Un proces dificil și dureros pentru copil și părinte. Cel mic plînge cu ochii pe geam, imposibil de consolat de educatoare, adultul (sau mai degrabă adulta, din ce înțeleg, tații reușesc să se abțină) plânge în mașină în fața grădiniței, la muncă, în trafic. Lacrimi multe, sentimente de abandon și teamă pe o parte, de vinovație și teamă pe partea cealaltă. Acomodarea la grădi este, ca și colicile, crizele de furie, anxietatea de separare, o etapă firească și necesară în vieților copiilor și ale noastre. Și nașterea doare, și injecțiile dor, la fel și bolile, însă asta nu ne oprește din a crește, din a iubi, din a trăi cu bucurie mai departe.
După primele săptămîni la grădiniță (sau chiar mai devreme), copilul va fi fericit acolo, se va juca, va rîde, va învăța, va iubi, va crește în compania altor copii și a unor educatori care-l vor ajuta să se dezvolte frumos, firesc. Grădinița e o bucurie pentru el, nu un chin, chiar dacă primele zile nu arată chiar ca un dans al bucuriei. Gîndiți-vă în perspectivă, cu răbdare și încredere, o să fie bine!
Din experiența mea, există cîteva lucruri pe care le puteți face pentru o acomodare la grădiniță cît mai ușoară pentru copil, dar și pentru părinte. În general, cînd părintele e stresat, îngrijorat, întristat de începerea grădiniței, și copilul, care poate altfel s-ar bucura de noul mediu, empatizează cu părintele și împrumută tristețea și panica acestuia. Și e păcat, începerea grădiniței chiar poate fi un moment plăcut, părintele cîștigă niște timp, copilul își face prieteni, dezvoltă noi aptitudini, are contact cu jucării și activități noi, poate dezvolta atașament față de încă o persoană, devine mai independent, mai sigur pe el, învață să rezolve conflicte, să se facă înțeles, acceptă diversitatea, învață să înțeleagă (și să răspundă la) vrerile altor copii. E un pas necesar și important pentru el, păcat că e atît de încărcat de sentimente negative care-l umbresc.
Ce putem face pentru o acomodare lină la grădiniță?
1. Înainte de orice, în măsura în care e posibil, să-l dăm la grădiniță cînd e momentul potrivit pentru el. Din păcate puțini dintre noi își permit asta, majoritatea trebuie să ne întoarcem la muncă foarte devreme, nu avem cu cine să-l lăsăm. Dacă acesta e și cazul vostru, săriți peste acest paragraf. Dacă însă puteți alege, urmăriți copilul. Cei mai mulți dintre ei au nevoie de atenție unu la unu cel puțin pînă la vîrsta de doi ani, iar creșele din păcate nu oferă acest beneficiu uriaș. Dacă trebuie să vă întoarceți la muncă mai devreme, ar fi minunat să găsiți o persoană de încredere cu care să lăsați puiul măcar pînă la doi ani. Din observațiile mele, vîrsta de trei ani, chiar trei ani și jumătate e ideală pentru intrarea în comunitate. Atunci copilul e sigur pe atașamentul cu mama, e capabil să învețe și să respecte un program, poate fi atent mai mult timp, poate lega prietenii, își poate exprima cu ușurintă nevoile și vrerile, are un control emoțional bun, dar și o nevoie mare de independență. Sigur, copiii sînt foarte diferiți, sînt copii care la doi ani sînt mai pregătiți de grădi decît sînt alții la patru. Voi știți cel mai bine ce și cînd i se potrivește copilului vostru.
2. Prezentați grădinița din timp ca o experiență plăcută. Îi puteți citi cărți despre grădiniță (are Lucia Muntean una foarte simpatică, „Grupa lui Ciufulici”), îi puteți povesti despre ce se întîmplă la grădi, puteți trece în plimbare pe lîngă o grădiniță cu curte, să vadă ce veselie e acolo și cum se joacă cei mici. Explicați-i din vreme de ce e importantă grădinița pentru el și pentru voi, părinții, ce e interesant acolo, ce va învăța, cum va fi mîncarea, cum va merge singur la toaletă. Ajută mult dacă veți putea vizita din timp chiar grădinița la care va merge cel mic, să se obișnuiască fără presiune cu decorul, cu ceilalți copii, cu drumul spre și dinspre grădiniță. Explicați-i și ce se va întîmpla dacă i se va face frică sau dor de voi și voi nu veți fi acolo. Spuneți-i cum puteți fi contactat și explicați-i de fiecare dată că veți veni negreșit să-l luați după program. Cred că asta e cea mai mare teamă la început, că rămîne abandonat acolo, printre străini.
3. Optați pentru o acomodare blîndă la fața locului. Eu nu aș fi lăsat în veci copilul la grădi dacă nu mi s-ar fi permis să stau cu ea cîteva zile pentru acomodare. Pur și simplu nu aș fi avut încredere că o grădiniță care practică smulsul copilului de lăngă părinte cu urlete și zbateri îi poate oferi puiului meu o continuare a educației bazate pe respect și blîndețe pe care i-am oferit-o eu. Sigur că nu mă aștept ca educatoarea să fie o a doua mamă, nici vorbă, însă nici să las copilul urlînd deznădăjduit, eventual împreună cu alții șase care urlă și ei, în timp ce eu transpir și plîng pe la gardul grădiniței nu pot accepta. Cred că a lăsa părintele să-și încurajeze și să-și ajute copilul să se adapteze, stînd pe hol cîteva ore vreme de cîteva zile nu este un compromis prea mare pentru o grădiniță atentă la nevoile emoționale ale copilului. Eu nu am intrat în sala de activități, nu perturbat programul lor, doar am stat pe hol, iar Sofia a ieșit să mă ia în brațe de cîteva ori, tot mai puțin spre finalul săptămînii de acomodare. E foarte posibil ca cel mic să se desprindă ușor și repede, caz în care, desigur, nu e cazul să mai stați în zonă, dar dacă are nevoie de voi alături, eu aș zice să nu smulgeți plasturele din prima. 🙂
4. Căutați o grădiniță cu care să vă simțiți confortabil. Cum spuneam la punctul 3, dacă vi se pare că personalul și filosofia grădiniței nu vi se potrivesc (deși în teorie suna bine, la fața locului aveți sentimentul de nesiguranță), dacă vă e teamă să îl lăsați pe cel mic (pentru că scările sînt prea abrupte, pentru că nu sînt camere, pentru că vi se pare că ați auzit o educatoare folosind un ton nepotrivit), mai bine schimbați grădinița.
5. Găsiți formula optimă pentru lasatul și luatul de la grădi. Noi am descoperit că desprinderea dimineața e mai ușoară dacă o lasă tati cu bicicleta. Nu plînge deloc, e foarte încîntată de drum, nici măcar nu se uită după el cînd se despart. După-amiaza o iau eu, pentru că pe mine mă așteaptă, de mine îi e cel mai dor, îmi povestește în mașină despre ce a mîncat și cum a discutat cu unul sau cu altul. Încercați și voi diferite formule (dacă vă permite programul), e posibil ca dacă o lasă o bunică sau bona dimineața să nu fie deloc cu supărare și plîns.
6. Nu tratați cu ușurință refuzul copilului de a merge la grădi. Uneori copiii refuză să meargă la grădi din motive întemeiate, altele decît faptul că preferă să stea acasă cu mami. Unora nu le place mîncarea, alții sînt agresați de colegi, poate nu pot dormi acolo, poate e speriat de o educatoare sau de una dintre jucăriile din curte. Încercați să îi descifrați plînsul, căutați în joacă motivul real pentru care cel mic nu vrea dimineața să plece de acasă sau pentru care îl găsiți plîns după program. Apoi, tot în joacă, încercați să rezolvați teama lui (după ce ați rezolvat și problema de la grădi, dacă e rezolvabilă). Copilul trebuie să știe că nevoile lui sînt respectate, că sentimentele lui sînt importante pentru voi, nu presupuneți că plînge la grădi doar pentru că e mămos, undeori chiar sînt probleme serioase acolo. Aveți încredere în copil, vă va ajuta el să găsiți soluția să fie bine și pentru el.
