ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI
Vreau să scriu despre un om cu totul și cu totul special: străbunicul meu. El este, a fost și va fi mereu, modelul meu de om bun. Și vă zic de ce.
Anul acesta ar fi făcut 100 de ani. Dacă ar fi trăit. Din păcate, s-a stins în 2012 și nu a mai apucat să vadă cum micuța noastră familie ciuntită și împrăștiată în lume a început din nou să crească.
Aș putea să scriu romane întregi despre acest om deosebit. A trăit o viață plină, a trecut prin două războaie mondiale, a fost un om serios, integru, muncitor. Firea lui foarte blândă l-a ajutat mult, zic eu. Nu știu să fi strigat vreodată la cineva, dar era ferm în tot ceea ce spunea și credea. Avea o răbdare interminabilă și lua lucrurile așa cum veneau. A practicat sport toată viața lui, și la nivel de hobby, și la nivel profesional. A iubit natura și ieșea în excursii cât de des se putea. A bătut țara în lung și-n lat și cunoștea munții foarte bine.
Cu cât înainta în vârstă, cu atât vorbea mai mult despre importanța sportului pentru o viață sănătoasă. Ne spunea mereu despre ritualul lui zilnic de trezire: înainte să se dea jos din pat făcea rotiri ale ochilor, 20 stânga, 20 dreapta. Apoi își ridica picioarele și făcea forefecări și rotiri cu fiecare, apoi împreună. După ridicarea din pat făcea rotiri ale capului, rotiri ale brațelor, apoi ridica haltere de 2 kg. După asta mai făcea 30 de genuflexiuni. Se ducea la baie și se spăla cu apă rece până la brâu, se rădea pe față, apoi se ducea să pregătescă cafeaua. După un mic dejun frugal își vedea de treabă prin casă.
Acesta e ritualul pe care l-a avut dintotdeauna. Moartea străbunicei nu a afectat foarte tare mersul vieții străbunicului. Evident, la nivel sufletesc s-au zdruncinat lucruri, dar în rutina lucrurilor de zi cu zi, nimic nu s-a schimbat. Străbunicul era cel care făcea cumpărăturile, plătea facturile, băga la spălat, punea la uscat, călca rufele, lustruia pantofii, ștergea praful, dădea cu aspiratorul, ajuta la curățenia generală. Singurul lucru pe care nu știa să-l facă și nu suporta să-l facă era să gătească. Asta era treaba străbunicei. Și încă ce bine gătea ea! O să țin minte cât oi trăi supa de pui cu găluște și prăjitura cu miere a ei. După ce a murit străbunica, străbunicul plătea o bucătăreasă pentru mesele de prânz, pe care aceasta i le aducea de trei ori pe săptămână.
Străbunicul a fost ca un tată pentru mine. Tatăl meu biologic a plecat pe când aveam 4 ani, așa că pe mine m-au crescut mai mult străbunicii și bunicii. M-am înțeles mereu foarte bine cu străbunicul. El m-a învățat multe lucruri, și direct, și indirect. M-a învățat să mă dau pe bicicletă, să înot, să joc badminton, pingpong, șah, cărți, mi-a arătat cît de frumoasă este natura, m-a învățat să iubesc animalele, dar mai ales să fiu corectă, să nu mint, cuvântul să fie cuvânt. Acest om minunat nu a țipat niciodată la mine, nu a dat niciodată în mine, nu m-a jignit niciodată. Când făceam câte-o boacănă, îmi explica de ce este greșit și ce ar trebui să fac data viitoare în aceeași situație.
Acele zile ale copilăriei parcă erau o joacă și o fericire nesfârșită. Nu exista vreun moment de plictiseală: dacă era soare, eram pe afară, dacă era urât, ne jucam de-a ascunsealea în casă. Țin minte că străbunicul a scos pragurile din toată casa, numai ca să mă poată da cu căruciorul de cumpărături. Aș fi vrut să devin mai echilibrată, cu așa un exemplu bun lângă mine, dar viața m-a împins în multe direcții greșite, iar eu am fost persoana care preferă să învețe din propriile greșeli decât din greșelile altora.
