ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ŞI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI
Mi-am dorit de când eram mică o familie frumoasă, cum vedeam la televizor în filmele americane. O familie în care tata vorbește cu copiii măcar din când în când. Una în care mama mai și zâmbește în loc să critice mereu. Oameni care se plac unii pe alții și se duc împreună în locuri, fac lucruri, știți voi. Dar orice puștoaică crescută cu Disney știe: ca să întemeiezi o familie frumoasă îți trebuie Făt-Frumos.
La 16 ani a apărut EL și cerul s-a grăbit să-i facă background luminos, s-au auzit artificii, au zburat porumbei albi. N-a contat că el critica mereu ceva sau pe cineva, destul de des pe mine. Toată lumea face asta, nu? N-a contat nici că avea drept hobby ieșitul la băut în fiecare zi. Toți băieții fac asta, nu? Era câteodată și puțin agresiv, mai ales când era gelos. Dar asta era dovadă de iubire, nu? N-a contat că familia mea nu era de acord cu relația noastră. Familia mea nu era în general de acord cu mai nimic din ce făceam eu, eram degeaba elevă de nota 10.
Ce greșeli pot să conteze când iubești un om? Ce greșeli pot să conteze când e vorba de EL, singurul care te va iubi vreodată cu o asemenea ardoare încât să își ceară mereu și mereu iertare în genunchi? Timpul a trecut și am rămas împreună, chiar dacă au fost și momente grele. Certuri, despărțiri și împăcări au toate cuplurile, nu?
Apoi ne-am căsătorit. Ne doream copii. Am rămas însărcinată imediat după ce am terminat facultatea și m-am angajat. M-am gândit că e mai bine să fiu tânără și veselă pentru copii, iar cariera se poate construi și mai târziu, dacă ai sprijin în familie. Sarcina a fost un amalgam de emoții și frici, toate agravate de singurătate. Prietenii mei erau prea tineri să înțeleagă, iar EL era din ce în ce mai distant.
Primul an după ce am născut a fost cel mai greu. Nu numai pentru că aveam 22 de ani și eram prea nesigură pe mine, prea speriată că o să greșesc ceva, prea pierdută în toate sursele contradictorii de informație. Nu, cel mai greu a fost să mă obișnuiesc cu ideea că devenisem brusc, din marea lui iubire, păpușa lui de cârpă. Cârpă care se poate trânti, arunca, trage, împinge, învineți când și cum vrei.
Ce era bine era că nu se întâmpla de față cu cel mic. Plus că lipsea din viață noastră destul de mult, nu era omul să vina seara după serviciu direct acasă. Apucam să petrec timp liniștit cu băiețelul meu. Dar nu aveam unde să mă duc, ai mei nu aveau loc și de mine și de copil. Nici nu vroiam să le spun că au avut dreptate, m-ar fi judecat.
Stăteam cu ai lui, dar pentru ei nu era nimic ieșit din comun că el bea mult în fiecare zi și nici că era agresiv.
M-am întors la muncă după un an, cu moralul la pământ. Domeniul în sine era oricum stresant, darămite să te întorci acasă în fiecare zi știind că după ce culci copilul se dezlănțuie iadul. La început nu făceam față. Iar banii nu erau suficienți ca să pot lua copilul și să plec în chirie. Peste toate, un diagnostic de întârziere psihică cu suspiciune de autism, în ciuda tuturor eforturilor mele de a capta interesul copilului.
Apoi treptat, oameni minunați din jurul meu m-au convins că sunt încă om, că trebuie să vreau și să cred în mine ca să reușesc. Că am nevoie de o carieră zdravănă dacă vreau să îmi schimb viața în bine. Treptat, cu ajutorul lor, am reușit să mă concentrez și să învăț, să cresc și în job și ca persoană. În paralel am dus copilul la terapie comportamentală și am continuat să lucrez acasă cu el ori de câte ori puteam ca să depășim întârzierea depistată (și ce noroc că a fost doar o mică întârziere).