7. Comunicați mult cu personalul grădiniței. La grădinița la care merge Sofia acum, regula e că înainte de a începe copilul grădinița, educatorul merge acasă la copil pentru a vedea în ce mediu a crescut, cum i se adresează părinții, ce jucării și jocuri preferă. Apoi, la grădi, în perioada de acomodare, se folosește de informațiile adunate pentru a ajuta copilul să se adapteze mai ușor. Sigur că nu toate grădinițele fac asta, dar nu c-ar fi frumos s-o facă? Chiar dacă la voi la grădi nu se practică acest gen de adaptare la copil, puteți voi să ajutați personalul grădiniței cu multe informații despre copilaș. Cum îi place să i se vorbească, să fie alinat, ce activități îi plac mai mult. Apoi țineți legătura cît de des se poate, întrebați zilnic cum e copilul, ce progrese face, dacă doarme, mănîncă, și cît, dacă interacționează cu colegii și cum, dacă a plîns și de ce, dacă e interesat de activități și de care, dacă poți face ceva să ajuți tu, de acasă, la integrare (eu am primit sfaturi foarte bune de la educatori referitor la cum să îi vorbesc Sofiei despre grădiniță).
8. Încercați să primiți voi, părinții, cu bucurie începerea grădiniței. Veți avea ceva mai mult timp pentru voi. Pentru job, pentru dormit, pentru casă, pentru hobbyuri sau pentru stat degeaba. Copilul crește! E tot mai independent, ați făcut o treabă excelentă!
9. Încurajați dezvoltarea unei relații mai apropiate cu măcar un copil de la grădiniță. Discutați cu părinții cu care vă întîlniți cînd aduceți sau luați copilul, poate seara vă puteți vedea în parc cu cei mici. Sau prin cartier, la o plimbare împreună.
10. Instaurați jucăria specială pentru grădi. La noi asta a ajutat mult. Unul dintre plușurile ei preferate a fost declarat (de ea, la sugestia noastră), prietenul de grădi al Sofiei. El urmează să meargă la grădi în fiecare zi cu ea, iar ea îi va prezenta grădinița, colegii și programul și se va sigura că lui nu i se face dor de prietenii lui de pluș de-acasă. Sofia îl consolează dacă plînge, iar el, ca un prieten adevărat, o va ajuta să treacă mai ușor peste momentele de dor de mami. Sigur, trebuie să aveți grijă mare de prietenul de grădi, la noi se întîmplă să se mai rătăcească și dimineața e jale la plecare, doi adulți scotocesc disperați printre perne, haine, rufe murdare, papuci și jucării să găsească Șmupusul (așa în cheamă pe domnul maimuțoi) fără de care Sofia nu se mișcă din hol.
11. Faceți diminețile plăcute. Am observat că uneori, deși își dorește să meargă la grădi, agitația și graba de dimineață o fac să devină irascibilă și plîngăcioasă, să se desprindă greu și să capete sentimente negative față de grădi, deși biata de grădi chiar n-are nici o vină că Sofi și tati iar au dormit pînă la 8 sau că mami n-a făcut mîncare ala timp, că bebe a vrut numai în brațe. Așa că ne pregătim cum putem. Stabilim de cu seară hainele (asta nu merge întotdeauna, dar ne străduim), pregătim micul dejul din timp, o pieptăn în timp ce ea mănîncă și așa mai departe.
Dacă mai aveți și voi idei, le aștept în comentarii, ca de fiecare dată.
Curaj, părinți, o să fie (tot mai) bine! Grădi e nu doar necesară, ci mai ales foarte plăcută pentru pui, aveți puțină răbdare să o descopere în ritmul lui!
Sursa foto: grădiniță via Shutterstock.com
Mulțumesc pentru articol! La 1a7l ne pregătim de întoarcerea mea la munca și f mult am stat în cumpănă ce sa facem cu ea după. Instinctul nostru zice ca nu e încă momentul de colectivitate, asa ca mai încercăm cu o buni pana pe la 3 ani sau când ni s-o părea mai gata. Sper sa ne iasă bine…
Doamne, cred ca mai tare o sa sufăr eu de anxietate de separare ca ea….
Adaug si eu, din discutiile cu educatorii, din experienta proprie si din ce am vazut ca fac alti parinti
1. nu minti copilul – ca plec numai putin, ca vin imediat etc si in nici un caz nu dispareti din peisaj pe şestache
2. nu-i induceti sentimente de vinovatie copilului: vaaai, asa mare si plangi, uite ceilalti copii cum nu plang etc
3. incercati sa-i dati o idee copilului despre momentul cand va intoarceti – ex. dupa ce dormi si mananci gustarea de dupa amiaza
4. nu mituiti copilul: daca nu mai plangi, iti cumpar nu stiu ce sau iti fac nu stiu ce
5. fiti veseli cand va luati ramas bun, povestiti pe drum ca la gradinita e distractie
6. daca te gandesti in continuu la mami, timpul trece mai greu; daca insa te joci, timpul trece repede
7. Daca copilul s-a obisnuit o vreme cu gradi, dar tot plange la despartire, faceti despartirea mai degraba scurta decat lunga;
ideea e ca daca plange, nu va fi mai bine peste 5 minute, peste 10 minute etc
problema lui e ca plecati, nu ca plecati acum si deci daca mai stati un pic o sa fie mai bine
poate ca reusiti sa-i distrageti atentia cu ceva si inceteaza sa planga pe moment, dar sunt sanse foarte mari sa planga peste 10 minute cand totusi plecati, pentru ca problema lui tot nu e rezolvata, doar amanata pana isi aduce aminte din nou de ea
Asa ca e mai bine mai scurt; de cele mai multe ori plansul se opreste la foarte scurt timp dupa ce plecati, deoarece copilul nu are o problema cu gradinita, ci cu despartirea propriu zisa.
8. faceti-va un ritual de despartire: la noi este „imbratisare si pup”
9. in fiecare dimineata, dati timp copilului sa se obisnuiasca cu faptul ca acum e la gradinitia; altfel spus, nu-l zoriti mai mult decat e cazul
Sofia de exemplu are nevoie in fiecare dimineata de cca 1 minut de stat in fata usii cu mine – zice ca „se gandeste”
dupa minutul ala, intra singura in clasa si nu se mai uita inapoi
Multumesc pentru sugestii.
Am aplicat cateva si au functionat … am avut o despartire mult mai usoara.
Sunt atatia parinti care „mituiesc” copiii, chiar nu imi vine sa cred. Foarte bune sfaturi Robo, o interventie reusita! Sper sa citeasca multi parinti articolul si comentariile si chiar si educatoare, pentru a nu mai auzi la gradi ca e rusine sa plangi. Eu personal innebunesc cand aud asta. Dar, cel putin ingrijitoarele, nu sunt educate pentru a „educa” si ele copii.
da, am scris comentariul si pentru ca am asistat la urmatoarea scena chiar lunea asta cand am dus-o pe Sof la gradinita.
pe hol era un baietel care plangea. eu o asteptam pe Sof sa-si schimbe hainele si ma uitam la el.
a venit o alta mamica cu copilul ei si a inceput sa-l asalteze pe baietelul care plangea: ca de ce plange, ca baiat asa mare si plange, ca daca nu mai plange o sa-i ia mama o jucarie frumoasa, absolut tot arsenalul de „asa nu” aruncat spre copil in mai putin de 3 minute.
imi venea sa-i zic: doamna draga, copilul plange dupa mama-sa. lasand la o parte faptul ca ce-i spuneti este complet gresit, cam care sunt sansele sa fie alinat de o persoana straina, pe care nu a vazut-o niciodata in viata lui pana acum 2 minute?
educatorii de la gradinita asta stiu foarte bine care e problema copilului in situatiile astea si ca problema nu are rezolvare, trebuie depasita si acceptata de copil.
din acest motiv nici nu faceau altceva decat sa vina din cand in cand la el, sa ii spuna ca le pare rau ca plange, ca mama va veni sa-l ia dupa-amiaza si sa-i mai povesteasca despre ce se intampla prin clasa, ca sa-l atraga.
dar decent si cu respect si fara sa insiste prea mult.
asa am facut si eu, ca a fost una din putinele situatii in care nu m-am putut abtine sa ma bag, mai ales ca am vrut cumva sa compensez greselile facute de persoana aia.
l-am intrebat cum il cheama, i-am spus ca-mi pare rau ca plange, ca fetita mea e sus si ca daca vrea poate sa se joace cu ea.
nu a mers, plangea in continuare, asa ca am plecat.
azi dimineata, adica a treia zi dupa scena asta, baietelul asta chiuia ca un iedut prin clasa la ora 9, deci problema lui cu despartirea pare depasita.
