articol – dar este bun, atrage atentia asupra unui lucru despre care nu se prea vorbeste.
Si inca ceva : toti ar trebui sa ne dam dreptul sa plangem cand „prea mult chiar devine prea mult”. Nu trebuie sa fii mamica ca sa ajungi intr-un punct in care sa cedezi. Dar cu atat mai mult daca esti mama si esti coplesita de atatea lucruri si roluri pe care le ai!
Sa nu mai poti uneori, chiar sa cedezi este UMAN. Nu suntem masinarii, nu avem resurse inepuizabile. Si, inca o data, nu suntem toti la fel!
Draga de tine…
Fii tare,mamico!fa asta pentru ei,daca nu mai gasesti puterea sa o faci pt tine!chiar daca greul a venit,poate,odata cu ei,puterea de a depasi momentele astea tot de la ei vine!
Sfatul meu este sa te uiti in ochii celor mici si sa-i intrebi cu vocea mintii:ce parere au ei despre asta?
Fa un exercitiu de imaginatie si afla raspunsul lor…
Cu siguranta gandurile negre ti se vor disipa…e probata treaba asta…
@Carmen, din context,tind sa cred ca te referi la defulare, nu la refulare.
Parerea mea e ca nu Poti scrie despre ceva,fara sa te gandesti la acel ceva. Si daca in text, autoarea nu specifica cum ca ar fi vorba de un exercitiu de imaginatie, consider indreptatita si perspectiva celor care,in comentariile lor,au plecat de la premisa ca e vorba tocmai de un scris eliberator,autentic. Numai ca terapia prin scris,joc,dans, are insa efecte limitate.
Sugestia frecventa atunci cand ne doare ceva,cand ii e rau copilului etc, e SA mergem la Medic, SA investigheze el, Sa decida el cat de Grav si CE tratament,daca SE impune.
De ce SA stea lucrurile altfel,cand e vorba de Mintea noastra?
De ce SA nu fim Mai rezervati,Mai precauti,Mai constienti,Mai Informati?
De CE le stim noi PE toate si consideram ca experienta noastra e solutia pentru dificultatile altora?
Buna,Snow Flow,sincer si eu am simtit ce simti tu si nu o data. Cu 2 copii,chiar si cu ajutor,in casa,de multe ori si cu evenimente neplacute in urma,atunci cand aveam exact ceea ce imi doream pur si simplu nu ma puteam bucura.Pe mine m-a ajutat o prietena sa depasesc momentele,din pacate eu nu am putut sa o ajut la randu-mi,pentru ca a vrut sa ma menajeze si mi-a ascuns momentele sale de pierdere.La ea raul a fost produs,acum se afla pentru a 2a oara sub tratament psihiatric in urma unei tentative de suicid.Ni s-a spus de catre doctori ca daca mai face si a 3a oara este posibil ca traumele sa fie defnitive.Nu vreau sa te judec,nu vreau sa iti spun ce sa faci,ci doar daca nu reusesti sa depasesti momentele,pentru copii tai si pentru tine incearca,zi de zi sa mergi mai departe.Sper ca acest articol sa fie o zi mai proasta pe care ai vrut sa treci pe hartie si sa se produca e descarcarea. Se spune ca unei persoane care a suferit sau sufera de depresie este bine sa ii oferi cadou un jurnal unde sa scrie ce simte,sa refuleze. Iti doresc sa fii tare si sa mergi inainte.
M-am regasit aproape total in text. Dar eu nu ma gandesc la moarte, dimpotriva…ma gandesc cum sa fac sa fim cu totii cat mai sanatosi, iar moartea sa fie un moment cat mai indepartat. Mi se pare ca Snow Flow vorbeste despre moarte, ca despre o pauza de oboseala, o sansa sa te poti odihni fara sa aiba nimeni nevoie de tine la o anumita ora. Nu cred ca este vorba de depresie, ci doar de oboseala + lipsa luminitei de la capatul tunelului. Dar luminita asta exista de multe ori, doar ca e acoperita de vreo creanga a unui copac :)!
Inteleg perfect tot ce te apasa in momentul asta si ti se pare fara solutie – sau solutia pare atit de departe si efortul de a ajunge acolo e peste puterile tale. Cind copilul meu era mic, aveam momente cind imi era groaza sa nu ma imbolnavesc, sa nu mi se faca rau pe strada, pentru ca atunci el ar fi fost complet lipsit de aparare, la bunul plac al oricui. Era, bineinteles, o frica irationala – copilul avea tata, bunici, nimeni nu ar fi permis sa i se intimple ceva rau. Mai mult, aveam si am o relatie foarte buna, de iubire si respect, cu familia. Deci nimic care sa-mi dea vreun motiv de spaima; pur si simplu, frica asta nebuna care venea in momentele cind eram epuizata. Poate ca si tu ai un moment de genul asta – incearca sa te gindesti ce ar insemna disparitia ta din viata copiilor pe care i-ai dorit si pentru care ai face absolut orice. Momentele de genul asta vin si trec, incearca sa te rogi, daca crezi – si chiar daca nu crezi. Miracolele mici sint pentru fiecare, important e sa le vedem.