Au trecut încă 3 ani așa, dar am ajuns în sfârșit să îi pot oferi financiar copilului meu ce avea nevoie, să-mi permit să scap. Eram gata să plec când EL m-a convins din nou că își urăște greșelile, că se va schimba de dragul familiei, că cel mic va suferi iremediabil fără taică-su. Nu-l mai iubeam, nu din noaptea când m-a pus la pământ cu un genunchi în gât și am crezut cu adevărat că o să mor sufocată. Dar dacă se purta frumos, mă puteam dedubla de dragul copilului. Până la urmă, cine eram eu să distrug o familie?
De data asta binele a durat o vreme, s-a lăsat de băut, nu m-a mai atins, a urmat terapie psihologică, ne-am luat o casă în rate ca să nu mai stăm cu ai lui, pentru o vreme m-am relaxat. Începeam să arătăm cât de cât a familie, măcar la suprafață. A început să petreacă mai mult timp cu cel mic, să aibă o relație mai bună cu el. Eu îmi doream un al doilea copil, chiar dacă știam că există șanse destul de serioase ca EL să se întoarcă la vechile obiceiuri. EL era încântat.
Evident, imediat ce am rămas însărcinată s-a reapucat de băut. Pentru o vreme am ignorat totul și m-am concentrat pe copii, mi-am zis că atâta vreme cât nu e agresiv ne putem descurca și cu asta. Până acum o luna, când am îndrăznit să plâng în fața copiilor, moment în care s-a gândit să mă liniștească cu o palmă. Tot în față copiilor.
Toate îndoielile din 12 ani de relație toxică s-au risipit brusc. Am știut în sfârșit exact ce e mai bine pentru copiii mei. El va pleca în curând și vom rămâne singuri în casa noastră nouă, iar gândul mă bucură enorm. Nu cred că există om mai fericit pentru că a primit o palmă.
Scriu asta pentru că îmi stă pe suflet de mult. Prietenii mă întreabă cum am putut să accept asemenea lucruri, ce-am avut în cap de am început și continuat o astfel de relație. Adevărul e că degeaba ai master luat cu 10 dacă nu știi cu ce se mănâncă viața. Și degeaba vezi filme cu oameni care se poartă frumos unii cu alții dacă în lume ai văzut altceva. E aproape incredibil de câte ori am picat în capcana „așa sunt toate relațiile”, pentru că exemplele pe care le-am avut în familie au fost disfuncționale. Nu mai spun cât de puțini oameni se miră cu adevărat de o palmă dată ici și colo. Sau de câte ori am auzit „asta numești tu bătaie?”, pentru că până nu ți se rupe ceva, nu se pune.
Mame de fete, vă rog mult, ajutați-le să se respecte pe sine, altfel nu vor ști să aleagă un om care le respectă. Judecați-le cât mai puțin și iubiți-le cât mai mult, ca să vina la voi când au o problemă, nu să fugă spre necunoscut. Uitați-vă la tatăl lor, este cel mai probabil modelul pe care îl vor alege în viață. Arătați-le ori o familie bună ori nimic, pentru că vor perpetua ceea ce văd la voi, chiar dacă nu-și dau seama. Toate astea sunt, bineînțeles, valabile și pentru băieți. Experiența cu soțul meu mi-a arătat că în timp te poți cizela și îndepărta puțin de modelul familial pe care l-ai avut în copilărie, dar în momentele de stress va ieși la suprafață ce știi de mic copil. Și efortul necesar să te controlezi este imens, peste puterile multora.
Sursa foto: viață perfectă via Shutterstock.com
Bravo! Trista poveste, mult prea des intalnita (doar ca fara intorsatura de situatie fericita pe care ai facut-o tu), excelent scrisa. Sper sa te asculte cat mai multe mame si de fete, si de baieti. „Arătați-le ori o familie bună ori nimic, pentru că vor perpetua ceea ce văd la voi, chiar dacă nu-și dau seama.”
