De când vezi două liniuțe pe testul roz şi până pleci din lumea asta, în sufletul tău o să se fabrice permanent cocktail de fericire, panică, dor, iubire nemăsurată, speranțe, frici, dureri de inimă şi de cap, nervi, extaz şi agonie. De sute şi de mii de ori o să-ți spui: Aaa, nu, nu vreau să ni se întâmple asta, la naiba, uite că s-a întâmplat, OMG o să murim, pfff hai că trece, iooi că a trecut, hai că n-a fost aşa rău, şi apoi de la capăt. Trec. Toate trec, la început mai greu, cu mai multe frământări, insomnii, cioburi de suflet şi neuroni prăjiți, apoi tot mai lin, mai relaxat, vei învăța că toate sunt doar etape şi că în economia unei vieți minunate alături de copilul tău, ele nu contează. Colici, urlete, nopți nedormite, febre, tuse, vome, crize de furie, conflicte, uși trântite, oboseala dincolo de orice limită, cuvinte spuse la mânie, nevoia ta (și a lui de a pleca pe altă planetă), toate trec mai devreme sau mai tîrziu, vin altele, trec și ele.
Primele nopți cu bebeluşul acasă, frica să nu-l spargi, plânsul din cauze neidentificate, al tău şi al lui, hormonii, durerile de sâni, alergatul pe la medici, toate or să treacă. Sunt doar primele zile, cele mai grele zile. Frumosul te aşteaptă după colț.
Colicile, urletele, foiala din somn or să treacă şi ele. Sunt doar primele luni, cele mai grele şi pentru tine, şi pentru el. Primele luni trec întotdeauna, încă nu s-a descoperit bebeluș care să fi încremenit din dezvoltare la două luni.
Teama că nu se dezvoltă normal, că e prea slab, scund, blond, alb, roz, că i-a ieşit un coş pe o bucă, toate vor trece curând, când te va băloși pe obraz în timp ce-ți spune prima oară un Te ubec mormăit.
Groaza că încă nu merge sigur va trece şi ea imediat ce-l vei vedea făcând primii paşi.
Panica uriaşă că nu veți scăpa niciodată de scutece, de mâncarea pasată, de cărucior, de suzi, va trece şi ea când încet, copilul va intra în următoarea etapă.
Bolile trec. Febra se duce. Erupțiile dentare trec şi se uită. Nopțile cu zeci de treziri.
Anxietatea de separare, a lui şi a ta, când te întorci la muncă, începe grădinița, înțarci, pleci fără el, şi asta trece fără să omoare pe cineva.
Toate trec, şi după ele, dar mai ales printre ele, sunt liniştea, binele, iubirea, legătura aceea de carne, minte şi inimă care există doar între tine şi puiul tău, solidă, dureros de solidă, care e atât de imposibil de rupt tocmai pentru că e construită cu atâtea zbateri, frici, lupte şi speranțe.
Când ți-e greu, când te simți la capătul puterilor, când nu mai vrei şi nu mai poți încă o noapte, o zi, o bronşită, un tantrum, o luptă surdă, spune-ți asta: o să treacă şi asta, foarte curând va fi mai bine.
Îți promit că o să treacă, sunt doar trepte, paşi spre noi şi spre ei, e doar începutul mic al vieților noastre împreună. E nevoie să trecem prin lucruri complicate împreună cu copiii la început, pentru că așa ajungem să ne cunoaștem bine, să aflăm fiecare despre sine și despre celălalt tot ce e important, căpătăm încredere noi în copil și el în părintele său, ne descoperim resurse nebănuite, pe care apoi le vom tot folosi. De putere, răbdare, energie, imaginație, iertare.
Primii ani sunt extenuanți şi grei, dar hei, sunt doar primii ani! După ei urmează (fără ca asta să însemne că nu te poți bucura de bucăți din ele încă de acum) mii de nopți dormite, mii de zile fericite, fără plâns şi lupte, zeci de concedii relaxante, zeci de mii de îmbrățişări, zâmbete, vagoane de iubire şi de puf. Pentru ele toate merită să nu te arunci pe geam chiar acum, pe cuvânt că da.
Ştiu, uneori poate fi exagerat de incredibil de greu. Dar o să treacă, promit.
Curând va fi mult mai mult și mai des frumos decât greu.
Sursa foto preview: fericire via Shutterstock.com
Pfoai! Am lacrimi in ochi…Fix de asta aveam nevoie acum, in faza aiurea in care ne aflam. Mi se pare iar ca ai scris pentru mine. Multumesc!
Primul an este iadul pe pamint, sa nu ziceti ca nu vi s-a spus!
Ești sigur ca doar primul? Ca cică greul de-abia acum începe! Eu as paria pe 2-3 ani încolo, când începi să prinzi un pic de încredere în acțiunile copilului( sa nu se rănească… prea tare!) şi când merge cum trebuie pe propriile picioare!
Dupa primul an, se mai relaxeaza un pic si iadul asta, se metamorfozeaza intr-un iad mai dulce, mai cu miros de petale de trandafir. 🙂
Pssst, sa nu dezvaluim chiar toate secretele, ca fug toate, ingrozite de ce povesti teribile aud aici!!!