Aveam vre-o douazeci si ceva de ani si o vedeam pe mama cum nu-i pasa daca moare. Din sapte zile , cel putin trei era ametita. Cateodata era atat de rau incat nu puteai s-o trezesti . Am vrut s-o duc la dezalcolizare dar ca un facut de fiecare data s-a gasit careva pe langa mine sa ma sfatuiasca sa n-o fac. Pe motivul ca ii va face rau pe viitor. Ii spuneam mereu sa inceteze sa bea. Ca o sa moara intr-o buna zi. Nu-i pasa. Ajunsesem la concluzia ca ea chiar se bucura sa plece. Acolo si-ar fi gasit linistea interioara pe care in lumea asta n-o avea. Aici avea responsabilitati , datorii, greutati , singuratate sufleteasca si doar alcoolul care o ajuta sa intre in dimensiunea in care ea se simtea fericita. Persoanele din viata ei erau un tranzit de la o zi la alta. Singura motivatie care n-o facea sa ia decizia suprema era fratele meu , lasitatea si probabil superstiile legate de faptul ca popa nu te va mai ingropa cu alai si slujba in biserica.Dar prefera moartea aia latenta care incepea cu vesnica amorteala unde ei ii era ” bine”. Intr-o zi de februarie m-am dus sa o vad. Era ametita ca de obicei. Ametita de alcool ieftin si prost si bolnava de stomac. In realitate avea cancer dar nu stia nimeni de el. S-a aflat ulterior , o luna mai tarziu cand a lesinat in holul mic. Puls zero , operatie si mirarea doctorilor ca totusi traieste. La aparate , pierderi de memorie dar totusi deschidea ochii sau incerca sa lege doua vorbe . Ca un facut in perioada spitalizarii a picat si ziua ei. 51 ani! Tanara ca si numar de ani dar sufletul ii era imbatranit. Imbatranit de greutatea vietii. De nefericire , de neputiinta. La trei zile dupa ziua ei ne-au dat-o acasa. N-aveau ce sa-i mai faca. Au zis ca e pacat sa platim o palarie de bani daca moare acolo. Mai bine sa fie acasa in patul ei , in locul in care se simtea bine. Am semnat cu inima grea , fiindu-mi teama ca prin semnatura mea o privez sa se faca bine. Aveam constiinta incarcata ca las un om sa moara. Doctorul m-a asigurat ca nu fac nimic rau. Putea sa moara in orice clipa. Chiar si atunci cand eu nu stiam daca fac bine sau rau. Dupa trei zile , in Joia mare imediat dupa sfantul Gheorghe a ales sa plece. Pe dinauntru era gunoi , totul putred. N-avea putere sa se lupte . Nici nu vroia. Intr-un fel se bucura se eliberarea asta. Era o eliberare in care nu era acuzata ca o face voit. Nu-si lua ea viata dar se bucura ca soarta o ajuta. In sfarsit cineva care ii era partas dorintei ei. Pleca in lumea ei , lume ce si-o dorise de cel putin 10-15 ani incoace.In egoismul meu n-am reusit sa inteleg de ce alege un om sa-si doreasca moartea. Probabil pentru faptul ca eu n-am ajuns inca in acel stadiu in care sa simti ca nu mai poti, ca ai obosit sa traiesti pentru altii. Sa traiesti asa cum s-o putea doar ca sa-i faci pe altii fericiti. In timp ce altii se bucura ca mai traiesti si azi , tu simti ca te scurgi din toate incheieturile, ca nici macar sufletul nu mai face pact cu tine. Ca totul , chiar si bucuria de a trai e impotriva ta. Ca tot din ce nu-i cu tine e impotriva ta. Si ca ai vrea sa fii egoist si sa pleci chiar si pentru o secunda in alta lume. Si ca secunda aia a ta poate fi eternitatea lor. Eternitate in care ei te plang si zau ca nu pot intelege de ce tu n-ai fost fericit acolo. Pana in ziua in care vor fi in locul tau.
Impresionant…
Ei bine, spune-i unui om care are o astfel de experienta si se lupta cu asa ceva ani si ani de zile : „esti slaba, nu esti puternica, de ce nu ceri ajutor ?”…..
Foarte trist…
Draga Snow Flow,
Desi niciodata nu am ajuns asa de departe cu gandul, pentru ca niciodata nu as vrea (indiferent cat de rau ar fi) sa fie asta o optiune, te inteleg…Sunt mama a 2 copii mici si sunt in concediul de crestere copil. Sunt zile in sir in care nu ies din casa, zile intregi in care nu fac nimic pentru mine (ma indobitocesc zilnic cu Facebook-ul si alte prostii de pe internet care nu presupun prea multa gandire, cateodata cand apuc, mai citesc cate o carte, dar de-abia apuc cateva pagini), zile pe care le petrec aproape „singura” cu copiii, desi am un sot, dar care nu ma ajuta foarte mult…Asa ca da, te inteleg…Stiu ce simti si prin ce treci…E f usor sa dai sfaturi cand nu esti fix in situatia persoanei respective, insa eu sunt pe aproape de ce ai descris tu…Desi pe langa cele enumerate de tine, mai sunt si alte aspecte din viata mea care ma dor destul de tare, tot la mine apelez ca sa ma pot ridica…si la prieteni…Si Celui de Sus. Daca nimic din cele scrise de cele care au comentat nu te ajuta cu nimic, ia si lucrul asta in calcul: uita-te la copilasii tai si spune-ti (caci stiu ca o crezi) ca nu exista NIMENI pe lumea asta care sa-i iubeasca mai mult decat tine!!! NIMENI! O mama (pentru copiii ei ) e unica! Indiferent de cum ea ea…Stiu ca te simti depasita, si eu simt la fel…Inca un lucru: arata-i si sotului tau (daca vrei) articolul asta…Sigur daca tine la tine, isi va schimba un pic atitudinea sau va incerca sa organizeze altfel situatia existenta! Numai bine iti doresc…Putere multa…Ia-o din lucrurile care-ti fac cu adevarat placere…eu asa fac, desi nu-s vreo luptatoare cu steagul in mana sau vreo „puternica”…
Asta șiziceam Lili, copiii nu merită să aibă o asemenea traumă.
Snow Flow, daca inainte au fost ceva plangeri ca ceea ce ai scris nu are mesaj, acum ai mesaj, frate!:)
Acum jumate de an eram unde esti tu acum. Aveam aceleasi ganduri deznadajduite. Bucuria de a avea un copil sanatos si care creste armonios, un sot aproape, posibilitatea de a sta acasa cu copilul…nimic nu reusea sa ma scoata din depresie. Ba mai mult, mi se parea ca orice fac e o chestie de necesitate, de „jucarii stranse si haine celor saraci”, fara sa ma ajute sau sa ma bucure vreun pic. Bineinteles ca din afara paream fericita cu viata mea. Vorba aia: am tot ce-mi doresc, de ce ma plang? Dar niciodata lucrurile nu sunt asa cum par. Uneori nu trebuie sa suferi de depresie ca sa ajungi in situatii aparent fara iesire. Pe mine m-a ajutat sa cer ajutorul altor persoane la treburile care imi ocupau tot timpul, sa am o ocupatie fizica nelegata de viata cu copilul (o activitate handmade), sa merg la cateva sedinte de terapie, si in ultima instanta sa incep un serviciu part-time, nu acasa, care sa imi dea un alt sens al existentei. Surprinzator, dar schimbarea mediului chiar si pentru cateva ore pe zi a fost cred ca cea mai buna solutie (desi si eu eram total anxioasa cu a reincepe servicul dupa 1 an al copilului). Acum sunt mai bine. Nu de tot, dar am depasit momentul critic. Iti doresc sa te regasesti pe tine. Esti inca acolo in casa de lemn, in coacerea turtelor si in zambetul copiilor!
Un mesaj sensibil și plăcut, ty.