Ma bucur tare mult pentru tine, ca ai avut taria sa pui punct. Mi-as fi dorit ca si mama mea sa fi avut taria ta. Ma bucur pentru copiii tai, ca nu vor creste speriati de ce i se poate intampla mamei lor in orice clipa, sau poate chiar si lor, ca nu vor interioriza convingerea ca lumea e rea, brutala si urata si ca nici macar n-are rost sa speri la mai bine.
Sper din toata inima si iti doresc sa nu te lasi intoarsa din drum.
Ai luat hotararea potrivita,in sfarsit! Poate ca nu totul este intamplator pe lumea asta si trebuiau sa vina pe lume cei doi copilasi. Dar sa-i cresti intr-un mediu familal bolnav e cea mai gresita decizie,ai dreptate,e de ajuns alcoolul ,sa nu mai vorbim de violenta!!! Multe femei se lamenteaza de dragul” familiei” asta nu este familie! Imi amintesc de un caz de la Maruta cu o mama care a ales sotul violent in locul propriei fiice si a sfarsit izgonita de el,era tatal vitreg,nu am urmarit daca fiica i-a raspuns. Multa liniste iti doresc si sanatate pentru copiii tai.
Eu nu cred ca un om care a dat o data in tine, nu o va mai repeta. Oricat ar promite.
De asemenea nu am crezut si nu cred ca cuplurile care se cearta, despart, impaca si tot asa.
La prima palma trebuie sa pleci, sa te indepartezi definitiv.
Ma bucur ca ai scapat si iti doresc tot binele din lume slaturi de copii.
Chiar esti puternica!
A fost o surpriza sa citesc la finalul articolului un indemn asa de lucid si de puternic adresat altor mame! Ti-a fost greu dar ai razbit, si acum ai taria sa spui altora cum sa nu faca, cum sa nu greseasca.
M-a incantat forta ta si iti urez sa ai zile senine de acum inainte.
Poate cea mai frumoasa, echilibrata si plina de substrat poveste de la o cititoare…o femeie puternica, incercata, dar care a reusit sa iasa din inertie – plina de curaj – si sa ia deciziile cele bune.
Iti doresc sa mergi mai departe cu fruntea sus si sa ai numai bucurii alaturi de copiii tai!
Mie ciuda cand citesc astfel de articole, am impresia ca unele femei nu au o limita pt durere..si pur si simplu nu inteleg cum te poti minti atatia ani..si cum poti face 2 copii cu o persoana de genul asta?!? Cel putin finalul e fericit iar sfaturile sunt pe masura experientei care din pacate e trista.
cati soti nu au acest hobby in romania? sau cati barbati cunoasteti care nu practica statul la bere dupa job..eu stiu ff putini..astfel m am amagit ca al meu sot nu are o problema adevarata..auzind si al servici si printre amici si vazand ca lasa toti barbatii beau bere si stau cu amicii si vin tarziu..
mai prost ca la noi nu exista centre ( nu stiu in provincie ) pt AA( cum e in state) sau de terapie und ebarbatii de genu sa recunoasca ca au o problema….
eu am crezut de la inceput ca pot trece peste asta..si am trecut o vreme cand eram fara copil dar acu cu copil a devenit prea greu..si prea torturant..la noi e tortura psihica nu fizica cand vine acasa..si nu stiu ce e ed facut..nu ca as rezista sau as tolera ceva fizic..
si nici acest comporatamnet nu il tolerez deloc..dar problema alccolismului minor sa zic e o problema si nu s epoate schimba cred fara ajutor..sau paote oamenii astai nu se mai pot schimba vreodata ( odata ce si au insusit hobby ul asta pana la 30 40 ani) dar nasol ca stam si vom sta intr un mediu toxic…si cel mai mila mi e de copil..care vrea si ff mult cu tatal lui..deci..
daca stiti centre de terapie in provincie unde ei sa vrea sa mearga..ca la psiholog ma indoiesc ca accepta sa mearga..
ce sa zic bravo celor ce au putut rupe astfle de relatii..