Foarte bune sugestiile!!!!! Bravo!
Noi suntem in primul an de gradi, grupa mica, la o gradinita de stat.
In momentul acesta, dupa 2 zile de gradi, momentan sunt linistita. Daria s-a acomodat repede, dimineata suntem cam singurele care canta si danseaza in timp ce ne schimbam…( sub privirile disperate ale altor parinti, ai caror copii plang de cand au intrat). In dimineata asta abea am primit un pupic si o imbratisare din fuga- copilul se grabea sa intre in clasa sa le salute pe doamnele educatoare… Doua zile i-am luat la pranz, dar de maine vor ramane sa doarma… Sper sa fie bine in continuare, sa nu planga dimineata, sa manance si sa nu luam noi chiar toate bolile de la gradi… Din declaratia Dariei: ” la gradi e minunat!” ;)))
Noi avem. 1 an si 7 luni este groaznic.stam impreuna .vrea doar la mine in brate nu vrea sa stea cu ceilalți copii decât foarte puțin nu stiu ce sa mai fac.am incercat sa o las si singurica cu doamnele dar este foarte rau plânge și urla foarte rau.cum sa fac?
buna,
sunt foarte utile aceste sfaturi. Pe noi, pe langa mare parte din ele, ne-a mai ajutat sa ne jucam de-a gradinita. Am intrebat inainte care este programul la gradinita aleasa si ne-am jucat mult timp, respectand programul de acolo: acum ajungi la gradinita cu mami, ne descaltam, mergi in camera de joaca te intalnesti cu copii,, acum mancam etc.; punct cu punct tot programul pana la vine mami si te ia dupa nani si gustare. Pe Radu l-a ajutat foarte mult sa stie la ce sa se astepte, iar faptul ca a fost intampinat la gradinita in fiecare dimineata de aceeasi persoana a mai ajutat putin.
Mult succes la acomodare celor care incep gradinita.
Mariana
Suna tare frumos dar din pacate nu se aplica la toate casele, sa zic asa. Atunci cand cresa e singura solutie incepand cu varsta de 1 an, nici o metoda nu poate face sa fie mai bine. Copilul urla ca il lasi acolo, te strange in brate si intinde mainile dupa tine in timp ce tu il transferi la ingrijitoare in brate si zau daca nu e mai bine ca in momentul ala sa inchida usa rapid dupa tine ca sa nu prelungesti agonia. Nici eu nu mi-am dorit asa ceva pentru copilul meu, insa atunci cand ambii parinti TREBUIE sa fie la munca la ora 9 si nu exista alte variante ( pentru ca da, cresa costa 200 de lei pe luna, iar o bona minim 800 lei), atunci nu prea exista solutii pentru o tranzitie usoara. DIn pacate asta e realitatea multor mame si copii in zilele noastre, in tara noastra.
Eu cred ca exista solutii, intotdeauna poti face ceva sa fie putin mai bine. Si o sa fie mai bine in timp, pe masura ce el va intelege (din practica, pentru ca la un an vorbele nu il ajuta prea mult) ca mereu vei veni sa il iei, ca e ingrijit si iubit si acolo. Clar e mult mai greu cu cit e copilul mai mic, si din pacate uneori nu exista alta varianta, dar cred ca ajuta, chiar si la 1 an, jocuri cu multa veselie despre gradi, in drum spre gradi si in drum spre casa, o jucarie prieten, povesti despre gradi, ajuta si atitudinea voastra, ajuta toate cite putin, chiar daca acum pare ca nimic nu-l consoleaza.
Din experienta mea directa, nu e deloc adevarat ca e cu atat mai greu cu cat copilul e mai mic, dimpotriva. In general, copiii de 1 an se acomodeaza mult mai usor decat cei de 1.5 – 2. Fetita mea a mers la cresa de la 1 an (dar era deja foarte interesata de socializare si nu intervenise inca anxietatea fata de straini, copiii prietenlor mele de la 3-4 luni (Olanda) si respectiv 1.5 ani (Belgia); de departe, cel mai greu s-a integrat cel mai mare.
Sigur ca ii povestesc mereu de cât de frumos e sa fie acolo, cu copii, ca se va juca, ca doamnele de acolo vor avea grija de el… Ii duc chiar si mâncarea de acasă, dar chiar si așa face greva foamei, nu doarme, plânge când il lasam acolo. Toată lumea spune ca va fi mai bine, ca se va acomoda mai repede decât un copil mai mare, dar toate acestea nu ajuta deloc sufletului meu când il desprind din brațele mele ca sa il las in alte brațe, plângând….
Pe baietelul meu l-am dus la cresa de la 11 luni, pentru socializare, S-a acomodat in 3 zile, deja ramanea fara probleme sa doarma acolo. A trebuit sa intrerupem cresa cateva luni de zile din motive medicale, timp in care am ramas cu el acasa. In acest fel atasamentul a crescut…si a crescut si el. Cand am reluat cresa bineinteles ca a inceput sa planga dimineata cand il lasam acolo. Insa am aplicat cateva metode care au ajutat ca departirea sa fie mai usoara . Acuma are 1 an si jumatate…si cel putin pentru el functioneaza :
– dimineata nu i-am modificat programul. La trezire avem programul de iubit, mangaiat , pupat, jucat cu cateii, baut lapticul, spalat, imbracat…program care este respectat si in weekend, si in concediu si in timpul saptamanii.
– mergem la cresa cu caruciorul sau pe jos. Avem timp sa spunem buna dimineata la porumbei, sa vedem tramvaiele care trec, masinile, copacii si tot ceea ce se intampla pe drum. Sau daca ploua mergem cu masina, dar si asta este motiv de fericire.
– cand ajung acolo , in timpul in care ii schimb papuceii , ii povestesc ce vom face dupa amiaza : mergem in parc, la zoo, la cumparaturi, in vizita…sau ce am programat pentru ziua respectiva. Nu-l mint niciodata, daca i-am promis ca mergem la zoo, asta facem. Apoi ii spun ca acuma merge cu educatoarea, ca va manca mancare buna ( este un mancacios:)) , va desena si se va juca cu ceilalti copii. Si ca dupa ce doarme, cand se scoala si termina de mancat gustarea, eu o sa vin sa-l iau si ca o sa fim impreuna. Sta lipit de mine si ma asculta cu atentie, apoi merge in bratele educatoarei, chiar daca mai suspina din cand in cand.
Pastrez tot timpul legatura cu educatoarea. Nu a plans nici macar o data in timpul zilei dupa ce am plecat eu, este foarte cuminte si linistit, mai ales ca a vazut ca ma duc dupa el asa cum am promis. Educatoarea mi-a spus ca rar a vazut un copil asa de echilibrat ca si el.
In primele zile a iesit si a vazut ca am lasat acolo caruciorul si s-a linistit imediat. I-am lasat si o bluza de a mea pe care educatoarea i-a dat-o cu el …dar nu a avut nevoie de ea prea mult timp. In 2 saptamani am scapat de plansul de dimineata. Uneori se mai agata de mine, eu rad, il pup din nou, il mangai si sunt fericita pentru el …si atunci se linisteste si el.