Ma intristeaza articolul tau, pentru ca, desi nu sunt de specialitate, simt ca iti este FOARTE greu. Nu vin sa te sfatuiesc sa fii puternica, esti deja suficient de mult pentru familia ta. Dar, asa cum ti s-a mai spus, te rog si eu sa cauti ajutor intr-un specialist. Stiu multe persoane care au mers la psiholog si le-a fost mai usor. Nu-ti va da raspunsuri, dar te va ajuta enorm sa discuti cu cineva care intelege bine prin ce treci.
Nu esti anormala, nu esti slaba. Esti o mama coplesita. Eu am doar un singur copil si, desi in general sunt extrem de vesela si de multumita cu ce-mi da viata, sunt clipe cand ma simt coplesita. Dar sunt clipe si trec, pentru ca, asa cum spuneam, in general sunt optimista si am totusi DOAR un copil. Nu am stresul zilei de maine, pentru ca lucrez de acasa. Chiar daca acum pot lucra putin (cand doarme fata), castig decent. Deci sunt extrem de departe de disperarea si de extenuarea pe care le simti tu.
De asta spun inca o data: fara rusine si fara sa te simti vinovata: mergi la un terapeut care sa te asculte. Da-le in pustii de vase, aspirator si baliverne din astea. Voi doi sa fiti bine si copiii sa se simta iubiti si ingrijiti, in rest e OK daca nu castigi premiul de gospodina anului.
Din ce inteleg eu, esti o mama buna, deci vei gasi si solutii, pas cu pas. Serviciul e neplacut, mai ales cand te-ai atasat atat de multi de buburuzele mici, dar sunt milioane de femei care au reusit sa gaseasca un echilibru si in asta. Unele sunt mai fericite asa, pentru ca niste ore pe zi in care nu te confrunti doar cu papica, cacuta si pempersuci pot de fapt sa faca minuni pentru un psihic deja extenuat. Veti vedea tu si sotul tau, la momentul respectiv, cum va descurcati si care sunt solutiile. Le veti gasi, de asta sunt convinsa.
Doar ca, pana atunci, TU AI NEVOIE DE AJUTOR. De cineva care sa nu te judece (asa cum o fac multi alti oameni), care sa inteleaga mecanismele ce-ti tulbura linistea, care sa te ajute sa fomulezi intrebarile corecte si sa gasesti raspunsurile ce te vor face sa fii cu adevarat fericita, asa cum meriti.
Te imbratisez cu drag si-ti doresc multe bucurii si fericire!
cred ca putine sint mamele care nu stiu ce-i aia Oboseala (acuta sau cronica), cred ca putine sint mamele care nu s-au gandit, macar o data, la viata lor de dinainte (asta neinsemnand neaparat regretul celei de acum), cred ca putine sint persoanele care nu s-au gandit niciodata la sinucidere ( la nivel reflectiv- meditativ, nu neaparat aplicativ), dar putine sint persoanele care Vorbesc despre sentimente atat de intime. si culmea e ca, pe cat sint de intime si de profunde, pe atat sint de comune.
chiar daca acum pare totul suspendat in timp, sa stii ca …timpul trece. tic-tac-ul de acum poate indica nu numai sfarsitul unei perioade, ci si inceputul alteia.
cata vreme ticaie, inseamna ca ceasul merge. si asta e de bine.
ai scris frumos, si… zic eu, sa mai scrii 🙂
Pe cand in Romania nu va mai fi rusine ca atunci cand n simtim coplesiti, barbati sau femei, tineri sau in varsta, sa mergem sa cautam ajutor specializat pentru problemele de sanatate ale psihicului?
Daca iti rupi piciorul pe gheata te duci la doctor? Sau stai cu durerea cand asteptarea ta inseamna nu numai imposibilitate de miscare cat si posibilitate de agravare a situatiei medicale?
Depresia este boala societatii in care traim, si nu ma refer la Romania ci la societatea moderna de pe tot globul. Doar ca spore deosebire de Romania unde lipsa de educatie sau frica de „ce spune lumea” ii impiedica pe cei aflati in astfel de situatii sa caute ajutor sau sa fie ghidati catre locul potrivit unde vor capata o alta perspectiva asupra situatiei in care se afla, si daca este necesar, un tratament care sa ajute indepartarea gandurilor negative.
Pe cand depresia post natala va fi luata in calcul de o femeie inca din stadiul de graviditate ca sa fie pregatita sa ii recunoasca simtomele si sa actioneze in consecinta, daca se va numara prin procentul care o dobandeste dupa nastere?
Cand deja un om se gandeste la moarte si si-o doreste, depresia este un fapt, nu un subiect de dezbatut pe blog. Adica poate fi un subiect pe blog, dar daca asta e singurul tel sau rezultat, este „depresiva” treaba…
„Depresia este boala […] Cand deja un om se gandeste la moarte si si-o doreste, depresia este un fapt , nu un subiect de dezbatut pe blog”
daca depresia este o boala, inseamna ca trebuie diagnosticata/ tratata de un medic, si nu pe un blog. 🙂
nu vreau nici sa atac, nici sa fiu inteleasa gresit… dar parca nu mai poate omu’ sa fie suparat sau foarte obosit, sau sa planga sau sa scoata un strigat eliberator, ca musai are depresie sau musai trebuie sa mearga la un specialist.
daca cineva se gandeste la moarte nu inseamna ca e muribund. daca cineva isi „doreste” sa moara, nu inseamna ca imediat va si intreprinde ceva in acest sens. (in mintea mea „dorinta” asta de moarte o interpretez doar ca o imperioasa nevoie de odihna, fizica si/ sau psihica, si nu neaparat ca o dorinta de a trece in nefiinta.)
probabil gresesc eu… sau inteleg lucrurile mai anapoda :)))
Despre cealalta depresie…celalalt tic-tac.
http://www.huffingtonpost.com/melanie-notkin/the-invisible-infertility_b_926219.html
Curaj, Snow Flow ! cauta ajutor specializat, asa voi face si eu, voi suna chiar miine la un psiholog. Stiu, moartea pare dreptul nostru la demnitate, si eu simt asta, tocmai pentru ca nu am copii si nu va ramane nimic dupa mine. Da..nimeni nu stie cum e nici pentru mine, nici pentru tine… suntem maestrii disimularii, mai ales cand credem ca trebuie sa avem decenta de a nu-i deranja pe ceilalti cu problemele noastre….Dar as zice sa ne mai dam o sansa, sa mai traim inca o zi, sa facem fata fiecare genului de durere pe care o purtam in noi. Chiar daca am sufletul stins, inca mai cred ca sunt un miracol. Pe care nici lipsa copiilor, nici rautatea celor din jur, nici depresia nu-l pot anula. Si, azi, dupa ce mi-am dat seama ca am continuat sa traiesc mai mult de dragul celorlalti, in sfirsit am hotarat sa lupt pentru mine.