Ai zis bine Cristian! Acum sunt si mai speriata decat eram inainte :))
Prostii!
Du-te in Creta, si totul o sa fie bine:) Ai sa vezi ce resurse nebanuite zac in tine, doar sa ai un pic de curaj si sa faci pasul.
Daa! Primul an e greu! E crunt! Ce sa mai…chiar daca au venit altele si in an doilea an, cel putin dormim mai mult, suntem mai relaxati! Primul an nu are lumina…eu mereu spuneam asta sotului meu si el deja credea ca am luat-o razna! Ii tot spuneam sa aprinda cineva lumina in viata mea si a copilului ca nu mai pot! …si a trecut…avem lumina…
Pentru incurajarea viitoarelor mamici pot sa spun ca nu intodeauna primul an e asa intunecat. Noi am fost norocosi in aproape 2 ani am avut doar vreo 3 nopti nedormite. Si astea pe motiv de febra. In rest veselie, joaca cat cuprinde si din cand in cand cate o tura de plans (de
fiecare data cu motiv
intemeiat). Chiar si dintii au iesit fara mare tam-tam.
Ai facut fapte meritorii in vietile anterioare si uite, ai o karma buna.
Cine stie? Se poate. Cert e ca am avut maaaare noroc. Daca ar fi si la al doilea la fel…
Ai dreptate, nu pentru toti parintii primul an este greu. Eu am doi copii, dar nu cred ca am avut mai mult de doua, trei nopti nedormite de fiecare. Ma trezeam sa-i alaptez dar adormeau repede la loc. De pe la 9 luni nici macar nu se trezeau intre 23.00 si 5.00. Eu am fost fericita se pare.
Mie mi se pare mai greu acum, cand au 2 respectiv 4 ani. Alerg toata ziua dupa ei, ma joc cu ei dar trebuie sa si gatesc, sa fac curat si sa imi predau proiectele la timp. Acum imi doresc sa dorm muuult, sunt atat de obosita. Imi dau seama insa ca nici macar nu a inceput greul, curand o sa ma duc la munca cu program fix, nu are cine sa ia copiii de la gradinita, nu stiu cand o sa gatesc, sa fac curat si mai ales o sa ma simt vinovata ca nu stau destul cu copiii. O sa ma organizez eu, stiu asta, dar acum sunt ingrozita.
Eu am si mai mare noroc, ambele sunt si au fost foarte linistite de cand s-au nascut, au dorit bine, s-au trezit numai pentru laptic, la prima maa stresam si imi cam trecea somnul cand ma trezeam la alaptat, acum nici nu mai stiu de cate ori ii dau pe noapte! Am avut doar o singura criza mai mare de plans de pe la 10 la 12 si am fugit la urgenta :))) era clar ca avea ceva din moment ce ea nu plange aproape niciodata. Nu i-au gasit nimic, probabil o fi fost de laa dinti!
Noi am fost norocosi, nu am trecut prin plansuri multe cand era bb..nopti nedormite, da, la san mullteee ore..dar au fost frumoase, chiar daca unele grele 🙂
Oh, Doamne, as face-o bebe din nou 😀
Dar si acum, cand imi zice ca „te iubetz”…sunt in al noualea cer 🙂
Iubiti-va puii, sunt inimile voastre, cu propriile picioruse grase <3
Crunt? Glumesti?!
Crunt este un cuvant asa de diafan si suav, ca atribut al acestor prime 365 de zile. Mi s-a parut perioada asta ceva de groaza, parca nu se mai termina, eram prins intr-un tunel circular fara iesire! Si cu creierul facut terci de privarea fortata de somn! O combinatie de vis!
Da! Asta cu lipsa somnului ne-a daramat si pe noi…si adormirea era grea. Da-i si leagana, da-i si plimba si copilul ZBANG cu ochii in tavan. S-a intamplat de multe ori sa ies plangand si tipand din camera si lasand copilul lui tati, care copil tot plangand…si eu de pe hol:nuuuu maiii pottt!!!! Daca nu doorm in noaptea asta voi muri-asa decretam si asa chiar credeam! Simteam ca viata mea depinde de 3-4 ore de somn legate. N-am murit ( da cred ca nici mult nu mai era)…:)))
Same here. „Nu mai pot” era pe buzele mele la fiecare runda de adormit, din cele 5 de zi si a 6-a de noapte. O saptamana legata a durat, plus periodic de 1-2 ori pe zi. Dupa ce reuseam sa o adorm imi sunam sotul plangand si ii spuneam ca nu mai pot. Si acum se mai intampla. Strang din dinti, imi musc buzele si cumva-cumva o adorm. Asta e ziua. Noaptea e decent, 1-2 treziri de mancare sau,mai nou, ora de ora mancat si suzetat a la long.
Cel mai greu moment e cand bebe mănâncă prost. Pierzi o oră la masa si abia mănâncă. Mâncare care ti-a luat doua ore sa o faci. Tot bio, cartofi bio, rosii bio si jap cu palma peste lingurita. Si toate jucăriile pe jos, niciuna nu e interesanta. Tot timpul ceva nou le trebuie. Chemi toata familia sa o asiste poate asa mananca. Bunicul face ca vaca, bunica ca oaia. Rade putin si jap ii indes o lingura pe gât. Cel mai greu e cu copiii mofturosi la mâncare. Totusi…e sănătoasă si asta conteaza cel mai mult la sfârșitul zilei.