Cu toate sunt de acord, le-am aplicat pe toate, am si o recomandare (pe care o voi scrie imediat). Mai putin 10- JUCARIE preferata ( la noi nu se accepta) si 7, la care lucrurile au stat partial diferit. Explic: comunicare a existat, dar mai degraba pe partile superficiale (cat a mancat, cat a dormit, din astea..). Noi, parintii, am fost cei care-am insistat sa „povestim” pe scurt despre Andrei (la inceput), sa stie ce-i place, ce nu, cum sa-l ia, cum face in situatia x, cum face cand..cum nu face cand..cu ce poate fi atras, cum poti sa-l faci din Gica-contra cel mai cooperant copil. Dupa 3 ani si 2 luni aveam ceva date despre el, care s eputeau dovedi extrem de utile. Am avut in continuu senzatia ca vorbim in gol, ne ascultau -dar erau absente (te prinzi cand cineva chiar aude ce-i spui). Din pacate asta s-a vazut pe Andrei, care, dupa primele 4 zile (in care NU a plans si venea cu drag si ne desparteam cu „pa, mami, ne vedem mai tarziu”), a inceput sa ma anunte ca se plictiseste la gradi si, prin rumare, nu mai vrea.. Am incercat sa discutam, doamnele au sustinut ca e bine sa mai asteptam, ca se va „adapta” la ce fac ceilalti. Eu am inteles ca, de fapt, se dorea uniformizare, nu prea conta in mod real personalitatea fiecarui copil ci, mai degraba, mergeau pe „Ce scrie in carti” -si nu neaparat cele mai noi carti d eparenting..daca intelegeti ce vreau sa spun…
Din pacate faptul ca nu au tinut cont de ce le-am spus noi despre copil, coloborat cu faptul ca (in doar o saptamana) a fost muscat de 2ori de fiul educatoarei (care, din pacate ii era si coleg de grupa.) l-au facut pe Andrei sa nu mai fie atat de incantat de gradi…sa spuna ca-l deranjeaza Cosmin (colegul muscator)…
Acum. Ce adaug eu la lista ta, cu putina mea experinta de mami de baiat de gradi (3 luni):
-Comunicarea cu personalul ar fi bine sa implice si aducerea la cunostinta (parintilor) in timp util activitatile-subiectele-temele pe care le desfasoara copilul in cele x ore petrecute la gradi. De exemplu, la noi, se trimitea asa ceva, saptamanal. Problema era ca descrierea aceasta venea DUPA ce se incheia saptamana(duminca seara, mai exact..), mie mi-ar fi fost util sa fie INAINTE. Pt ca Andrei ma lua adesea „ca din oala” vorbindu-mi despre chestiile facute..si asteptandu-se ca eu sa pot conversa cu el despre ele .. Si avea senzatia ca nu ma intereseaza ce face el, asa ca..usor usor..a inceput sa nu mai fie asa dornic sa vorbeasca despre ce facea acolo. Nasol, va asigur.
(Credeam că sunt singura care a întâlnit copii care muşcă. Văd că nu.)
Si la gradi la Sof sint care musca. Unii direct de față, wtf…
La prima gradi (particulara) a fetitei, era un anume Matei care musca atat de tare, ca i-a dat sangele copilei. Ii musca pe toti, dar fetitele parca mai mult..apoi am pus o intrebare staff-ului,gen : Daca aceasta muscatura de pe mana, era pe nas…e ca o desfigura? E ca trebuia sa mergem la spital?” Daca stiti ca aveti copii in grupa/gradi care musca in halul asta, n-ar trebui sa stati mai cu ochii pe el sau sa gasiti o solutie sau whatever??? Raspuns: Am incercat sa vorbim cu parintii dar tatal lui Matei se supara tare cand aduc vorba…si na! PUNCT. Ei…atunci ma supar si eu ce sa zic….si mut copilul
Eu am discutat si am spus, extrem de civilizat, foarte clar ce pozitie aveam. Pana la urma a fost o solutie: au mutat copilul din grupa propriei mame. Caci mama lui era educatoarea lui…si a lui fi-miu…
Oricum..pe Andrei l-am retras (din alte motive) in cateva luni…
Eu am fost unul dintre copiii care muscau – si nu numai la gradi. Originea problemei era in familie – comunicarea inconsistenta cu parintii si „educatia romaneasca” care invata copilul ca violenta e solutia pentru neimpliniri si frustrari. Muscam intr-adevar numai fetite fiindca invatasem de la o varsta frageda ca fetitele in general nu raspund (imediat) cu violenta ci se duceau sa se planga la elementul de autoritate (mama, bunica, educatoare). Sapuneala pe care o primeam dupa aceea nu avea cine stie ce rol educativ fiindca mecanismul de descarcare a frustrarii provenea din zona animalica sa instinctului de supravietuire. Problema a trecut de la sine pe la vreo 5 ani.
Ar fi ajutat, sigur, sa am un mediu mai bun acasa, sa fiu tratat ca o fiinta umana, sa se stea de vorba cu mine (in sensul de a fi ascultat); sa nu fiu acuzat si pedepsit din pozitia de victima a cine stie carei interactiuni triviale dintre copii (gen am fost incuiat in boxa de la bloc de catre niste copii mai mari). Ar fi ajutat sa am parinti care sa ma ajute sa gasesc metode mai sanatoase de a-mi consuma frustrarea. Dar n-a fost sa fie.
De-aia zic, pedepsirea individuala si implicarea parintilor (in sensul de acuza, de intins degetul), nu face decat sa perpetueze problema. Solutia se afla in cu totul alta parte.
De aceea in cazul copiiilor agresivi eu consider ca trebuie o pedeapsa cat de mica.Izolarea de grup pt o perioada mica mi se pare potrivita. Montessori nu accepta pedepsele. Dar totusi nu mi se pare in regula… Nu stiu de ce musca acesti copii..Eu am vazut in parc copii care musca insa parintii erau la randul lor f agresivi cu ei. Deci violenta cauzeaza violenta… La noi la gradi copiii violenti (pentru care parintii nu au colaborat in rezolvarea problemei) au fost mutati intr o grupa separata
wow. Dar ce activitati aveau acolo de nu puteai vorbi despre ele nepregatita? Ceva fizica cuantica?
Daca copilul a avut impresia ca nu esti interesata de ce face el, inseamna ca ceva din modul tau de a te purta i-a lasat impresia asta! Cum sa dai vina pe educatoare si pe faptul ca NU STIAI DINAINTE?
Copilul meu merge la cresa de la 1 an iar acum are 3. Merge la aceeasi cresa, are aceiasi colegi de la 1 an, cu mici variabile (unii au plecat, au venit altii noi).
Inca nu e usor sa ne despartim, inca nu e foarte vesel sa plece acolo.
Anul trecut avea un coleg foarte agresiv, acum colegul a plecat, deci as putea sa cred ca asta e motivul pentru care refuza cresa.
Anul acesta are o grupa foarte asezata, cu o educatoare blanda si extrem de iubitoare. E foarte fericit acolo, stam fff aproape de cresa si il aud cum chiuie de fericire. Cand il iau de la cresa e tot un zambet si imi povesteste cu mare entuazism ce a facut acolo, ce i-a placut si cu cine s-a jucat.
Cu toate astea, in fiecare dimineata o luam de la capat cu un refuz si cu o desprindere dificila.
Am aplicat toate tehnicile posibile, rezultatul e acelasi. Nu plange, dar nici nu zburda de bucurie sa intre in clasa, e vizibil nemultumit de faptul ca nu raman si eu acolo.
Asa ca eu cred cu tarie ca anxietatea asta poate sa dureze cativa ani in cazul unor copii.Si asta nu inseamna ca e ceva in neregula la cresa, ci pur si simplu copilul nu se impaca cu ideea ca trebuie sa ramana undeva fara mama.
Ooo din pacate la asta cu plansu dimineata suntem experti. Piciul meu a mers devreme la cresa, la 4 luni si, dupa 6 luni de mers in acelasi loc (3 zile pe sapt), cu aceleasi fete, cu aceeasi rutina… a inceput sa planga dimineata. Si l-a tinut vreo…2 ani. Am avut si dimineti bune dar mai multe proaste. Am investigat, discutat, incercat toate metodele impreuna cu educatoarele, care sunt absolut fantastice, n-a functionat nimic. Noroc ca nu-l tinea mult, se potolea instant cum ieseam pe usa. Nu ajuta nici faptu ca holu era plin de copii urland si parinti disperati, practic se speriau unii de altii.