Din cate stiu, exista asociatii AA si in provincie, cel putin in orasele mai mari (incearca sa gasesti adrese, nr de telefon pe net). Chiar daca nu ar exista in orasul tau, ma gindesc ca ai/ati putea apela la un psiholog pentru consiliere de cuplu, poate chiar ar fi mai util. Oricum esential mi se pare totusi ca si el sa-si doreasca sa mearga la consiliere sau grupuri de suport etc.
Eu sunt mama de tazmanian de 2ani si 4luni. Mi-am promis sa il cresc cum consider eu mai bine, sa fie galant,sa deschida o usa la masina, sa tina un scaun femeii de langa el, sa o ajute cu vase,aspirat,praf pt ca vor fi o echipa etc. Nu ma intereseaza nici ca multe mamici din jur (chiar de fete) spun ca o sa fie luat „de fraier”. Sunt convinsa ca o sa fie destul de matur sa aleaga ce trebuie. Baiatul meu poate o sa fie „fraier”, dar nu va fi niciodata protagonistul unei povesti ca cea de sus.
Aşa cum spune autoarea, viaţa nu-i un film american
Pentru multe femei, renunţarea la o căsnicie ar însemna să moară de foame, împreună cu copiii lor (gândiţi-vă de exemplu la o situaţie în care soţia este incompetentă profesional – deci nicio şansă la un salariu decent şi casa este a soţului sau stau în chirie).
Adevărul este că unele situaţii nu au ieşire şi nici rezolvare.
Mira, esti foarte pesimista. Te inteleg, pentru ca intr-o relatie abuziva, victimele sunt atat de prinse si incatusate de vina si rusine, ca nu pot vedea aletrenative. Sunt multe mecansime psihologice care se tes in mintea unei victime.
NIMENI nu „va muri de foame” cum ai spus tu. Exista alternative, trebuie doar sa ai curaj, sa te pregatesti din timp, sa iti faci „planul de evadare”. Daca nu ai familie care sa te ajute, exista alti oameni, prieteni, grupuri de suport, care te pot ajuta. Daca esti „incompetenta profesional” (sunt sigura ca el ti-a spus asa), poti sa faci cursuri de pregatire sau chiar o munca necalificata, „la negru”. Trebuie doar sa te pregatesti sa pleci, „in tacere” daca este violent, si sa iti faci curaj!
În primul rând eu nu sunt în situaţia asta.
În al doilea rând, nu cred că ai înţeles comentariul meu (ai luat mot a mot expresia „a muri de foame”) şi ceea ce am vrut să spun prin „incompetentă profesional”.
Frumos in cele din urma, ma bucur ca ai gasit puterea sa te eliberezi. As adauga: mame de baieti, educati.i asa cum va imaginati partenerul ideal, tatal ideal, in felul asta in primul rand se vor face fericiti pe ei, fiind capabili, datorita voua, sa construiasca o relatie frumoasa cu o femeie buna.
Am plâns când am citit acest articol, poate și pentru că se aseamănă destul de mult cu povestea mamei mele. Ultimele 2 paragrafe ar trebui puse în ramă. Rămâi puternică în continuare!
Eu nu inteleg cum ai facut doi copii cu el. Nici unul, Dar 2? Textul e superb, dar cred ca ai eliminat din poveste lucruri interesante. Mi-a placut ca ai pus punctul pe i ca toate traim din filme. Dar nu putem scapa de asta! Filmele americane din ultima vreme contin aproape toate familii monoparentale, dar tot mincinoase sunt. Din propria experienta iti spun ca ti se pare ca ai gasit un baiat care e super ok si care te accepta cu tot cu copil, pentru ca dupa 3-4 ani sa se dovedeasca un gunoi care s-a ascuns sub pres. Iar pe asta pe care l-am iubit atat de mult incat sa fac un copil (minunat) cu el, si a indraznit sa-mi dea o palma la masa de fata cu toata lumea de la nunta, il folosesc acum in fel si chip. Daca ai avut taria sa iesi din relatie, tine-te in continuare tare si nu intra in alta. Canalizeaza-te pe copii si foloseste-l financiar cat se poate de mult pe tatal lor. Eu asta cred ca e cea mai buna solutie. S-ar putea sa gresesc, dar viata mi-a demonstrat de multe ori ca mai bine fac ca mine decat ca-n filme. Succes si ramai tare!