Fetita mea are 8 luni si nu am trait perioada mai frumoasa si fericita in viata mea. Este cel mai frumos an din viata mea, asta de cand o am pe ea, spun asta cu mana pe inima. Avem si noi nopti nedormite, urlete, frici, boli si tot tacamul dar nimic nu bate sentimentul de a o avea. Cred ca depinde foarte mult cum alegi sa vezi lucrurile.
Total de acord! Domnisoara de 15 luni, max. 3h de somn legat pe noapte inca de la inceput, ziua „argintul viu” (din fericire), cu toate acestea nu exista ceva mai frumos! ?
Mai, uite, eu cred ca sunt mai tampitica, asa – eu personal nu am in momentul asta (~ 6 months pregnant) nicio panica majora legata de primele luni/primul an. Da, o sa fie greu, vor fi nopti nedormite si plansete neintelese, dar nu mi-e teama deloc de perioada asta. Ma cutremura insa perioada urmatoare, cand plansetele nentelese nu vor mai fi de la colici/dinti/febra/pursisimplu, ci vor fi pentru ca are ganduri si temeri legate de lume, cand refuzul de a merge la gradi va fi pentru ca doamna nu o intelege sau pentru ca o alta fetita ii spune rautati, samd. Eu cred ca va deveni din ce in ce mai greu din momentul in care universul lor principal nu va mai fi format din mami si tati, atunci cand noi nu vom mai putea sa prevenim majoritatea situatiilor si va trebui sa trecem de la a avea grija de un bebe la a forma un om mic..Now that’s scary.
Cred ca multe dintre noi ne-am propus lucruri cit am fost insarcinate, problema este insa ca dupa circa 30 de nopti nedormite si dupa jdemii de valuri de hormoni care numai dintre cei prietenosi nu-s, zenul ala din planurile noastre se cam disipeaza (temporar, din fericire). Nu-s lucruri pe care le poti controla, din pacate. Sigur, e posibil sa ai noroc si sa faci parte din procentul acela mic de parinti imuni la hormoni si posesori de copil care doarme mult, dar nici sa ai asemenea asteptari nu-i grozav, ca daca le ai si totusi realitatea va fi altfel, e posibil sa te loveasca tirul. Cel mai bine e sa wait and see and think happy thoughts, ce te asteapta de partea cealalta e loterie, frumoasa, grea, putin din toate.
eu sunt posesor de copil care a dormit toata noaptea de la inceput si f mult si ziua. de hormoni nu am scapat :D. dar chiar si cu dormitul asta, se gasesc suficiente ore cat sta treaz si sa simti cum ti se prajesc neuronii, sa spunem ca legea compensatiei functioneaza in orice!
30 de nopti nedormite???!! Incearca 300. Pana la un an a fost leganat, plimbat, adormit, foit, trezit, leganat, plimbat… Chemat tati, adormit, foit, foit, foit la infinit….si de la capat. Dupa un an nu ca ar dormi bustean dar adoarme singur ceea ce e mega important si cand s-a intamplat prima data m-am laudat la tot orasul. Apoi doarme legat cateva ore, se trezeste pt apa, eventual mai plange de la dinti, adoarme SINGUR, doarme cateva ore, se mai trezeste pt sticla de lapte, iar mai doarme. Si in legatura cu asteptarile o asistenta din spital cand am nascut mi-a zis ca cel mai bun lucru pe care pot sa-l fac, e sa las toate asteptarile acolo, la spital, si sa plec acasa fara niciuna. N-am ascultat-o si DAAA, m-a lovit tirul…
sti cum se spune, copii mici probleme mici, copii mari probleme mari. sa nu te sperii caci este posibil si sa nu ai nopti nedormite, colici, dureri de dinti. al meu bebe de 8 luni acum a fost un inger de copil deci se poate:)
Ce bine zici. Acum când avem 3 ani problemele sunt altele, plânsul uneori e de neînțeles. Chiar mi se pare mai greu…ce faci când plânge și se trezește de 10 ori pe noapte pentru ca a visat urât și nu vrea să îți spună ce îl deranjează. E o vorbă: „Copii mici, probleme mici. Copii mari, probleme mari.”
Multumesc, era exact ce aveam nevoie sa citesc, dupa colicile de azi Blogul tau m-a tinut in viata in aceste 2 luni,altfel o luam razna.
Ioana, iti multumesc!
Superb!
Multumesc!
Cu fetita cea mare, as spune ca viata linistita a inceput de la 3 ani. Dar nu a durat mult, pentru ca s-a nascut cea mica 🙂 Pana acum, am 10 luni nedormite, dar sunt sigura ca o sa fie bine la un moment dat, ca o sa treaca, asa rezist. Si ma bucur de ele in fiecare zi!
Numai mie mi s-a părut din prima zi ca prezentul e cel mai frumos si trag de timp ca de guma de mestecat de 1 an si 8 luni si ma gândesc că o să tânjesc după fiecare ziulică pe care o trăiesc din plin cu cea mai iubită ființă de pe pământ, din aer si din apă?