Acu e fericit, zburda pe drum si in we e suparat ca stam acasa.
In afara de diminetile negre cresa a fost o solutie excelenta pt noi. Ma minunez in fiecare zi de chestiile faine pe care le fac, de cate rabdare si empatie au fetele, de cum sunt tratati toti ca niste omuleti care au dreptu sa fie ascultati si respectati, eu una recunosc am invatat multe de la educatoare.
Unde e cresa asta de care povestesti?
Adaug ceva: avantajul a fost ca noi aveam webcam. Doar in clasa. Nu la dormitoare , nu la masa, nu in curte. Dar..bun si ala…decat nimic. Mai ales pt ca ma ajutau, cand il luam pe Andrei, sa am o conversatie cu el despre ce vedeam eu ca face in ziua aia…atat cat apucam sa vad… Si era supermega incantat ca vedea ca stiu. Plus ca eu ii spusesem ca mami il vede pe calculator, de la munca, iara sta..cumva..il ajuta. 🙂
Imi place articolul tau si sunt de acord ca tot ce ai scris pus in aplicare da rezultate bune.Doar ca eu am aplicat 90% din sfaturile prezentate si nu au functionat.Am tinut copilul acasa pana la 4 ani.Cu mine.I-am prezentat gradinita cu mult inainte,am dat-o in clasa cu cel mai bun prieten,am luat jucaria ei speciala,am stat cu ea si am incurajat o relatie buna cu educatoarele.Nu am lasat-o sa doarma acolo ca sa ii fie mai usor.Si totusi…Inca e trista pentru ca o duc la gradinita si nu vrea sa ma lase sa plec.Am ajuns la concluzia ca nu tuturor copiilor li se potriveste gradinita.Si nu este prima pe care am incercat-o.Asa ca suferim amandoua dimineata chiar daca a trecut un an.Scrie te rog un articol despre ce faci cand nimic nu functioneaza.Poate asa rezolv si eu problema.
Hm… nu prea stiu ce e de facut. Poate e ceva in neregula cu gradinita aceea? Poate o alta i-ar placea mai mult? Poate e pur si simplut atat de atasata de mami si mami e atat de misto incat nimic nu e mai interesant decat asta? Daca stai tu cu ea la ateliere, sta, e interesata?
Nu este prima gradinita.Am incercat si o gradinita particulara.Acum merge la o gradinita de stat.Cand am vrut sa o mut nu a vrut.A zis ca ei ii plac colegii si doamnele.La ateliere nu are nici o treaba.Singurul loc in care nu vrea sa ramana este gradinita.Si da,este pentru ca vrea sa stea cu mami.Doar ca mami are nevoie sa mearga la munca.Pentru ca aluat o pauza cam lunga.Adica Aproape 6 ani.
poate ar trebui sa o lasi sa doarma, zic si eu, copiii a doua prietene asa s-au acomodat mai usor (surprinzator
si eu cred ca merita incercat somn la gradinita, adica program mai lung.
este ceva foarte interesant cu copiii: ei ajung sa se simta foarte bine la gramada cu alti copii, cand nu li se acorda atentie speciala si ajung sa faca mai usor lucruri doar pentru ca si ceilalti copii le fac.
de exemplu, la pranz, Sofia nu adoarme acasa fara poveste si fara cineva in camera. Insa la gradi doarme singura, fara poveste (adica fara atentie speciala), la un loc cu ceilalti copii si la ora la care se doarme. Fara prea multe discutii, eu am fost surprins.
Al meu mananca chestiile de care acasa nu se atinge, sta la schimbat fara scandal, doarme fara suzeta, ia medicamentele etc…
Dimineata e normal sa vad copii pe jumate in pijamale, fetite cu cate o coama nepieptanata, educatoarele ii preiau zambind si ii rezolva ele in 2 min.
Daaa, clar s-a adaptat mai bine si mai rapid la program lung decit la cel scurt (si noi am incercat varianta asta intai, pentru confortul ei). Surprinzator, a fost mai bine la program lung, pentru toata lumea!
e posibil sa fie mai ok cu noua gradinita nu cu forma de program?
Al meu doar daca incerc sa-l las la program lung plange de sare bluza de pe el, daca a la program scurt e OK, e bucuros cand il iau, nu plange cand il las.
Loredana, si noi avem aceeasi problema. Nu mai vrea la gradi. Juniorul a fost la gradinita (gradinita, nu cresa) de la 1 an si 10 luni. Acum, la 4 ani, dupa ce vacanta (de 2 saptamani) ne-a batut la cap ca vrea la gradinita, hop! nu mai vrea. Plange cel putin o ora seara, la culcare si o ora dimineata, la trezire. Nu il deranjeaza nimic la gradinita (au fost lucruri care l-au deranjat dar acum s-au rezolvat), ci explicatia lui este:”vreau sa stau mai mult cu voi acasa, nu imi ajunge timpul pe care il petrec cu voi dupa gradinita si in cele 2 zile de weekend”. Mi se rupe sufletul cand aud asta si cand imi mai spune:”asta este problema si nu stiu cum sa o rezolv”… de parca nu ar avea suficient timp, ca adult, de rezolvat probleme.
Azi avem intalnire cu un psihoterapeut specializat in problemele de adaptare ale copilului la gradi/scoala, pt ca simt nevoia sa ma consult cu cineva care are mai multa experienta. O sa iti spun ce ne-a recomandat psihoterapeutul.
Buna, m-ar ajuta tare mult numele psihoterapeutului si daca a functionat ceea ce v-a spus. Multumesc!
Buna Raluca,
Stiu ca a trecut ceva vreme de cand ai dus copilul la gradinita si ai postat acest comentariu. Te-as ruga daca poti sa incerci sa iti amintesti cum ati rezolvat problema si ce recomandari ati primit. Sunt constienta de faptul ca uiti procesul acesta cu trecerea anilor, dar sunt in situatia de a trebui sa o las la gradinita la 1 an si 10 luni si am acelasi sentiment cum il are si ea ca nu petrecem suficient timp impreuna dupa primele 2 zile de gradinita la program lung. Fetita mea vorneste si imi spune dimineata ca nu vrea la gradi ca vrea acasa. Nu am ramas cu ea in gradinita, nu se permite, si am crezut ca e mai bine asa initial, acum nu stiu ce sa mai cred. Multumesc anticipat pentru raspuns.
De ieri ar fi trebuit sa fiu mama de fetita de gradinita. Ne-am dus cu mare drag la o gradinita de cartier foarte cautata – Gradinita nr. 40, la care aveam chiar emotii ca nu o sa o inscrie, „ca deja sunt 100 de cereri pana acum la grupa mica.” – asa mi-a spus directoarea cand am dus cererea de inscriere.
Ieri cand ne-am dus in prima zi, evident ca majoritatea copiilor plangea, iar directoarea statea in usa sa ne spuna sa plecam noi, paritii, pentru ca ei plang ca ne vad. Ieri fetita mea nu a plans cand am lasat-o, dar la 11 cand bona s-a dus sa o ia a gasit-o plangand. Astazi am zis ca trebuie sa imi indrept gresala fata de fetita mea, sa discut cu directoarea, sa gasim o solutie blanda de acomodare a copilului. Dar nici o posibilitate. Copii fugeau din clasa, in curte, iar directoarea ii lua pe sus, ii baga in clasa si inchidea usa. I-am propus o perioada de acomodare in care sa stam si noi parintii, metode actuale mai blande, dar ea nu….ca nu are spatiu, ca se acomodeaza copiii, ca nu stim noi cate generatii de copii au fost la gradinita aia si toti au facut asa, dar s-au obisnuit, ca din cauza noastra, a parintilor plang copiii, asa ca nu am avut nici un rezultat. M-am simtit foarte vinovata ca ieri mi-am lasta copilul acolo, dar astazi am ascultat-o, ea nu a vrut sa mai intre in clasa, i-am luat lucrurile si am plecat. Vom cauta o GRADINITA PENTRU COPIII. Asa ceva nu am crezut ca se mai poate intampla in zilele noastre, cand majoritatea facem tot ce ne sta in putinta sa ne informam, sa vedem ce poate fi cel mai bine pentru copiii nostri. Oare educatoarele si DIRECTOARELE de gradinita nu sunt obligate sa invete lucruri/metode noi?