Cu speranta,
Ana
Ana… ştii ce mi-a spus cineva odată, când hohoteam de plâns că nu va rămâne nimic după mine? „Iubirea. Asta va rămâne după tine: iubirea pe care o sădeşti în ceilalţi”.
Crede-mă, nu ai sufletul stins. E mult amar în sufletul tău, of, ce bine ştiu…. dar sufletul tău trăieşte! Trebuie doar să găseşti ceva la care să rezoneze. Şi vei găsi, ai încredere! Poate nu azi, poate nu mâine, dar se va întâmpla.
Toate au un rost pe lume, Ana…. ce bine-ar fi dacă l-am pricepe atunci când avem nevoie mai mare de asta. Te îmbrăţişez din tot sufletul.
Ai sunat? Sper să te ții de decizia ta și să lupți pentru orice crezi tu că merită!
Si eu cind super mega obosita ma gindesc uneori ca ppfff oare daca as muri oleaca as reusi macar sa stau intinsa juma de ora fara sa traga de mine deodata trei persoane mai mari sau mai mici? si nu-s nici deprimata nici muribunda. doar obosita cronic, ca probabil majoritatea mamelor care stau acasa cu 1, 2 sau mai multi copii. nu cred ca autoarea vrea sa-si ia gitul, cred ca a scris ca sa nu urle, cum scriu si eu uneori, ca sa vindec. e foarte bine ca discutam despre depresii si despre mersul la specialist, Romania are nevoie de o destupare la cap pe tema asta.
Draga Snow Flow,
Solutia problemelor tale e extrem de simpla: demisia. Cum de nu te-ai gandit sa demisionezi de la multinationala care-ti va manca timpul si te va tine departe de copii. Daca ai casa de lemn, belsug pe masa si excursii in strainatate cred ca ai suficiente resurse financiare sa-ti iei cativa ani de respiro alaturi de copiii tai. Vinde casa, stati saraci si fericiti la 2 camere la bloc! De ce sa-ti plangi de mila si sa storci lacrimile cititoarelor cu ganduri sinucigase ca vai! incepe serviciul? Vrei bani sau vrei linistea familiei? Daca ambele iti aduc ganduri negre, atunci hotataste-te sa alegi una din ele, vei fi sigur mai fericita. Numai bine!
Comentariul este pueril, superficial. Lucrurile nu sunt așa de simple. Dar chiar un comentariu ca acesta (nu te cunosc, nu discut despre tine ca persoană) m-a făcut să încep a scrie altceva așa ca mulțumesc.
Ma simt obligata sa comentez si sper din tot sufletul ca aceste comentarii sa ajunga cumva si la tine. Nu trebuie sa te compari cu altii, dar nici nu trebuie sa inchizi ochii si sa ignori ce mai exista in jurul tau!
Sunt mama a 2 copii, 2.9 ani si 10 luni. Si de o luna si jumatate mi-am reluat serviciul.
5 zile pe saptamana plec la 8 si ma intorc la 19 – 11 ore pe zi fara puii mei.
Cand plec se intampla ca puii nici sa nu se fi trezit iar cand ma intorc mai am o ora, maxim doua pana o bag la culcare pe mica mea printesa. Apoi inca o ora si il culc si pe cel mare.
Deci timp cu ei, petrec mult prea putin in timpul saptamanii, dar vrei sa stii ceva? IL PETREC. Cand ajung de la munca nimic nu conteaza, decat EI ! Le ofer pana la culcare tot timpul meu si oricat as fi de supta de energie dupa o zi grea de munca, ei imi reincarca bateriile. Numai cand ii vad si mi se lumineza fata!
Nu am bona si nici femeie care sa imi faca curat, spele, calce. Nu imi gateste nimeni.
Eu trebuie sa le fac pe toate. Si le fac. Dar nu cand ajung de la birou!
Daca sunt prea obosita? Sunt uneori si pic odata cu fi-mea, la 9 seara. Dar atunci ma trezesc de la 4 (si hai sa fim seriosi, 7 ore de somn pt un adult sunt mai mult decat suficiente) si fac ce e de facut pana se face ora cand trebuie sa plec la munca.
Si nu ma plang. E greu si nu am timp de mine. Dar nici nu imi pasa. Atata timp cat puii mei sunt sanatosi, nimic nu mai conteaza!
Ce e depresia asta? Ce neajunsuri ai? Ce nemultumire? Ca te duci 11-12 ore pe zi la munca? Nu te mai duce! Sa vezi atunci nemultumire cand nu o sa ai ce le pune pe masa puilor tai! Sau o sa ai? Inseamna ca nu ai nevoie de munca. Deci nu te mai duce.
Prea mult timp petrecut la munca? Timpul e problema? Cauta altceva! nu e la fel de bine platit? Iti trebuiesc toti banii astia? Atunci munceste pt ei! Sau nu!
Dar in final, dupa ce iti rapspunzi singura la toate intrebarile si frustrarile tale, gandeste-te la cele doua suflete care depind de tine si pentru care fiecare minut pe care il petrec alaturi de mama lor este o eternitate. Vrei sa ii privezi de asta pt niste frustrari? Ei bine, atunci ai nevoie de ajutor specializat. Cauta-l!
Gandul la suicid al unei mame inseamna abandonul copiilor sai. Nu e nicio diferenta intre o femeie care isi abandoneaza copilul la marginea padurii si una care isi ia viata abandonandu-si astfel copilul.
Numai bine.
Cat de comun este sa judeci un om dupa calapodul tau ! Daca tu poti, foarte bine! Daca alta femeie nu poate, nu iti este inferioara ! Sunt absolut deplasate din partea unui adult matur genul acesta de judecati si generalitati.
Sunt foarte curioasa cum ar reactiona toate mamicile acestea foarte „potente” peste ani daca unul din copii va fi depresiv ? Fiindca pana la urma nimeni nu e scutit – se poate intampla in ORICE familie.
… Poate ca atunci vor intelege ce este compasiunea umana.
Si eu ma gandesc uneori ca ar fi buna o pauza de genul :-). Si nu, nu am de gand sa ma sinucid. Dar uneori as pune punct, asa sa am parte de liniste totala, fara niciun fel de gand, si cand m-am odihnit destul sa o iau de la capat. Gandeam asa si inainte de copil, se mai intampla si acum. Uneori as spune STOP.