E frumos ma, si greul asta, dar pentru unii, uneori e mai mult greu decit frumos. Doar uneori.
Printesa Urbana, tu esti mare fan DM, nu-i asa? Ei bine, cu dedicatie pentru toate doamnele si domnisoarele de pe blog.
Depeche Mode – Enjoy The Silence
https://www.youtube.com/watch?v=V7eR7AqvUkI
Nu am mai dormit de anul trecut din iulie, nici nu mai contează ca de când s a născut dovlecel simt ca trăiesc.
Nu mi se pare greu,în cele 8 luni am învățat sa nu ma ( mai) grăbesc și sa expir iubire prin toți porii.
Nu e greu, e dragoste, e minunat!!
Bine ai mai descris aceasta minunata perioada…
Doamne, cat imi doresc sa trec prin „iadul” asta! 😉
Un post minunat.
Noi cred ca am fost mai.norocosi cu bebe care in 15 luni a dormit 99% din nopti. Cu trezitul aferent pt supt, dar fara plans ca si la altii.
In schimb mie acum mi se pare mai greu. Faptul ca nu merge incaa singur ma termina psihic mai intai, desi multa lume zice ca e normal si pe urma fizic. Non stop sa mearga dus de manuta, de mai bine de 4 luni de zile.
Dar e frumos. Am avut o viata frumoasa inainte de bebe, acum e minunata de-a dreptul.
Iti multumesc pentru aceasta postare, a picat la fix pentru mine! Minunat ai scris!
ce bine ai zis…m-au trecut fiori citind;
Nici daca eram prietenele cele mai bune, nu puteai sa redai asa bine toate sentimentele mele! Acum rad de ele, atunci plangeam non stop! Si e din ce in ce mai bine! Nu vreau sa fiu ipocrita, nu mi-e dor de bebelusie, mi se pare infinit mai bine si mai frumos de la 1,5 ani. Lunile de bebelusie pt mine au fost mult mai grele decat frumoase. De fapt nu au fost frumoase deloc, erau innecate in lacrimi si frici. 🙁 daca as lua-o de la capat, ar fi altfel, stiu. Problema e ca mi-e frica sa o iau de la capat.
Teoretic imi doresc 2 copii, practic unul imi e mai mult decat suficient, cel putin acum!
Imi plac la nebunie aceste articole ale tale cu sincere marturisiri ale sentimentului de mamica! Nu oricarei mame am observat ii vine usor sa recunoasca faptul ca exista si ‘neuroni prajiti’ si sentimentul de ‘aruncat pe geam’ :P. Nu de putine ori cand m-am destainuit la fel de sincer in conversatii cu mamici si am primit replici de genul „ce te plangi atata?” urmata de „mie mi s-a parut f usor”.
Mie nu mi s-au parut usor primii 2 ani! O spun cu toata sinceritatea, ba al doilea an a fost mai greu ca primul, am facut greu fata crizelor de personalitate si furie si altor aspecte. Dar dupa 2 ani simt ca am un alt copil si totul, absolut totul merita!
După toată frumusețea pe care a descris-o Prințesa, urmează:
– Grădinița: dacă mă iubeeeești nu mă duce acooooloooooo, agățată de gâtul maică-mi că eu plecam în creierii nopții. De ce mă duceți? Explicații. Știam că suferă/ Nu dormea la prânz, nu avea cu cine să stea acasă, îi scula și pe ceilalți copii, dormea rar. De ce? Explicații, suferință ea, suferință eu că suferă ea/ Nu-i plăcea uneori mâncarea și acasă mânca și castronul./ Certuri cu celelalte fete / Pedepse idioate pe care nici eu ca adult nu le-am înțeles. Lucruri mărunte, zilnice, tocătoare de nervi.
– Școala: Trasă de cozi până l-a bătut pe respectiv, certuri cu părinții lui/ excursii cu clasa la toate mânăstirile mânăstirești, venit acasă cu icoane iconițe mir miruț miruleț în diverse sticluțe. TOATE excursiile erau cu opriri bisericești. Între 7-14 ani mai rău i-au format o ură decât să o apropie de credință. Cine nu merge e întrebat și făcut oarecum făcut de râs..la 7-10 ani așa le simțea. Teme la școală, teme în vacanțe, lecturile suplimentare de comentat. Era oricum cu doi ani înaintea lecturilor..”mami, e aiurea să le citesc iar și să le conspectez, pierd timp în care fac altceva.. e vacanță..” După 4-5-6 ore de școală (în generală) avea cam 2-3 ore de pregătire teme în școala primară și între 3 și 5 ore în generală, cu tocit, tocit, tocit materii care i-au făcut nervii zdrențe. A culminat cu clasa a opta unde era 6 ore la școala, 2 la meditații, 2-3 de teme (că trebuia media ținută sus, pentru admitere). Zilnic aveam frecuș mental amândouă, ea nu vedea rostul (sincer nici eu), eu îi ziceam că îî trebuie la admitere, ca să nu intre la liceul Ratb Titan (nici nu știu dacă există). Am plâns în școala asta a ei, amândouă. Deseori îmi amintea că ar fi fost frumos să stea mică. O cred. Între toate aceste prostii a fost și viață bună, și plajă, mare, joacă, citit mult, muzică.. A fost și frumos și dureros pe alocuri. Cu trecerea timpului nu mai e durerea fizică, privarea de somn. Apare durerea psihică, frământările ei devin ale tale, și dacă ai mai mulți..wow ce drăguț. După 15 ani și jumătate de parenting, părerea mea este că fiecare etapă are momente uimitoare, minunate, fericite, dar și frecții de creier din care ți se pare că nu mai ieși. Așa cum scrie și Ioana, trec toate, doar ca să facă loc experiențelor noi și noilor provocări. Răbdare și rezistență vă doresc.