Multe mame au ramas plangand in curtea gradinitei, dar nu aveau voie nici acolo. Le da paznicul afara si zavoraste usa.
Asa ca, daca aveti posibilitatea, evitati GRADINITA NR. 40 din Crangasi.
Imi cer scuze ca am scris atat de mult, dar poate unii parinti ii vor scuti pe copii de aceasta experienta.
( E cumva la dna Ortansa?:)). Am lucrat in gradinite 3 ani. cea mai socanta experienta a fost sa vad cum e o educatoare care- si are copilul in grupa. Clar, buna experienta, nu mi- as lasa copilul in asa o grupa. Sorry for you!! )
Pe director o cheama Onet Viorica. Pe cel al educatoarei nu l-am retinut, nu am apucat :(, dar cred ca ea se straduia sa impace 20 de copii care plang…
Ceea ce cred eu ca a ajutat foarte mult, pe langa toate sugestiile tale si ale lui Robo, care s-au aplicat si in cazul nostru, a fost faptul ca a inceput gradinita la jumatatea anului scolar, era singurul copil nou, nu mai plangea nimeni, educatoarea putea sa-l tina in brate si sa-l linisteasca daca era cazul. Dupa vacanta, cand au venit mai multi copii noi, era usor debusolat cand ii vedea plangand si a mai avut nevoie si el de putina acomodare.
Eu am fost de la inceput foarte incantata de gradinita, am simtit ca sunt acolo oameni blanzi si calzi si buni si m-am si convins de asta in prima saptamana in care am stat cu el la gradinita. Asa ca atunci cand plec dimineata stiu ca ramane pe maini bune si sunt linistita, prin urmare si el este la fel. Ramane mereu cu zambetul pe buze si asta este cel mai important.
Hm… Cred ca 90%dintre gradinite in tara noastra practiccopil?lsul copilului de langa parinte cu urlete. Si eu imi doream o acomodare progresiva sa incepem gradinta prin cateva ore de joaca si cunoasterea colegilor impreuna cu parintii a caror copii nu se pot desparti atat de repede… Sa nu fie obligati din prima zi cu micul dejun, apoi cu pranzul si somnul…sa fie o saptamana cu 2-3 ore pe zi… Din pacate la noi a fost un cosmar ieri.. Copilul s a trezit bucuros dim ca merge la gradi…(de cand l am inscris a fost f incantat ca va merge) am ajuns la 8 toti copiii plangeau, cand sa plec a fost smuls din bratele mele ”’asa se procedeaza ca sa se acomodeze” mi s a zis , nu am acceptat aceasta maniera am ramas cu fetita in clasa pana la ora11, cand am plecat acasa. Am deranjat probabil cu prezenta mea pt ca nu a mai stat nici o mamica… Si mi s a zis ca eu sunt vinovata ca nu o las sa planga asa, pt ca nu o aduc la masa si nu o rup de mine… Ufff Domne a fost o zi grea pt mine dar pt copil???
Azi a ramas plangand in clasa la 9 …. Si la 11 l am luat…tot plangand… Iar la plecare mi s a zis ca „acum a inceput sa planga”
Nu stiu ce sa fac si cum sa mai procedez pt ca ea vrea la gradi, dar mi a zis sa stau si eu acolo.nu as vrea sa o retrag ca sunt dragute educatoarele..de ingrijitoare mi e frica…am uitat zic ca are3 ani, nu a mai fost pana acum la camin sau gradi….
Draga printesa urbana… Ne esti tare de folos cu ce scrii dar la punctul 7 nu am cuvinte n am mai auzit de educatori care sa vina acasa….cred ca ar fi bine sa conduci o gradi sau o institutie cu copii mici esti talentata… Daca ar fi toate gradinitele ca cea la care mege Sofia…
Poate au preluat modelul britanic, in Anglia copii de gradinita primesc acasa in vizita educatoarele cu scopul de a se familiariza cu ele si ele sa observe copilul in mediul lui
Fetelor, de ce e mai bine la program lung decat la cel scurt?
Intreb fiindca ma pregatesc si eu sufleteste pentru la anul si incerc sa gasesc formula cea mai potrivita.
Foarte draguta ideea cu jucaria cu care sa impartaseasca experienta gradinitei!
O alta idee simpatica: fiecare copil picteaza la gradinita (dar o poate face si acasa) un mic sac de panza pe care cineva scrie „Pupici de la mami si de la tati”. Se umple sacul cu pupici (si putina vata, sa-i dea consistenta), si gata, bebe are pupici la purtator.
Geniala idee maine facem saculet:)
Fata mea de 2 ani merge la cresa in Germania de 2 saptamani. Aici acomodarea tine 3 saptamani. Prima saptamana am mers eu cu mama mea si cu fetita in fiecare zi la gradinita si am stat cu ea tot timpul. A doua saptamana a mers doar mama mea ( eu nu mai am zile de concediu). Am intrat in a treia saptamana de acomodare, mama a inceput sa plece si sa o lase mai mult acolo. Tot plange cand pleaca mama. La noi e mai rau ca fata mea nu prea intelege germana si nu stie inca sa vorbeasca germana. Sper din tot sufletul sa se acomodeze repede. Acasa povesteste cu drag de educatoare, de copii. O sa incercam sa o trimitem la gradi cu o jucarie. Ea nu are o jucarie preferata inca. Nici nu stiu daca are voie sa aduca ceva de acasa. O sa sun sa intreb.
Mamaaa frateee, am asa un stres cu gradinita asta ca mai mult ca sigur o sa i-l transmit si lui. Al meu are 1 an si 8 luni si din iarna eu merg la servici. Un an va sta cu bunica si apoi gradi. Cel mai stresata sunt ca nu va dormi. Al meu are multe alintaturi la somn si nu adoarme fara ele nici la pranz nici seara. Trebuie o mana sa i-o tin pe burtica si cu una sa il mangai pe cap si picioarele lui trebuie sa i le tin intre picioarele mele. Nu radeti da na, asta e, asa adoarme. Chiar si cand adoarme cu tati sau cu bunica. Toata lumea trebuie sa-i faca ritualul asta. Si nu e numai atat. Isi canta singur. Are el un cantecel, si-l ingana asa pana adoarme. STIIUUU, suna ca la nebuni dar nu vrea sa renunte la nicio treaba din toate astea. Cum o sa doarma el acolo??!!! Pfff… Indraznesc sa intreb daca mai exista vreun exemplar ca al meu care totusi s-a obisnuit cu somnul la comun?…
Da, am scris mai sus, si Sofia are ritualuri de somn cand este acasa (desi nu chiar asa de elaborate cum zici tu) insa la gradinita doarme fara niciun ritual, la gramada cu toti piticii.
Sunt mamica a doi baieti. Cel mare este deja clasa a treia dar la gradi a plans aproape doua luni in fiecare dimineata. Cel mic a plans doar doua saptamani acum s-a acomodat dar inca mai avem dimineti in care nu vrea la gradi si plange. Gradinita noastra este excelenta, la noi problemele au fost ca vrea sa stea cu mami. Cred ca depinde mult si de atitudinea si starea noastra a parintilor.Sunt ei mici dar simt tot. Multa bafta tuturor cu gradi.
Si noi avem ritualuri de somn acasa si mereu a avut, iar la gradi a adormit foarte usor, in 5-10 minute, in primele saptamani tinut de mana iar apoi singur. Pentru a ii schimba ritualurile de somn citeste despre subiectul asta la Hand in Hand parenting, au o abordare blanda si treptata.