Considerând că este un sâmbure de adevăr, dacă a ales să scrie aici este pentru faptul ca nu are cine să o asculte. Şi când eşti apăsat şi nu are cine să te asculte e grav. Cred că oricine ştie foarte bine asta. Nu vorbim aici de sfat, oricine are nevoie de sfaturi (ar trebui să ai o ceva doză de aroganţă ca să susţii contrariul), dar cred că ar fi vrut doar să fie citită, atât.
Doar cateva comentarii am apucat sa citesc in fuga, am 3 copilasi prin casa toti mici, barbat si job. singurele momente cand simt ce simte mamica din acest articol sunt atunci cand ma indepartez de rugaciune. Atunci cand imi este mai greu ma gandesc: atatea miliarde de femei din lumea aceasta cu mai multi copii, mai multa munca, fara pampers, masina de spalat, apa curenta, etc cum or fi reusit oare sa ii faca mari la trup, la suflet si la minte si sa ramana si ele intregi?!? Si atunci zic doar: Doamne, te rog sa imi dai si mie puterea celor care au reusit!
Genunchiul plecat la rugaciune face MINUNI.
Iti doresc tot binele de pe Pamant!
Mă așteptam și nu chiar la aceste comentarii. Îmi pare cu adevărat rău că nu îmi permite timpul să răspund fiecăruia, am ținut întotdeauna la dialogul dintre „scriitor” și cititori.
Am primit pe privat mesaje de încurajare în mare parte, mesaje de prietenie de la persoane pe care nici nu le cunosc decât în mediul virtual. Și am apreciat grija lor și a celor care și-au exprimat îngrijorarea reală aici. Pe cealaltă parte au fost răutăcisme de tot felul (gen alții nu au nici jumătate din ce ai tu și mulțumesc cerului ș.a.m.d) pe care nu consider că merită să le adresez fiindcă nu mă pricep să desenez.
Vreau doar să mai spun câteva lucruri:
-a avea nu este egal cu a fi fericit
-a nu avea nu este egal cu nefericirea
-a fi la capătul puterilor nu înseamnă că devii sinucigaș a doua zi
-textul nu îndeamnă la suicid oricât de strâmb l-ați privi
-textul nu este scris cu scopul de a mă plânge și cu atât mai puțin de a fi compătimită
În final, le mulțumesc celor care au înțeles, simțit și trăit ce am scris, vă doresc liniște și timp în familie tuturor.
Draga Ioana, apreciez ce incerci sa faci, doar ca nu inteleg cum se poate da like unui asemenea text, fara a o jigni pe cea care scrie..din contra. E un strigat cumplit aici, sa ridice mana aici cea care nu si-a spus macar in gand uneori, macar o frantura din ce-i aici. Oboseala cronica nu-i joaca, deprivarea de somn, alimentatie, activitati scurte si macar usor relaxante, distrug tot sistemul imunitar si din pacate intai mentalul…am incercat-o intr-o masura mai mica sau mai mare oricare dintre noi, cele ce crestem copii si din pacate uneori foarte singure, din cauza unui serviciu prea incarcat al sotilor, bunici, rude prea indepartate.
Fii, te rog, un pic mai onesta uneori…rozul tau duce in hau caractere poate mai fragile. Mamele, din momentul nasterii, pentru ca observa in bratele lor perfectiunea..tind si ele sa devina asa..e firesc sa fim oricum, draga snow flow, bune si rele, intelepte sau nu, triste sau numai zambet, uneori cu solutii alteori fara, uneori cu rabdare alteori deloc. Copiii au nevoie de ce e in sufletul tau…perfectiunea noastra cred ca-i cea mai grea povara pe umerii copiilor nostri. Sper din tot sufletul sa depasesti momentul, scrii tare bine…descarca-te asa cand poti. Cu mare drag, si eu sunt mama de 2 copii si om. Laura (http://www.ganduridaruite.ro/)
Nu aş fi vrut să comentez, dar „Fii, te rog, un pic mai onesta uneori” înseamna că nu e onestă nici măcar uneori?? Eu cred că asta e o dovadă în plus de onestitate, viaţa nu este numai roz, doar că uneori ignorăm asta, până la un moment dat. Mă rog, nu cred că voiai să sune aşa, eu cred că mâna întinsă celor care chiar au nevoie de o vorbă bună e binevenită.
Cand ai mei erau mai mici, singura mea dorinta era sa ajung in spital sa pot sa dorm. Din pacate am si fost de 3 ori la spital pentru cateva interventii chirurgicale cu anestezie totala (una dintre interventii a fost pt ca am lesinat de obosita la ora 4 noaptea in timp ce le dadeam un medicament si am cazut cu barbia intr-o margine de dulap de mi-am spatr-o pana la dinti). Eram distrusa cand ma trezeau medicii din anestezie.
Sa te gandesti ca dupa nori va veni si soarele. Cred ca ti-ar face bine un concediu. Sa plecati undeva toti 4.
Carmen
Inteleg ce simti..trec de multe ori prin sentimente asemanatoare. Insa de multe ori imi pun o alta intrebare in continuarea celei deschisa de tine, si anume, oare cat poate sa reziste o mama in asemenea conditii dupa ce revine la serviciu? Intrebarea mea este: dar oare cum vor fi copiii nostri cu DOI parinti cu un astfel de program? Ok, ne am obisnuit cu tati care ajunge acasa dupa 8.30, ne am obisnuit si cu bunicii si cu bona..dar oare cum va fi daca si mami va lipsi? Oare cine va raspunde intrebarilor copiilor de 3-4-5-6 ani? Bunicii? Bona? Femeia care vine sa faca ordine? Oare cum vor trece copiii peste adolescenta? Oare parintii vor observa dificultatile prin care trec copiii, sau vor vedea dintr o data ca fetita ( care mai ieri avea 4 ani) s a vopsit bruneta si are unghiile date cu oja neagra?
Am doi copii mici…cea mare are aproape 3 ani si in curand voi incepe serviciul din acelasi motiv ca si scriitoarea articolului. Voi incepe sa caut un job care sa mi permita luxul de a sta si cu copiii ..macar pe jumatate cat stau bunicii acum ( iar ei nu stau asa mult).
Din punctul meu de vedere , asta e o boala de care sufera societatea din ziua de azi. Cred totusi ca este datoria noastra de femei si mame sa cautam si sa schimbam ceva in mentalitate celor care ne platesc, si nu degeaba, astfel incat tanara generatie sa creasca drept mandra si sanatoasa.