Daca primul an este greu, ca esti langa el, cam cum e cand pleaca fara tine in prima vacanta la bunici sau in prima tabara cu colegii, sau la vama veche la 18 ani, sau pentru prima data la facultate? Primii 20 ani sunt grei, dar cum zice Printesa toate trec.
„O sa treaca”, oricat de mult imi doresc uneori „sa treaca” stiu ca,la un moment dat, voi duce dorul chiar și fiecarui plans al copiilor, fiecarui tantrum, fiecărui fir alb aparut „datorita” lor.
Sunt 18 luni de cand nu mai stiu cum e somnul dormit toata noaptea, el trezindu-se de 2-3 ori pe noapte. Insa sunt 18 luni de cand vad de 4-5 ori pe noapte o fata senina, cu buzitele in forma de inima si praf de somn pe gene. Ziua de azi a inceput devreme, pe la 5:30, cand s-a trezit varsand. Dupa vreo doua episoade a reusit sa imi adoarma din nou in brate, si aceeasi buzita si-a facut aparitia. Da, ma doare pe mine mult mai tare cand ceva il doare pe el, insa fericirea pe care o traiesc avandu-l in viata noastra, intrece orice durere si grija.
Mare-mare dreptate ai! O incurajare pentru cele care s-au trezit cu 2 liniute fara sa se astepte la asta…. si pentru toate persoanele complicate… cum sunt eu. A venit pe neasteptate, fara sa-mi fi placut vreodata in viata bebelusii…urmat de toate felicitarile celor din jur, m-as fi ascuns intr-un dulap sa nu mai le aud! Apoi iadul de 5 saptamani de dupa nastere… cu toata sarcina usoara, si copil linistit (maxim 3 treziri pe noapte), pentru mine lipsa somnului este cea mai crunta pedeapsa posibila!
Abia astept sa faca anul. Imi iubesc copilul enorm, dar toata treaba cu bebelusaria….. cred ca sunt persoane care pur si simplu nu-s facute pentru asa ceva. Deci, draga Printesa, CE BINE ca va trece!
Superb! Imi era dor sa citesc astfel de lucruri… E greu, intradevar, dar e incredibil de frumos! Noi am ajuns, la 22 de luni, la performanta de doar 2 treziri noaptea. Mi se pare Raiul pe pamant 🙂 Si concediile in 4 sunt pentru ei. Noi suntem doar insotitori si persoanele care-i distreaza. Si va trece si perioada asta. Vor veni altele. Dar am hotarat sa ma bucur de toate, de absolut toate!!!
E prima zi dupa concediu in 4 si ei sunt la bunici,isi continua vacanta, normal ca azi sunt foarte ZEN! 🙂
Cred ca greu va fi mereu, din diverse cauze. La inceput e greu pentru ca ai impresia ca se sparge, ca nu mananca, ca nu doarme, ca e lipit de tine mereu. Apoi e greu pentru ca vrei sa cresti un om bun, normal si intreg emotional. Si asta cred ca e si mai greu. Parinteala chiar e cea mai grea si mai frumoasa meserie.
Parca ai smuls trairile din mine si le-ai pus pe blogul tau. Asa de mult ma identific cu ceea ce ai exprimat. Toate trec, ei cresc, noi imbatranim frumos si ramanem cu amintirile. Iti multumesc, Ioana!
O sa treacă și o sa ne fie dor! Ușor nu cred ca o sa fie niciodată….
Era o gluma : -Doar primul an e mai greu! -zicea o bunica.
– Si al doilea an cum e , e mai usor? intreba tanara mama.
-Nu e mai usor, dar te obisnuiesti!!
Toate-s trecatoare nimic nu e vesnic!
O sa treaca ..asta a fost gandul cu care ma alinam in cele 6 luni ale copilului….o sa treaca! maine o sa fie altfel…poate nu mai bine, dar altfel..si am rezistat psihic si am descoperit ca nu sunt atat de puternica cum ma credeam sau poate ca abia de atunci am inceput sa ma cunosc…e un carusel..unii lesina, unii mai vor, altii pur si simplu se dau si gata….Totul o sa fie bine!