Străbunicul a considerat că sportul, echilibrul și cumpătarea sunt cheile unei vieți lungi. Nici nu-i de mirare, la câte ramuri sportive avea în palmares. A jucat fotbal și pingpong la nivel competițional, înota destul de bine, a trecut Mureșul înot, a renunțat la mersul cu bicicleta pe drumuri naționale la 89 de ani, după două dăți în care a ajuns aproape sub roțile cîte unui tir, dar se dădea aproape zilnic pe bicicleta de cameră. Celelalte sporturi practicate erau patinaj, schi, tenis, badminton și șah. Muntele i-a fost cel mai bun prieten. A ajuns să fie un turist foarte experimentat, care era mereu liderul grupului. Zicea că se ghidează după ritmul inimii în timpul unei ascensiuni și nimeni nu s-a plâns de epuizare, nimeni nu l-a rugat să meargă mai încet. Nu-și asuma niciodată riscuri inutile, era un om responsabil.
Acest om minunat a fost o ciudățenie pentru vremea lui. Crescând lângă el, am rămas cu impresia întipărită în minte că datul cu aspiratorul este treaba bărbatului, fiind o treabă destul de grea și obositoare. Am ajuns să cred că este posibilă împărțirea eficientă și corectă a sarcinilor gospodăriei între membrii familiei. Nu spun că faptul că el le făcea aproape pe toate este sau a fost corect, dar îmi place să cred că bărbații pot fi mai implicați. Știu că asta ține de educație, de circumstanțele vieții, de personalitate, dar tind să cred (sau să sper) că ține și de voință. Nu mă aștept ca soții noștri să se comporte astfel. Eu mă bucur doar că al meu gătește, face cumpărături și mai încearcă să țină pasul uneori și cu curățenia. Nu mă aștept să schimbăm niște bărbați deja maturi, dar sper să le putem arăta copiilor noștri că se poate și altfel decât să se conformeze modelului tradițional de bărbat care doar merge la muncă, aduce banii în casă, apoi se tolănește comod și așteaptă să fie servit.
Csilla Serestely
Sursa foto: străbunic cu nepoată, via Shutterstock.com
Mi se pare o frumoasă pledoarie pentru „mens sana in corpore sano”, pentru o viață decorată de cinste, echilibru, onestitate și sport practicat pina la adânci bătrâneți.
Păcat că aceste exemple sunt o rara avis in zilele moderne.
Frumos strabunic ai avut si frumos te-a indrumat in viata. Totusi, la asa om, asteptam cu sufletul la gura sa citesc ca moartea sotiei l-a zdruncinat din toate temeliile, luandu-i sensul ultimei bucati de viata.
In schimb, m-au impresionat cuvintele tale, „micuta noastra familie ciuntita si imprastiata…”.
,,Totusi, la asa om, asteptam cu sufletul la gura sa citesc ca moartea sotiei l-a zdruncinat din toate temeliile, luandu-i sensul ultimei bucati de viata.”
Windi, la asa om eu ma asteptam sa nu fie asa cum zici pentru ca el deja stia sa-si poarte de grija. Insa la un om cu e socrul meu de exemplu m-as astepta sa fie mort in cateva luni, ca nu stie nici macar sa se imbrace singur, in continuu striga dupa soacra-mea sa-i dea sosete, chiloti, tricou, pastile…TOT. Nici nu mananca daca nu e si ea! Ea rade si ii spune in gluma cica: roaga-te sa nu mor eu prima ca te mananca soarecii de viu, dar cam asa e! A facut din el un handicapat ca l-a protejat prea mult si ea munceste de sparge iar el nu-i in stare decat sa se invarta in cerc prin curte si sa dea din gura pana il trimite la culcare sa scape de gura lui ca te termina psihic :))))
Eu cred ca Windi se referea la partea sufleteasca sa ii fie zdruncinata din temelii pt ca i-a murit partenera , nu cred ca se referea la treburile casnice. Adica sa nu mai aibe nimic sens pentru ca perechea lui nu mai e langa el.
Dar poate sportul l-a facut un om mai tare si psihic si fizic, l-a calit sa zic asa, pentru ca sportul te disciplineaza.