Asadar, lupta pt tine si astfel pt familia ta. Nu esti singura. Suntem multe
Așa e, sunt întrebări mai „mari”la care mă gândesc deseori…
Dacă nu suntem acolo pentru copiii noștri când au nevoie, atunci nici nu e nevoie de alte ratări…
…pai stiai de la primul ca daca il faci si pe-al doilea n-o sa mai ai timp de nimic (exceptie cazul in care ai vreo doua-trei bone care sa-ti creasca odoarele)…deci ti-ai facut-o cu mana ta. Acum ma-ntreb oare de ce: iti trebuia un motiv solid sa te sinucizi, esti masochista, te-a amenintat barbatul ca divorteaza daca nu-i faci ce si-a dorit si n-a iesit din prima, ai nevoie de o echipa intreaga care sa-ti stearga fundu’ cand tu n-o sa mai poti…?
BTW sunt femei care au trei luni concediu postnatal…pe ele ce le-ai sfatui?
Ucu … esti sub orice critica.
Respecte ….sincer, subscriu, de asemenea fara nici cea mai mica intentie de sinucidere, ci cu drag maxim de viata…..in fiecare clipa 😉
Cine s-a grăbit să atace…acesta nu e un exercițiu literar. Dar nici cei care mă „cunosc” virtual nu mă cunosc suficient. Textul acesta este o eliberare pentru mine și o luare aminte pentru cei din jurul nostru. Uitați-vă la prietenii voștri buni și dacă puteți ajuta cu o vorbă, cu o mâncare proaspătă pentru copii, cu o oră în care părinții ar putea să plece sau vorbească neîntrerupt unul cu celălalt, nu ezitați să oferiți ajutor. Aceste lucruri contează enorm.
Nu te supara…dar de ce ar trebui sa fac eu pe bona celor care au copii sau pe bucatareasa lor? Cred ca fiecare ar trebui sa isi faca calculele. In viata suntem pur si simplu pe cont propriu. Restul sunt povesti.
wow… Chris m-ai lasat fara cuvinte. E vorba ca poti si vrei ajuti, daca nu, nu. Nu te pune nimeni. Daca iti pasa intinzi o mana de ajutor, daca nu mergi mai departe preferabil fara a scoate ochii persoanei care are nevoie de ajutor. Oamenii au o ceva care se cheama empatie, daca cauti bine, bine, bine de tot in strafundurile abisale ale fiintei tale o sa vezi si tu o chestie care deocamdata (din cat reiese din comentariul tau) e mica, mica de tot dar daca ii dai o sansa sa iasa la suprfata te asigur eu ca iti va aduce multe satisfactii. Si legat de socoteli fiecare si le face, dar cateodata socoteala de acasa …
Am scris „dacă” puteți ajuta și „prieteni buni”. Nu am zis că trebuie și nu te-a strigat nimeni să faci vreo ciorbă. Deci stai liniștită, cu această gândire foarte posibil să rămâi pe cont propriu.
Cu ocazia acestui text am constatat că am împrejur oameni deosebiți care ajută de la distanță cu vorbe bune și oameni care urăsc tot în jur, și pe cei cărora le e bine și pe cei cărora le e mai rău.
nu am stat sa citesc chiar toate comentariile, însă am observat ca mulți ați spus sa solicitam ajutor, ăștia care suntem deprimați. Sunt deprimata mai tot timpul. Vreau sa ma sinucid? Nu, dar am vrut pana sa am copilul. Vreți sa știți de ce nu am cerut ajutor? Pentru ca nu a fost nimeni in jurul meu care sa ma creadă depresiva. Nu a fost nimeni care sa ma susțină. Nici măcar eu nu credeam ca am nevoie urgenta de ajutor specializat. Atunci când te confrunți cu astfel de stări, îți este oarecum teama de acel ajutor. In fine, cum ies din depresie? Nu o fac, pur si simplu aleg sa trăiesc cu ea. Uneori plâng fără motiv când nu ma vede nimeni, urlu, ma enervez, ma cert pe mine însămi, citesc foarte mult, ascult muzica si imi permit sa visez. Cea mai mare lupta se da însă între depresie si societate. Încetați sa ii mai judecați pe cei deprimați sau triști. Si-asa au ei prea multe despre care sa își facă griji.
Buna Snow,
te inteleg perfect (m-a deranjat sa citesc parerile unora care isi permit sa judece sau sa isi dea cu parerea despre trairi si stari pe care nu le-au experimentat sau nu le-au „cunoscut”, poate, prin apropiatii lor) si iti doresc sa poti sa te „ridici”. Stiu cum e sa fii doar tu cu toate si cu toti, cum cei care ar putea sa te ajute, macar uneori, de cele mai multe ori, sunt „prinsi” in atatea ca sa le mai pese de tine, iar tu chiar daca „iti strigi” disperarea, te „acuza” ca te plangi degeaba, ca iti va trece, si astfel te tot adancesti in intuneric si nici macar zambetul celui mic nu te mai face sa tresari spre ati mai da o sansa. Nici macar nu e egoism, caci daca ar fi egoism, nu ai cere ajutor si nu ai realiza ca nu e bine ceea ce ti se intampla ci ai trece „mai departe”; e o boala care roade adanc si continuu si daca nu vei cere ajutor sau nu vei vorbi cu cei care te pot asculta si intelege (cineva apropiat, un medic; de ex un homeopat care de multe ori ajutat mai mult decat un psihiatru) boala se va croniciza.
Draga Snow,
Eu sunt … partial de acord cu toate postarile de aici (cele pe care le-am citit).
Imi permit si eu sa intervin, desi de obicei nu o fac, pentru ca parerile sunt foarte diferite, starile sunt foarte diferite, situatiile si mai ales NOI suntem foarte diferiti!
Dar imi permit sa vorbesc, ca mama de 2 copii, care a stat acasa cu fiecare dintre ei 4 luni, pentru ca altfel imi pierdeam job-ul. Si este cumplit de greu cand te intorci, mai ales ca de-atunci bebelusii incep sa faca mai multe, sa fie si mai dragalasi, evolueaza mai repede etc, stiti toate, nu este cazul sa intru in detalii. Deci este greu. Dar stiam ca trebuie. Si mi-am asumat acest lucru si cand am facut primul copil si cand l-am facut pe al doilea, stiind ce urmeaza dupa primul si stiind ca va fi si mai greu, pentru ca ma voi intoarce acasa obosita si va trebui sa am grija de 2 copii, sa imi impart atentia, dragalelile, pupicii si nervii 🙂 Dar am facut-o constient si mi-am asumat-o, pentru ca toata viata mi-am dorit sa am cel putin 2 copii. Si sunt foarte fericita!