Copilul trebuie să fie învățat de la vârste foarte mici să stea singur, să se joace singur, să nu stea agățat permanent de fusta mamei… Trebuie să doarmă de mic singur, nu între mamă și tată, agățat de bunici ș.a.m.d.; e, din păcate, cea mai frecventă formă de a-l handicapa, de a-l împiedica să gândească și să acționeze singur, să fie permanent dependent de cineva care, la un moment dat (Dumnezeu știe cât de rapid) va dispărea. Dacă acest lucru se întâmplă la sfârșitul liceului, să zicem, ce face copilul dacă rămâne singur pe lume? Iar ca să poată supraviețui în aceste condiții, trebuie să fie pregătit chiar încă dinainte de a merge la grădiniță. Poate fi ceva dur, dar depinde cât de mult țineți la copil. Căprioara, cât e de bună ca mamă când vine vremea, își împinge singură puiul să stea pe picioarele sale, însă înainte de asta îl învață cum să meargă, ce și cum să mănânce… Deși pare paradoxal, părintele bun e părintele rău, dar drept…
Animalele imping puiul sa se descurce singur atunci cand este pregatit sa supravietuiasca, nu mai devreme. Nu este cazul la un copil mic.
Oare nu oferindu-i tot sprijinul de care are nevoie, oricand, neconditionat, il asiguri ca maine (generic vorbind), cand va fi nevoit sa fie independent, singur, sa se descurce, o va face mai bine decat daca il pui tu in situatia asta pentru a-l pregati? De ce sa-l calesti? De ce sa nu il ajuti cat mai mult astfel incat atunci cand o sa o ia singur din loc sa stie ca daca „intoarce ochii” stie ca va gasi acolo mereu un sprijin? Cred ca asta e ironia, ca oferindu-i sprijin acum, cresti un copil care va fi independent mai tarziu, nici vorba sa il handicapezi.
Nu, nu cred ca e asa. Cred ca un copil „necalit” pentru care fac parintii toate treburile nasoale (de la un minim de treaba in casa pana la altele mai serioase pe cum creste) are toate sansele sa devina un adult care se va astepta ca tot altii (partenerul de viata, colegii de munca) sa faca si sa dreaga in locul lui. In primul moment in care da de greu, e posibil sa o lase balta sau sa puna pe altii sa faca.
Nu vreau sa generalizez, ori fi si exceptii, dar am vazut destule cazuri de astea in jurul meu. Nu stiu cum poate ajunge un copil extra protejat si cocolosit un adult independent si capabil sa se descurce singur. (Si prin ” a se descurca singur” ma refer la a duce la bun sfarsit treburile mai neplacute, nu la a le lasa balta)
Așa este, ai mare dreptate! Spun asta nu neapărat din ce am văzut și ce am auzit, cât din propria experiență. Mama mea mereu a încercat să-mi rezolve problemele, chiar dacă eu protestam. Ba că nu crede că mă descurc, ba că nu este destul timp să mă ”mocăi” eu, ba că sunt neîndemânatică etc. Făcea ea pentru mine, de multe ori chiar îmi lua din mână și făcea ea bine ca să nu fac eu prost sau greșit. Îi era frică, mototoală cum eram, să nu mă fac de râs sau să nu pierd timp important (adică ăla pentru învățat la școală).
Chiar și când am crescut, de foarte multe ori m-am așteptat să facă alții pentru mine unele lucruri nu tocmai plăcute, chiar foarte importante, pentru că așa fusesem obișnuită. Și chiar și acum, la aproape 24 de ani, mai am asemenea apucături. Mă redresez la timp (de cele mai multe ori) și îmi rezolv singură ce e de rezolvat.
Dar da, chiar dacă de multe ori ne e greu, e musai să ne obișnuim copiii independenți de mici, ca să fie adulți puternici atunci când cresc. Asta în niciun caz nu înseamnă să îi privăm de afecțiune. Le oferim tot ce e mai bun din noi, dar le dăm responsabilități și când e nevoie apelăm puțin și la latura severă. Severă, nu violentă.
Subscriu, la fel si mama mea
Daca va vine sa credeti, stiu persoana de 20 si ceva de ani care merge cu mama de manuta pe la diverse institutii unde are de rezolvat una-alta. Pentru ca e fizica atomica sa gasesti un birou de informatii sa intrebi unde trebuie sa ajungi ca sa rezolvi, trebuie sa vina mama cu tine sa intrebe ea.
Persoane care nu suna niciodata undeva in necunoscut sau daca suna, se balbaie jumatate de ora pana afli ce vor pentru ca de mici au sunat parintii pentru ei.
Adulti care nu s-ar duce singuri cu un mijloc de transport in comun din punctul A in punctul B. Sa nu mai zic de strainatate.
Asta ca sa nu mai zic de barbatii (fosti baieti „puii-mamei”) care nu-s in stare sa dea cu un mop sau sa stearga un praf, ca aici intram pe alt teritoriu…
Oare?…copilaria este cel mai frumos anotimp! Daca de mici ii privam de dragoste, afectiune,respect, intelegere, mai tarziu vor ajunge niste adulti frustrati. Pacat ca inca se practica ,,tehnica smulsului” in gradinite, chiar si in cele private. Poate ar trebui sa ne punem in locul copiilor nostrii, cu siguranta i-am intelege mai bine.
Baietelul meu a mers la gradinita la 2 ani si jumatate. Locuim in Germania si am ramas impresionata de prima gradinita la care a mers, s-a acomodat mai repede decat ma asteptam, a iubit copiii si educatoarele de acolo chiar daca stia foarte putina germana. L-au ajutat urmatoarele lucruri:
1. album cu familia: a fost cerinta gradinitei sa facem un mic album cu poze care avea o structura prestabilita (fotografia copilului, a mamei, a tatalui, a bunicilor, a camerei/casei/gradinei de acasa, a mancarii preferate, a jucariilor preferate, a prietenilor apropiati) si pe care copilul il putea lua din raft oricand i se facea dor de casa.
2. jucaria preferata (pe care si acum la 4 ani si jumatate o are in gentuta la gradinita)
3. ajutorul educatoarelor: in perioada de acomodare (care nu are limita de timp) am avut voie sa stau pe hol si am fost sfatuita sa citesc o carte (pentru a vedea ca am o ocupatie si nu sunt acolo sa ma joc cu el), sa nu initiez jocuri cu el doar sa il linistesc la nevoie, sa nu il indemn/trimit sa se joace cu ceilalti doar sa ii spun ca are voie sa se joace daca doreste (sa nu aiba impresia ca vreau sa scap de el), acasa sa ii mentionez de maxim 4-5 ori pe zi lucruri legate de gradinita (pentru a nu-l suprasatura de tema gradinita); fiind un copil timid educatoarele nu au incercat sa il cheme la joaca, doar s-au jucat in preajma lui (cu jucariile pe care le-am sugerat eu) si l-au lasat pe el sa se apropie de ele, nu a fost niciodata lasat sa planga (nici nu as fi fost de acord), dintre cele 3 educatoare de la grupa au ales-o sa se ocupe de el pe cea care semana cel mai mult cu mine pentru a-i face acomodarea mai usoara, niciodata nu am plecat fara sa imi iau ramas bun si sa ii spun cand vin dupa el.
Suportul educatoarelor a continuat tot anul si regretam ca mutandu-ne in alt oras a trebuit sa schimbam gradinita.
Acomodare usoara la gradi tuturor piticilor!
Prima vizita la gradi azi. Mati, tati, viitor mini prescilar (?) de 1 an si 3 luni. Dupa 5 min in care noi ceream informatii s-a dat jos din bratele mele, in 2 min cand a vazut fetitele mai mari hop dupa ele si dus a fost. Nu vroia sa plece. Noi incepem la 1 an si 5 luni ca nu primesc copii mai mici. Sa speram ca va fi tot asa.
De la 2 ani fetita mea a inceput sa planga de dimineata cand venea bona. Aceeasi bona de la 10 luni. O intrebam de ce nu mai vrea sa stea cu ea dar nu stia sa-mi zica. Zicea ca vrea cu mama. Cu timpul mi-am dat seama ca doamna incepuse „educatia” , adica sa o certe cand nu se comporta asa cum considera ea.
Atunci a fost momentul pentru gradi. Nimeni nu poate face educatie mai buna ca parintii sau ca un educator.