Aaa da? Pai mi s-a parut ca deja era spus in text acest lucru! Oricum cei ce raman dupa ce se duce unul din parteneri mai mult se perpelesc de lipsa rutinei ce au avut-o de-o viata si cu cat rutina aia implica nevoia celui de langa ei/ele, cu atat e mai acuta lipsa! Bunicul prezentat aici e atat de special ca, la comportament (in afara de unele chestii), se aseamana cu o bunicuta la cum era el de bun, de implicat, de descurcaret… Eu din pacate nu am avut si nici nu am asa exemple: bunicul la care am crescut cat am fost micuta a murit cand eu aveam 5 ani deci nu mai stiu cujm era el, sora mea inca era in burtica mamei cand s-a dus el! Saraca mama in martie si-a ingropat tatal si in aprilie a nascut 🙁 Cel de pe tata era absent si-i facea viata grea bunicii mele ca era cam betiv! Tatal meu e la fel de absent cand e vorba de copiii sau nepotii sai si socrul meu v-am zis, e enervant de inutil :)))
La fel este și bunicul meu. După moartea bunicii a fost pur și simplu paralizat, nu știa să gătească, să spele, ce să cumpere când merge la piață. De 4 ani părăsește casa doar ca să își cumpere ziare. Mama mea îi duce de 3 ori pe săptămână mâncare gătită, pe care trebuie doar să și-o încălzească. Din păcate același model îl folosește și mama acasă. Deși are un program mai lung și mai solicitant ca tata, ea e cea care gătește, spală și întinde rufele, dă cu aspiratorul, face curățenie în casă. Acum are desigur și casa bunicului meu în grijă. Tata stă la televizor sau calculator.
Mă uit în schimb la cealaltă bunică, care după moartea soțului și-a continuat programul zilnic. Merge la cumpărături, gătește, casa ei e lună, se întâlnește săptămânal cu prietenele ei și discută despre ultimele cărți citite, încă merge la operă, deși în ultimul timp se plânge că trebuie să se întoarcă singură târziu acasă.
Când de-abia mă mutasem cu prietenul meu, mă auzeam cum spuneam lucruri ca „lasă că spăl eu vasele” sau „lasă că întind eu rufele” și îmi venea să îmi dau palme. Deși el chiar a primit o educație ok, înainte să vin eu în apartament se întreținea singur și cu succes. Între timp m-am mai liniștit, în momentul de față ne împărțim sarcinile în casă, dar încă mai simt un ușor fior de vinovăție când eu sunt de ex la calculator, iar el dă cu aspiratorul. Not good, mama, not good.
Intodeauna povestile cu bunici sunt fabuloase! Sper ca intro zi si noi sa fim exemple deosebite pt nepotii nostri si viata sa ne permita sa fim implicati in aventurile lor tineresti! Maine merg sa petrec impreuna cu fiimeu o zi cu bunica mea care m a crescut! Abia astept!
Bunicul meu a trăit 73 de ani. Când eram mica era centrul universului meu. Mi-a dăruit atât de multe si trăiesc cu regretul ca bebelusul meu de aproape 8 luni mu-l va cunoaste niciodată. Odihneste-te in pace suflet frumos!
m-ai facut sa plang…parca vorbesti de tataia al meu.
Al meu strabunic ar fi implinit 100 anul trecut 🙂 Totusi, a fost langa noi pana la 97 si ne-am bucurat de el cu fiecare ocazie cand ne strangeam cu totii in jurul mesei rotunde.
Cel mai mare noroc a fost ca el s-a pastrat lucid pana la sfarsit tot datorita acestui echilibru launtric: fara excese alimentare/bahice, fara nervi, fara stress si obligatoriu miscare zilnica prin gospodarie. Sarcinile zilnice erau impartite echitabil pe sexe, as zice. El nu a gatit niciodata, strabunica nu a spart lemne niciodata; isi vedea fiecare de treaba lui.
Cand a murit strabunica l-am simtit slabit pentru prima data in viata mea. Parea ok in general pentru ca rutina zilnica il ajuta, dar cand se aseza la masa incepea sa planga incet. Iar cand a murit el am simtit ca o parte din mine s-a dus odata cu ochii aceia albastri si mainile mari de tamplar cinstit. Pur si simplu nu puteam plange pe masura durerii!
Si eu am crescut fara tata de la 4 ani, astfel incat strabunicul a preluat incet acest rol. Si acum pot spune ca poate am avut un model mai bun decat propriul tata.
A fost si ramane un model de echilibru pentru noi toti care am ramas in urma lui.
Ce poveste frumoasa! Strabunicul tau a fost un om minunat, asa cum a fost si strabunica mea. Eu am noroc de un sot care e foarte implicat in cresterea copilului, dar si in cele ale casei (da cu aspiratorul, gateste, plateste facturi…). Cred ca e foarte important ce a vazut acasa, dar si firea lui. Imi doresc foarte mult sa reusim sa-l invatam pe baiatul nostru sa-si iubesca mult prietena/sotia, s-o respecte si sa imparta pe cat posibil sarcinile casei. O viata frumoasa, tuturor!