Am un sotz care ma ajuta foarte mult, dar este asa pentru ca asa l-am obisnuit, asa ne-am obisnuit. Ne-am impartit indatoririle si ne descurcam bine asa. Nu inseamna ca nu exista discutii, ca nu exista nervi, ca totul este perfect, ca nu exista momente in care imi vine sa dau cu totii de pereti. Cateodata tip si ma calmez, alta data ma gandesc de multe ori inainte de a tipa. Dar este ok asa cum este. Refuz sa-mi cresc copiii intr-un glob de cristal sau intr-o lume perfecta, pentru ca nu exista asa ceva, asa ca discut cu ei, ma bucur, ma supar pe ei si ei stiu asta.
Copiii se iubesc, se joaca, se bat, se cearta si iar se pupa. Este o relatie normala intre doi frati, dar pe care i-am invatat si se pare ca am avut succes (cel putin pana acum), ca ei, unul pentru celalalt, sunt cei mai importanti.
Momente de depresie cred ca toata lumea are, dar consider ca, atata vreme cat ti-ai asumat ca niste omuleti depind de tine, trebuie sa fii cu capul pe umeri si sa incerci sa iti revii cat mai repede. Si este usor, priviti intotdeauna partea plina a paharului…sunt copiii sanatosi? sunteti voi sanatosi? aveti ce sa mancati? aveti unde sa stati? exista bunavointa ca, daca iti pierzi jobul sa cauti si sub ceea ce stii sa faci, sau pe mai putini bani? si multe astfel de intrebari…
Partea plina. Si va reveniti imediat. In primul rand, suntem sanatosi. Asta este cel mai important. Si putem sa muncim, asa ca vom avea ce sa mancam si unde sa stam.
Si inca ceva: copiii simt starea ta de spirit si vor creste asa, nu conteaza ca incerci tu sa te ascunzi, sa te prefaci. Ei simt. Si isi dau seama imediat daca esti fericita sau nu. Si daca te simti bine sau nu. Si daca razi din suflet sau fals. Chiar isi dau seama.
In concluzie revino-ti, bucura-te de ceea ce ai si incearca sa vezi ceea ce este mai important, ceea ce tu consideri ca este mai important in viata ta. Daca este vorba de tine, de copii, deci de familie, atunci este usor, dar daca este depresia, atunci cauta ajutor.
Cauta o solutie si daca esti obosita, pleaca 2-3 zile, o saptamana undeva, singura sau cu sotul tau, sau cu cea mai buna prietena si gandeste pozitiv!
Cu drag, Andre
Apreciez mult răspunsul tău detaliat. Sunt de acord că suferă copiii dacă noi suferim dar nu le zâmbesc fals, le zâmbesc din suflet și incerc mult să le fiu veselă în preajmă. Am niște copii minunați și sper din suflet să nu îi ating cu amărăciune.
Primul lucru pe care mi l-a spus mama cand i-am spus ca sunt insarcinata a fost : „Oricand ai nevoie de ajutor, cere-l!” Mamele in general stiu cel mai bine sa isi ingrijeasca puii si din cauza asta nu prea lasa pe nimeni sa se apropie…dar ar trebui. Eu am facut-o, dupa sfatul mamei. Am simtit ca nu vreau sa cer ajutor, ca sa demonstrez ca pot si singura, dar am facut-o, si bine am facut. Acum am ajutor in sot, in soacra am avut de la inceput si in mama cand poate ca e mai departe de noi. Acest lucru imi da curaj sa facem si al doilea copil anul asta. Si va fi bine. Greu, dar vom reusi…toti impreuna cu mine in varf!
Mamelor, e cazul sa invatam sa cerem ajutor, nu sa asteptam sa ni se ofere!
Imi e bine, bine de ceva vreme, asa ca aproape am uitat cum era cand era rau, rau. Mie mi-a prins bine sa vorbesc despre ce era in capul/sufletul meu; am o prietena careia i-a prins bine sa se roage; tie ti-a prins bine sa scrii(sper, sper), in ciuda unora dintre comentarii. Am vazut si alte ‘strategi’ printre comenatrii. Sunt lucruri de incercat, oameni care vor sa ajute, nu esti singura, nu suntem singure – mamele care sunt obosite fizic si psihic.
Am vazut in Interstellar, personajul principal zicand ca ‘Once you’re a parent, you’re the ghost of your children’s future.’ – cautand pe net citatul exact ca sa-l scriu aici am citi si comenatrii si vad ca oamenii rezoneaza diferit la idea asta, momentan cand ma gandesc la rolul meu de mama imi vine in minte citatul asta de fiecare data – I’m a ghost now si cand nu-mi merge bine incerc sa-mi aduc aminte ca eu vreau sa fiu a ‘nice, good ghost’ in viitorul copilului meu si ma ajuta sa ma ‘relaxez’ putin si sa imi aduce aminte cu ce ma ocup in fiecare zi – i am working at turning into a ‘ghost’ 🙂
Interesant citat. De când îmi zic să îmi fac timp să văd filmul ăla. La cinema nicio șansă.
Ma socheaza cata rautate gratuita zace in unii…
Asta referitor la comentarii.
Iti doresc putere si liniste sa treci peste perioada dificila! Nu o sa fie usor, asta e clar, dar important e ca accepti ca ai o perioada grea si iti doresti sa fie mai bine.
Sunt intr-o stare similara si stiu cat de greu e si cat de departe poate sa para luminita de la capatul tunelului.
Draga autoare,
Inainte de toate sa stii ca nu te judec, doar iti multumesc ca ai impartasit parte din gandurile tale si apreciez asta enorm. Eu nu am copii si unul din multele motive pentru care nu am avut curaj sa fac acest pas este exact oboseala. Bine, oboseala e cumva impropriu spus. Disperarea epuizarii ar fi mai adecvat. Cumva, imi permit sa spun ca iti inteleg parte a greutatii si iti spun ca nu e nimic in neregula cu ceea ce gandesti. E normal si uman sa fii obosit in timp ce toata greutatea vietilor adiacente iti sta pe umeri iar faptul ca unii o percep mai greu si altii mai usor tine doar de individualitate, nimic mai mult.