Esti minunata! Sper de acum in colo sa ai parte de lucruri frumoase. Le meriti!
Ar mai fi de adaugat sa ai mare grija sa nu „scapi de dracu si sa dai de frate-su” sau „din lac in puț” cum a facut mama mea si bineinteles un al treilea copil si ceilalti traumatizati de esecul cu tatal vitreg!
Nimic nu este intamplator in viata si din fiecare experienta poti invata ceva.Profit de poveste pentru a intreba daca stiti sa existe grupuri de suport pentru femei in situatii ca acestea.Ma intereseaza in mod direct,chiar daca povestea mea e putin diferita.
Exista, vrei sa te adaug?
Da, te rog!Multumesc frumos!
E un grup de Fb. Te-am adaugat.
Bună, Ivan. Te rog sa mă adaugi și pe mine dacă se poate. Mulțumesc.
Am vrut sa scriu „Ioana”, nu „Ivan”, însă telefonul folosește auto corect și mi.a făcut o surpriza. Îmi cer scuze.
O spun cu mare bucurie, exista barbati care nu beau in fiecare seara dupa job, care nu lovesc, care isi cresc copiii frumos si se implica in viata de familie. Trebuie doar sa va ganditi la asta si sa continuati sa cautati acest tip de barbat, chiar daca vi se pare greu de gasit. Altfel, e pacat de viata voastra si de cea a copiilor vostri. Va doresc o viata frumoasa si linistita!
Eu sunt cel impricinat. Intr-adevar, is un om groaznic. Nu stiu cum a rezistat pana acum. Vazand varianta ei de poveste, care e cat se poate de reala, imi dau seama cat de mult rau i-am facut. Din perspectiva mea lucrurile s-au vazut mereu altfel. Acum ma simt rusinat si imi pare foarte rau ca lucrurile au mers asa cand era foarte simplu sa le fac bine. Acum e tarziu. Ca sa descriu situatia mea actuala, e ca atunci cand ai fumat toata viata si afli, cu stupoare infantila, ca ai cancer pulmonar si trebuie sa-ti iei la revedere de la toata lumea. I’m sorry F., i failed.
Ionut, felicitări pentru curajul de a iti recunoaște
Povestea mea e asemanatoare dar mult mai complicata si aparent fara iesire.Ma uit ca detinutul peste „gar” si tanjesc la libertate.M ar interesa si pe mine sa fiu adaugata intr un grup de sustinere
It takes two to tango, asa ca din pacate un alcoolic(dependent) abuziv va face relatie cu un codependent. Nu te nasti codependent, ci Codependenta (codependecy) se invata in familie de la un alt codependent. Majoritatea familiilor cu probleme sunt : tata alcoolic (sau dependent de ceva), mama codependenta.
Din pacate societatea romaneasca e una super defecta, cu multe familii disfunctionale. Din pacate, codependentii sunt atrasi de dependenti. E un cerc vicios.
Pentru autoarea textului de mai sus: exista grupuri de suport pentru familiile, prietenii etc. celor cu probleme. Al-Anon exista si in Romania, in orasele mari. Si e de mare ajutor! Plus terapie pentru tine si copiii tai! O spun din experienta proprie. 🙁
Ca self-help, cartea lui Melody Beattie :”Codependent no more” ar fi un inceput.
Iti doresc multa putere pentru a putea incepe recuperarea si vindecarea. E un drum lung si anevoios, dar merita. 🙂