Ma bucur cand aud ca au mai fost sau mai sunt barbati asa. Scumpul meu sot, si nu o spun ca o lauda, chiar asa se comporta, are 28 de ani si el intotdeauna s-a ocupat de lucrurile casei. Noi suntem impreuna din liceu si tin minte ca pe la 16 ani il sunam sa-l intreb pe ce temperatura sa pun anumite haine la spalat. Ma pot baza pe el in orice monent. Intr-adevar, nu gateste si nu spala vasele, dar la restul lucrurilor gospodaresti este prezent 100%. Si nu sunt nici o femeie lenesa sau autoritara, asta in cazul in care persoanele rautacioase se intreaba :))). De 8 luni de zile de cand avem o fetita, nu m-a intrebat o singura data daca am gatit ceva sau am pus haine la spalat. Este o binecuvantare sa il am langa mine. Un OM bun, cald si inteligent. Ii multumesc ca este langa mine!…Deci, da…mai exista asa barbati, chiar si tineri!
Este minunat ca ai avut un asa om in viata ta! Si eu am avut norocul acesta, si inca il mai am. Bunicul meu din partea mamei este exact asa, numai ca traieste la tara si miscarea lui zilnica este treaba prin gospodarie. Nu gateste pentru ca gateste bunica, dar altfel cred ca s-ar descurca.
Insa ce imi aduc aminte cel mai bine din copilarie este felul in care el o ajuta pe bunica atunci cand faceau curatenie in casa. Trageau cot la cot, matura, stergea si el praful, iar noua, nepotilor, nu ne zicea nici sa ne dam putin mai intr-o parte.
Iar amintirile acestea se bat cap in cap cu ce am acasa la ai mei: mama mea l-a obisnuit pe tatal meu exact in stilul „traditional”: ii pune masa, ii ridica masa, spala, face curat, uda florile, duce gunoiul, calca, etc… Absolut tot. Tatal meu, in schimb, doar mai schimba cate un bec sau ce s-a mai strica prin casa. Mentionez ca mama mea a muncit toata viata ei cot la cot cu el… uneori ea ajungea acasa mai tarziu, noaptea chiar, si se apuca sa spele, sa calce, sa faca mancare…
Cand ea era la munca, pica pe noi, pe mine si surorile mele, sa facem ceea ce facea mami: pus masa, strans masa, spalat vase, dus gunoiul, etc. Si nu de multe ori m-am „razvratit” plecand brusc de acasa cu vreo scuza idioata, tocmai ca sa verific daca el isi pune masa sau nu. Si ne astepta… Ma gandesc cu groaza ce s-ar intampla daca ar ramane singur, pentru ca nici macar unde ii sunt sosetele nu stie. Nu stie nici macar cum se da drumul la aspirator si cum se monteaza (nu glumesc, e trist, dar asa e..).
Din fericire, sotul meu este exact ca si bunicul meu matern, ma ajuta in orice am nevoie, impartim treburile in casa (desi de multe ori prefer sa fac ordine singura, ca mi se pare ca nu o face indeajuns de repede sau de bine), este un tata mai mult decat minunat. Gatim cam in aceeasi pondere, iar de cand am nascut, nu intreaba de mancare, curatenie, vase si rufe spalate. Daca vede ca nu am timp, le face el.
Si ma uit cu groaza si cu mila la bietele femei tinere care, desi au educatie, si sotul lor la fel, muncesc extrem de mult, mai au si copii, se ocupa numai ele de ei, iar sotii lor mai au si pretentia sa aibe mancare proaspata in fiecare zi, vase spalate si casa aspirata… no comment. Eu m-am ferit toata viata de asemenea barbati (no wonder why).
Fara suparare, dar este numai si numai vina femeilor ca accepta asa ceva!
O femeie educata, puternica si care stie ce vrea de la viata nu va accepta niciodata rolul de sluga (pe deasupra si neplatita) si va avea mereu cerinte si pretentii pe masura valorii ei.