Ce sa zic..copilul meu are 3 ani si pana acum nu a dormit o noapte intreaba decat poate o data de doua ori maxim. Si acum se trezeste de minim doua ori ( maxim 5 ori pe noapte) strigand „mama” si nu adoarme uitandu-se pe pereti ci cu mama langa el , povesti, cantece, negocieri…
E vesel, vioi, chiar hiper-activ..dar nu doarme:((( ..nu stiu cand va trece ..poate la 20 de ani:))
In ultima perioada, cand a inceput sa aiba disconfort cu dintii (i-au ‘inmugurit 8, dupa ce vreo 8 luni nu s-a intamplat nimic) si in timpul unei enterocolite, cand era foarte pleostita, ii spun ‘va fi bine’. Asta mi-am zis din prima zi, ca maine va fi mai usor. Nu e mai usor neaparat, dar nu te mai paralizeaza teama ca faci ceva iremediabil, ca ‘strici’ copilul etc. Imediat ce pruncul incepe sa comunice tot mai bine, incepi sa stii mai usor ce-l doare, te obisnuiesti cu oboseala, inveti sa mai furi cateva minute pentru tine, sa te organizezi etc.
Nu pot spune ca viata cu un copil e grea, pur si simplu mergi zi de zi inainte si rezolvi ce e de rezolvat. Sigur, exista oboseala, exista panici, dar nu se moare din ele (in general, cel putin).
Dar dragostea pe care ti-o arata copilul si cum te topesti din picioare de dragul lui fac minuni. E o perioada intensa, dar incredibil de frumoasa.
pfuu..primul an a fost parfum, ba chiar si prima luna, honey moon. la noi al doilea an e greu raaau. Crize de furie, frustrare ca nu stie sa spuna ce vrea sau nu stie el ce vrea. Nu vorbeste, doar mormaie mereu cate ceva. Maraiala cand nu iese o jucarie, aruncat, izbit, tipat cand e nervos 🙁 eu nu mai rezist. prefer 2-3 nopti nedormite in schimbul unei zile linisttite fara crize si frustrari.
Nu am copil, dar incerc sa inteleg cum te poate darama atat de tare unul. Eu am un catel, foarte energic, pentru care ma trezesc zi de zi la 5 dimineata, mergem in parc, alergam, ne jucam, ne iubim, vin acasa, merg inca 10-12h la munca, ma intorc si iesim iar in parc vreo 2-3 or
Ciudata comparatie 🙂
? și eu am crezut ca având un cățel foarte alintat, obișnuit cu multă atenție, nu poate fi prea diferit cu bebe. Și ce sa vezi?! M.am înșelat amarnic.
Nu dati cu pietre, dar eu am inflorit dupa ce m-am intors la serviciu dupa 11 luni de stat in concediu de crestere copil. Faptul ca discut lucruri de oameni mari, ca imi pot lua pauza de pranz sa mananc linistita, fara sa ma scol la fiecare 10 secunde de la masa, faptul ca pot sa merg la buda fara sa inceapa plansul, e parfum. Si ma intorc seara la copil mai odihnita, mai cu chef de vorba si de joaca, mai dedicata lui.
Mama lui de reflux gastroesofagian! Primele 3 luni dormeam 3 ore din 24 (nu legate), apoi de la 3 la 5 luni dormeam cate 5 ore din 24, tot nelegate. Pe urma a fost putin mai lejer, apucam sa dorm 2-3 ore legate. Traiasca inventatorul lui Magne B6 ca asa am rezistat.
Si acum mai sunt zile grele, mai ales atunci cand vrea sa suga des si ziua si noaptea cam la 10 minute o data, dar altfel interactionezi cu copilul. Faptul ca progreseaza motric si intelectual, ca isi face dezvaluita personalitatea, ca in sfarsit face si altceva inafara de a urla, asta incepe sa ma faca fericita ca am copil.
Nu dăm cu pietre, că am mai auzit 🙂
Incredibil de greu nu mi-a fost niciodata, multumesc lui Dumnezeu, chiar daca a fost vorba de boala, treziri nocturne, cand i au iesti dintii nici nu am stiut. grav nu a fost bolnava niciodata.
Sa vedem cum va fi cu gradinita, asta ma nelinisteste-te putin. Pt ca va trebui sa ne trezim mai devreme, ora fixa,sa o duc, ca se va imbolnavi mai des poate mai grav, cum se va adapta ea/eu. Ca intra in colectivitate si va invata si lucruri urate, ca sunt copii agresivi, ca va fi batuta, impinsa, respinsa.
Ce frumos e scris! Am empatizat cu fiecare cuvant. Astazi, de ziua mea cand am fost felicitata de fetele mele mi- am dat seama ce binecuvantata sunt. Da, a fost greu fara sprijin ul familiei dar am dat ce e Mai bun pentru fetele mele. Nu e usor dar merita. Asta as fi scris si eu, putine femei au curajul sa scrie Asa. Ma simt cea Mai norocoasa de ziua mea.
Nu inteleg de am dislike din nou. E ziua mea Și mesajul meu este la fel!e frumos!!
La multi ani!
nu stiu de ce aveai un dislike, dar acum ai si un like 🙂
dar eu oare de ce am un dislike la acest post?