Este in regula. Nu faptul ca esti obosita ci faptul ca simti ca nu mai poti. Mi-as dori din suflet sa te ajut daca as sti cum si iti doresc sa stai dreapta, in ciuda vanturilor, vorbelor, „sfaturilor” si a oboselii. Esti mai puternica decat crezi si o spun in cel mai pozitiv mod. Si mai ales, nu esti singura. Sunt multi multi MULTI oameni care trec prin aceleasi stari, majoritatea neavand curaj sa vorbeasca pentru ca imediat se vor gasi altii care sa-i salveze cu sfaturi gen „nu e bine cum gandesti”, invalidandu-le astfel dreptul la opinie, suferinta si ganduri.
Iti doresc, din nou, sa iti aduni greutatea din suflet si sa o trimiti spre picioare care sa se impamanteze bine pentru ca tu sa stai dreapta, pe marginea aia de prapastie si sa te uiti inainte zambind triumfator. Chiar si pentru o zi. Pentru ca la final de toate, trebuie sa supravietuim unei zile doar, chiar daca urmatoarea o luam de la capat. O zi. Atat 🙂
Ai constatat un lucru extrem de important: invalidarea simțămintelor și consecințe are asta pentru noi. Cred că dacă vei deveni mamă la un moment dat, vei fi foarte bună. Ai grijă de tine!
M-am gandit vreo doua zile inainte sa comentez postul acesta 🙂 Am trecut prin ceea ce treci tu de multe ori in viata, cuvintele cheie fiind chiar „in viata”. Mi se pare absolut normal si de inteles sa simti ca te sfarsesti si ca nu mai ai niciun motiv sa fie bine (sau nenorocitul de „mai bine”). Pana la urma, rezistenta la starile acestea de disperare ne face umani, ne adauga substanta si ne duce mai departe. Poate suna ciudat dar pariez ca va fi un timp cand vei privi cu blandete acest articol si poate chiar cu un zambet, stiind ca a trecut si ai invatat ceva din el. Una peste alta, ca m-am intins, articolul este foarte fain si realist si dovedeste talent (indiferent de procentul de adevar din el). Mi-ar placea mult sa te mai citim 🙂
Atât timp cât voi fi îngăduită de gazdă 🙂
E bine că ai comentat, nu contează după câte zile.
„Întotdeauna m-am gândit la suicid ca la un act de curaj nebunesc combinat cu o mare lașitate, egoismul suprem. ” – EXACT așa !
A fost o surpriza textul tau, o surpriza pentru ca e in contradicție cu felul in care te-am perceput eu. Cum te-am perceput? Ca o stanca! Puternica, hotărâtă, omul acțiunii, știi ce vrei si cum sa obții, fara chef sa te oprești pe drum sa mirosi o floare, genul care daca ar fi citit textul asta ca venind din partea altei persoane ar fi spus „dă-ți doua palme si revino-ti, ce-s prostiile astea”. Nu ne cunoaștem, nici nu stiu cum s-a creionat profilul acesta numai din câteva comentarii pe grup
Am rezonat la fiecare fraza din text. Am admirat asfaltul de la balcon, m-am întrebat „cum ar fi ca in 5-10 min sa se termine tot” dar nu as face un pas in plus. Si de când am un copil, gândul ca alte brate l-ar creste imi aduce in suflet o disperare si o vinovăție care ma seaca lejer de un litru de lacrimi. Si totuși … cum ar fi „daca”? As vrea sa găsesc metoda prin care să-mi șterg întrebarea asta din minte. Daca o afli, impartaseste-ne-o!
Draga Snowflow,
Am gasit din intamplare urmatorul articol si m-am gandit la tine:
http://seintamplaminuni.blogspot.ro/2015/01/sfantul-efrem-cel-nou-m-ajutat-sa-ma.html
Sper sa iti fie de folos!
Inteleg deprimarea, inteleg depresia, inteleg refularea (sau defularea), le traiesc si eu… Nu inteleg insa de ce MOARTEA ar fi solutia!!! Credeti-ma, NU E! V-o spune cineva al carui parinte a ales MOARTEA ca solutie. Nu va puteti imagina ce efect are „solutia” asta asupra familiei celui care a ales-o …
Ma regasesc total in cateva dintre starile acestea, si eu am trecut printr-o perioada foarte grea cu cea mica, desi si eu si sotul lucram de acasa. Era o depresie similara, pentru ca despre depresie e vorba. Fetita era si este foarte energica si deloc doritoare sa doarma, iar eu, dupa nici un an de stat cu ea, am decis ca trebuie s ama apuc d elucru. Ce greseala considerabila! Fie ca lucrezi de acasa, fie ca mergi in oras, munca e munca si copilul mic trebuie ingrijit. Daca mai sunt si doi..
As spune atat: nu mai fi atat de perfectionista si aloca timp pentru tine. Apeleaza la ajutor. Am vazut o reclama la o firma care livreaza mancare pentru copii. Apeleaza la ea. La ajutor. Nu e lucratura diavolului, este un ajutor pentru tine. Exista multa propaganda cu mama si femeia perfecta. Nu o mai crede, pentru numele lui Dumnezeu… Dupa cum foarte bine spunea cineva, mai ia si cate o pizza, ca nu e moarte de om…E chiar atat de nociv un blat copt in cuptor, cu legume pe el si putina sunca slaba? cauta o sursa de incredere si go! Si eu am stat trei ore in bucatarie seara dupa lucru ca sa „gatesc sanatos” vreo trei ani..Rezultatul? nu manca nimic din chestia aia, in schimb a pus mana pe o conserva de macrou in sos tomat si a lichidat-o si nu, nu a patit nimic..Ori de cate ori merg la supermarket, ma asteapta la intrare cativa copii slabi si infometati si le mai iau cate o plasa de mancare. Saracii ar manca si lemne…
Cam asta am inceput sa fac…sa caut si sa beneficiez de ajutor. Sa mergi la serviciu, sa faci curat, sa gatesti, sa speli si sa intinzi rufe si sa parcurgi seara cu cel mic toate tipurile de activitati instructiv-educative?? Ce e cu utopia asta?? Cat timp o sa o mai credem??.In plus, copilul are nevoie de cei de varsta lui, de gradinita, iar de parinti in doze controlate, nu sa ii stea non-stop pe cap…
Imi face bine sa fac urmatoarele: am inceput sa ies la alergat si la plimbat, inclusiv prin mall, da, mai fac putin shopping pe cont propriu, si pentru fetita..Am reinceput sa citesc mai mult si imi place sa hoinaresc si sa rasfoiesc carti prin librarii si am inceput nitel fitness acasa, sper sa ma tina..Si apelez si la bunica periodic, pentru cat timp s-o mai putea. Am inceput sa ma simt ceva mai bine.
Snow Flow,
Pina la urma, dupa vacanta din Bulgaria ti-ai mai revenit? In ce stadiu esti acum?