Sotiile si mamicile prefera sa faca ele totul dintr-un singur motiv: au stima de sine atat de scazuta incat spera sa si-o ridice cu niste aplauze venite de la sot (si care de obicei nu apar niciodata). Vor sa fie femei eroine, neegalate de nimeni (pentru ca, nu-i asa, cine mai e si nevasta perfecta, si mama perfecta, si femeie perfecta?), vor sa apara in fata sotului, a familiei si a societatii ca niste specimene unice si mai vor sa li se ridice mici statui in holul de la intrare pentru toate „sacrificiile” facute pentru familie.
In numele a tot ceea ce fac ele cu multa truda, cer in schimb recunostinta vesnica! Asta tocmai pentru ca n-au primit aprecieri sincere si iubire adevarata din partea parintilor lor cand erau copii si apoi adolescente.
O femeie cu stima de sine mare, cu o imagine corecta despre ea insasi, cu o incredere la fel de mare nu va avea niciodata nevoie sa demonstreze ceva cu pretul unor ani de sclavie in care carpa de sters si tocanita troneaza. Da, o femeie cu adevarat desteapta stie sa si gateasca, dar nu acesta reprezinta centrul universului ei. Numai o femeie cu mari lipsuri emotionale si cu perspective incredibil de inguste asupra existentei va gasi ca sens al vietii curatenia unei case si imbuibarea permanenta a barbatului.
Pacat ca majoritatea femeilor nu vor afla niciodata ca fericirea si implinirea vin din cu totul alte surse, iar viata adevarata, frumoasa si traita intr-un mod superior inseamna aspiratii care depasesc ceapa tocata zilnic.
In definitiv, nu barbatii sunt de vina, si stim bine de ce: sunt educati si sunt pe mana femeilor inca de cand se nasc, mamele, apoi sotiile sotiile hotarand pentru ei linia pe care vor merge toata viata.
Da, sunt de acord ca ele sunt de vina, dar si ei profita la maxim de ce li se ofera si devin niste trantori! Oare chiar nu se simt deloc cand ZILNIC dupa serviciu el sta in fotoliu si ea munceste in continuu prin jurul lui? Ok a fost crescut tot asa sa zicem, dar sentimentul ala de iubire pentru partenera ta nu te face sa o ajuti deloc? Parintii nostri vin de la tara (cei mai multi) si nu cred ca tatii lor tot asa trantori erau, nu faceau treaba in casa, dar faceau afara! Mie mi se pare doar ca-s profitori si trantori multi din ei! De multe ori femeia de langa ei ajunge sa faca asa multe pentru ca a vazut ca nu are baza in cel de langa ea! Ei baga repede placa ca nu stiu, nu pot, nu le iese si gata!
Whoolie, repet: o femeie adevarata nu va accepta niciodata soiul de animale de care ai amintit tu.
O femeie adevarata isi cauta si-si gaseste sufletul-pereche, adica un BARBAT ADEVARAT si pe deasupra menit ei, viata in doi fiind astfel o minunatie si o implinire, nu o corvoada.
Un BARBAT ADEVARAT este opusul celui pe care-l descrii tu, iar trantorii de care amintesti nici macar nu stiu ce inseamna iubirea. Barbatii de la tara nu trebuie pusi pe piedestal, majoritatea sunt alcoolici, violenti, cu gandire de paleolitic („femeia mea” – ce oroare!!!!!!!!!!!!!!!!!!!), pentru care copiii sunt ori sursa alocatiei ce le aduce bautura, ori mana de lucru gratuita.
Va mai curge multa apa pe Dunare pana cand ne vom civiliza ca popor si pana cand relatiile din interiorul familiei sa fie unele guvernate de iubirea cu adevarat neconditionata (caci de aici pornesc toate dramele, violentele, abuzurile).
Eu am inceput munca azi. Cum nu se pune inca problema de gradinita( are aproape 2 ani dar vreau sa inceapa sa vorbeasca bine macat o limba de acasa inainte de a o introduce pe a 3a), a venit sa ne ajute….bunicul, adica tatal meu. Azi i-a dat de mancare ce am pregatit eu pentru pranz, au fost la plimbare si la cumparaturi, au citit, s-au jucat cu duplo, l-a schimbat si spalat, i-a pregatit o gustarica si ceva pentru cina. Stiu ca pot sa contez pe el pentru o omleta, o salata, fripturi, snitele, tartine, oua fierte cu branzica, lucruri din astea, simple, poate si o ciorba. Iar cel mic e incantat. Asa ca si eu ma simt mai putin vinovata ca il las fara mama 9 ore pe zi