🙂
Cred ca unele personae iti dau dislike by default… Pentru ca esti ROBO 🙂
probabil i-adevarat.
de azi inainte imi propun sa spun ceva dragut in fiecare zi, poate poate mai schimb negativitatea asta.
pentru azi:
„
iubescimi plac cainii, cainii sunt simpatici si draguti si mi-ar placea sa am si eu unul”(nici macar nu am mintit, asa ca cine da dislike la asta e un uracios clasa-ntai)
La multi ani! Acum ai doua like-uri 😛
Probabil din greseala. Daca o persoana citeste blogul de pe telefon, atunci cand da scroll, poate atinge din greseala butonul de like/ dislike 🙂
La multi ani, sa fii sanatoasa si iubita!
Multumesc! Postarea a fost cel Mai frumos cadou de ziua mea! Am un pahar de vin rosu Și II pot spune liu Mami ca is eu am crescut fetele in Tara straina. poate am stresat- o pe Printesa Urbana cu comentariile mele dar blogul ei imi dadea o stare pozitiva dupa nopti nedormite is munca enorma. Postarea ei mi- a adus lacrimi in ochi pentru ca am recunoscut fiecare intrebare\ anxietate/ grija / epuizare/ lipsa de somn. dar stiti ceva, merita , merita merita! Multumesc pentru urari la multi ani Și imi pare rau de dislike! multumesc pentru blog. in Tara straina inveti sa apreciezi altfel oamenii positive. Un mare cadou de ziua mea aceasta postare a Pri tesei urbane, am incheiat transmisia. Ma duc in lumea biberoanelor.
La mulți ani,norocoasă să te simți mereu! Big like!
Primul nostru an inca nu s-a scurs in totalitate iar eu nu ma simt scursade puteri. Nu am ajutor dar fac totul cu atata drag ca ma simt mai mult implinita decat depasita. Si au fost si colici, si treziri de zeci de ori pe noapte si bube si de toate dar o sa mai vina inca multe altele si trebuie sa privim doar partea placuta si anume satisfactia muncii
Si ca sa imi termin ideea, pentru ca am apasat pe submit si nu pot edita, voiam sa spun ca daca pot face acest sacrificiu, cu placere, pentru „copilasul” cu blana, cu siguranta o voi face infinit mai cu drag pentru un pui de om.
As vrea sa cunosc o gravida si o mamica, ambele fericite si incantate de la prima veste pana la momentele cu copilul, nu doar oboseala, stres, depresie. Uneori am impresia ca unele mamici se simt obligate sa aiba copii, nu o fac din proprie si reala vointa.
Hm eu cred ca nu ai inteles ce-am scris, zau. Mai citeste aici pe blog cind ai vreme, poate se clarifica treaba. 🙂
Hey, ba da. Dar vreau sa o cunosc in realitate. Sa ma bucur cu ea si cu bebele 🙂 sunt convinsa ca exista si ca articolul tau ajuta ambele categorii sa ridice capul si sa zambeasca, dar vreau sa faca si real treaba asta. Vreau copii fericiti si relaxati si isteti si curajosi. 🙂
Trebuie sa ma laud si eu un pic cu mandra mea de 3luni jumatate ,care mi-a facut surpriza sa apara in viata noastra cand ne asteptam mai putin(dar asta e o alta poveste).S-au scurs 3,5 luni si eu tot astept sa apara acele colici nemiloase si acele nopti nedormite cu plansete….dar nu si -au facut inca simtite prezenta.:)Am o bebelusa care rade non stop, adoarme in 2 minute dupa ce este pusa in patut (in jur de 14 ore noaptea ),ca sa nu mai vorbesc ca si-a scos deja o masa noaptea .Ma pregatisem temeinic cu moralul pentru nopti nedormite dar ne-a facut surpriza unei bebelusii tare amuzante si cu somn suficient pentru fiecare.Daca m-am laudat prea tare ,mea culpa.:)
Eu pot sa spun ca mi-e ciuda ca toate trec, mi-e ciuda ca nu pot tine minte totul, dar absolut totul, fiecare secunda, minut, ora. A trecut aproape un an de cand ne stim unii pe altii, un an cu multe zambete, plansete, trantit cu fundul de podea, ghidusii, imbratisari, cazaturi, vanatai, cuvinte multe spuse disparat si acum fraze sau adevarate discursuri, cateva tantrumuri, brate care par lungite de greutate de 14 kile, nopti trezite (de cel putin 3 ori) si maraite, dimineti zambite, alegat, tipete de fericire sau de suparare si multe pe care nu mi le mai amintesc desi atat de mult as vrea. Uooof, unoeori as vrea sa ramana mica si senina cum este acum!
Eu as zice ca ele trec mai usor daca noi insene sau insine nu am pune atata presiune pe noi.Ptr ca am observat ca dupa ce mai cresc,ei ne pretuiesc mai mult ne-disperati.Le da siguranta.
Toate trec, si viata trece! Nu doar in legatura cu copiii, ci in legatura cu orice. Ma bucur ca mi-am dat seama cat de cat din timp, si cand ma „plezneste un val de-al vietii” imi „tin respiratia” si astept sa treaca, pt ca absolut cu siguranta o sa treaca. Si supararile, si certurile, si noptile nedormite, si senzatia ca nu mai esti tu, si stresul de la lucru, toate trec. Si muci, si lacrimi, dar si zambetele si momentele frumoase, pt ca toate sunt trecatoare. Totusi, daca tot am trecut de un hop cu primul copil, pe al doilea nu-l mai fac, stiind ce ma asteapta. Bine ca a trecut si asta.
Soacra mea are o vorba :copii mici, probleme mici! Copii mari, probleme mari! Tind sa-i dau dreptate! Cand copiii trec de primul an spunem ca ce a fost mai greu a trecut, dar nu este asa! Întotdeauna se iveste câte o problema, in ceea ce privesc copiii, minore sau majore! Dar pe cat de greu e, pe atat de frumos! Eu am 2 fetite, 9 ani si 6 ani jumate! Le iubesc mai presus de orice dar uneori imi pun răbdarea la încercare, sunt o persoana ce se enerveaza foarte repede, nu stiu de ce pt ca nu am fost asa, totul s-a declanșat in urma celei de-a doua nasteri dar e o poveste lunga si trista asa ca nu intru in detalii! Si cum spuneam, de multe ori ele imi pun rabdarea la incercare dar când ma uit la ele, imi trece absolut orice! Totul trece pana data viitoare :))
Eu de 15 luni sunt mamica unei superbe fetite de app.15 luni,alaptata și acum la san,crescuta exclusiv de mine și sot pt.k nu avem alt ajutor.Am făcut acesta introducere pt.k sunt în asentimentul mamicilor care sunt epuizate de nopți nedormite, colici,fuga cu ei în brate la urgente, febra,diaree,mai nou căzături…de nenumărate ori mi.am așteptat sotul acasă, ,c.o falca în cer și una în pamant,,plina de frustrari,de nenumărate ori am plâns și m.am supărat spunând ca nimeni nu ma înțelege și nu trece prin ce trec eu,am încercat sa găsesc vinovati(soacra,mama)pt.k nu sunt lângă mine sa ma ajute,am urlat,m.am supărat, m.am plâns în stânga și în dreapta cat de greu imj este, ca n.am timp sa ma aranjez când plec, ca n.am timp sa țin o dieta pt a reveni la kg dinainte și multe altele…ajunsesem la niște stări atât de urate,simțeam ca ma învârt intr.un cerc din care nu mai pot sa ies…și am IESIT.Tot ce pot sa va spun frumoase mamici,si când spun acest lucru o spun din inima, pt.ca intr.adevar asa sunteți,este ca avem tot dreptul sa ne simțim neajutorate,frustrate,obosite și tot ceea ce mai vrem noi,dar sa nu pierdem din vedere un lucru,cu cat vom spune mai mult creierului ca nu mai putem,cu cat ne vom focaliza mai mult pe lucrurile și stările negative, cu atât ne va fi mai greu sa facem fata situației.Bucurati.va de fiecare clipa și încercați sa vedeți aceasta perioada din viata voastră ca pe o perioada a creșterii și maturizării voastre împreună cu puiuții.Atunci când vad ca.mi vine sa urli sau sa zic, ,nu mai pot,,imediat încerc sa.mi înlocuiesc gândul sa privesc situația dintr.un unghi mai benefic și deja situația nu mai pare asa neagra.
Acum am citit articolul tau printre lacrimi si suspine!Da,traiesc exact acest sentiment ca nu mai pot,ca nu mai am resurse sa fiu o mama buna!Gemenii au aproape trei ani si se bat,musca tot timpul.Unul dintre ei reactioneaza doar daca urli la el.Am obosit sa vad ca la locul de joaca doar al nostru urla face tantrumuri.Am iesit ieri cu ei afara,a facut intai unul criza de jum de h,apoi celalalt,apoi s au batut,apoi au vrut amandoi doar in brate.Ma uit la celelalte mame cu un singur copil cat de linistite sunt…Asadar iti multumesc din nou pentru pansamentul pt suflet.
Nu știu cum poți să scrii atât de natural și de frumos, de plin de emoție, și să fii atât de aproape de tot ce simt mămicile, și în același timp să fii o mamă atât de iubitoare și de devotată copiilor tăi, să fii mereu acolo pentru ei (de obicei lumea nu le face pe amândouă bine :). Eu cresc singură o minunăție de băiat și m-au ajutat mereu articolele tale. Numai tu puteai să scrii așa de frumos. MULȚUMESC.
Foarte frumos scris. Asa e, trec, dar cred ca e o strategie mai buna sa nu asteptam doar sa treaca, ci sa le analizam atunci cand se intampla. Sa fim cat putem de lucizi macar imediat dupa. Sa fim atenti si sa invatam din propria viata in toate momentele ei, mai ales in relatie cu copilul. Oamenii se gandesc din ce in ce mai mult fie cu nostalgie la trecut, fie cu asteptari uriase sau anxietate la viitor. Ne amintim si proiectam pana uitam sa ne bucuram de lucruri simple care se petrec in fata moastra ATUNCI.
Ufff… Unde ai fost acum 3-4 ani cand ma chinuiam cu acele prime zile si luni dupa ce toata lumea imi spusese cum va fi doar lapte si miere si ma simteam un monstru ca nu e asa, ca e un iad si nu fac nimic bine. Off… Cat mai plangeam si cat de singura ma credeam. Bine ca macar acum aflu ca nu era asa. Si ca afla si altele din timp, asa cum trebuie.