Ioana,cum faci jocuri cu fetita ca sa reusesti sa „scoti” de la ea anumite aspecte de la gradi pe care nu le spune .. De ex, vine „jumulita” acasa, vreau sa stiu ce, cum s-a intamplat, dar copilul nu spune. Sau, a scuipat-o un copil, si nu mai vrea la gradi, ce fel de joc as putea eu sa fac , sa o ajut sa treaca peste? Poate sunt intrebari stupide, dar nu ma pricep prea bine la jocuri. Uneori imi vin idei instant, pt diverse(mancat, spalat pe dinti, strans jucarii, facut ordine, etc), alteori (pt probleme m importante in general) nu gasesc jocurile potrivite. Multumesc!
Cred ca a mai spus cineva chestia asta… si pe noi ne-a ajutat sa incepem gradi intr-o alta perioada. Noi am ales vara (mai putini copii, multe activitati in aer liber) si, pt ca am avut posibilitatea asta, am mers la aceeasi gradinita cu verisoara copilului (a contat si acest aspect).
Cred ca acomodarea este mai usoara in cazul copiilor mai mici insa, asa cum spunea si Ioana, depinde de copil (cand este pregatit pt asta).Noi am incercat la un an si 10 luni, s-a dovedit a fi ok (program lung din prima). Era inca prea mic pt a comunica verbal cum se simtea acolo (si asta este foarte important, din punctul meu e vedere), pe noi ne-au ajutat jocurile de rol ca sa intelegem daca e totul in regula (in plus fata de ceea ce aflam de la educatoare).
Eu incerc sa-l acomodez stand putin la gradi cu el, pana la micul dejun, inclusiv, dupa care plec luandu-mi ramas bun de la el. Am incercat sa-i atrag atentia mai mult asupra a ce vom face dupa ce vin dupa el la gradi si in fiecare zi i-am cumparat cate un cadou – recompensa pentru ca a fost cuminte la gradinita si iesim afara la joaca. Toata ziua se gandeste la jucaria pe care urmeaza sa o primeasca si este cuminte. Doarme, mananca putin (depinde si de mancare), plange dupa mine dar se linisteste destul de repede. Educatoarele sunt foarte dragute. Maine e vineri, inca o zi si e week-end, sper ca saptamana viitoare sa fie si mai bine. Este dezolant sa vezi atatia copii care plang, chiar si copilul care nu plange, tot rabufneste pana la urma la aceasta imagine macabra.
Nu ai inteles ca e GRESIT sa il mituiesti? :))) Chiar asa? :))
Nu este deloc gresit sa-l mituiesti! La noi a dat roade si azi am fost fericiti la gradi! Este gresit sa-ti cumperi tigari si cafele, in loc sa cumperi jucarii la copii tai!!!
Nu te supăra dar faza cu recompensa mi se pare aiurea. Niciodată părinții noștri nu ne-au ”mituit” ca să facem ceva. E total greșit, toată copilăria ai să îi dai câte o recompensă pentru fiecare lucru pe care trebuie să îl facă?
Au fost alte vremuri, omul mai evolueaza, pe vremuri nu existau atatea jucarii sau informatii. Si DA, toata copilaria am sa-i cumpar tot ce-si doreste, am sa-l recompensez si am sa-i dau luna de pe cer. Care e problema? Daca pot, asta fac! Eu lucrez pt copii mei si ii educ sa fie responsabili si sa cunoasca valoarea banului, dar clar ca le ofer absolut tot ce e spiritual si material!! Toate jucariile sunt educative sau nu, cu cat va cunoaste mai multe si va avea tot ce exista pe piata, vor fi mai destepti!
E greu de argumentat impotriva cand pui problema asa, dar totusi cred ca nici tu nu iti doresti sa-ti inveti copiii sa nu faca lucruri decat daca primesc ceva (o recompensa) de la tine.
Vei aplica acceasi tactica si cand nu vor dori sa-si faca temele?
Una e sa faci tot ce poti sa nu-i lipseasca nimic esential copilului si alta e sa-l inveti sa faca ceva numai daca primeste ceva in schimb. Sunt lucruri diferite.
Iar sa le oferi pe loc tot ce doresc, iarta-ma, nu inseamna sa-i inveti valoarea banului, inseamna exact contrariul. Banii inseamna timp al parintelui la care parintele a renuntat ca sa faca bani. Timpul este limitat, e vorba de o renuntare acolo – de exemplu la timpul petrecut cu copilul. Rezulta ca valoarea banului sta tocmai in faptul ca este limitat, de asta trebuie pretuit.
Corect! Si cel mai gresit e sa mituiesti copilul cu tigari si cafele! :)))
Ma rog, glumeam 🙂
Fiecare parinte procedeaza, pana la urma, cum crede de cuviinta.
Eu personal cred ca e o idee proasta sa mituiesti copilul incercand sa-l determini sa manance, sau sa doarma, sau sa faca la olita, si sa ajunga sa asocieze cu o recompensa chestiuni fiziologice pana la urma. Cred ca risca niste disfunctionalitati cand va fi adult.
dar sa ‘mituiesti’ copilul ca sa mearga la gradinita, in primele saptamani in care motivul pentru care nu vrea sa o faca e frica de necunoscut mi se pare mai degraba o modalitate de a-l ajuta. Sau cum am mai auzit cazuri de parinti care recompensau copiii daca erau cooperanti la analize. Pentru mine e o diferenta majora si cred ca fiecare gest pe care il face un parinte (de multe ori in disperare de cauza) trebuie cantarit in sine (si nu doar… in sine, cat si de sine insusi! :)))
dar faceam referire la comentariile de mai sus, poate nu atat ale lui robo, care a dat si el un sfat/ a povestit o situatie, cat al Corinei, care mi s-a parut a avea un aer nejustificat de superior, care a sarit imediat cu o bucata judecata de valoare, despre ce nu-i vine ei sa creada si ce o innebuneste pe ea.
La noi e greu acum, dupa aproape un an de gradinita particulara, in care s-a obisnuit si i-a placut mult. L-am dus cateva saptamani la bunici, apoi acasa si am inceput de luni gradinita. La sta, o gradinita noua, doamne noi, copii noi, reguli noi. Primnele 3 zile a fost ok. De ieri a inceput smiorcaiala, iar de azi jalea mare. „Nu vreau la gradinita!”, plansete sfasietoare, lacrimi, tristete de mi se rupe sufletul. Ma gandesc sa il mut inapoi la particulara unde era vesel, dar noi tot cautam sa ne mutam in alt cartier, deci va fi in scurt timp o noua schimbare… nu vreau sa il zapacesc, cand colo, cand dincolo… Iar tatal lui imi spune sa avem rabdare si sa il invatam ca lucruriule nu se schimba si nu fugim imediat de unde nu ne place doar pentru ca nu ne place, ca acest model il va invata si il va aplica si mai tarziu.
Incerc sa am rabdare, dar sunt ingrijorata. Nu stiu de ce si cum a fost bine 3 zile, si apoi dintr-o data nu mai e bine… Nu stiu ce sa fac, imi zic ca e bine sa mai avem rabdare, dar mi se rupe sufletul cand il las plangand intre copii si doamne care deh… sunt un pic altfel decat la particulara, mi se par un pic mai severe… inteleg ca sunt putine si copii multi, nu e ca dincolo….
Momentan nu pot decat sa am rabdare. Inca un strop…
Nu stiu care e rezolvarea dar pot sa-ti spun ca si Sofia are acelasi tipar la revenirea la gradinita dupa o absenta oarecare: primele zile sunt ok, din ziua 3 sau 4 incepe sa planga la despartire.
Daca am inteles bine ca e vorba doar de 3 zile, mi se pare putin ca sa iei o decizie. As astepta macar 2 saptamani.
si fetita mea la fel! 2 zile au fost ok in a treia n-a mai vrut la gradinita. care sa fie explicatia? voi ati elucidat-o, fiind mai vechi in ale gradinitelor? 😀
se pare ca la inceput este vorba de noutate, de lucruri care-i atrag pentru ca nu le-au mai vazut. apoi isi dau seama ca trebuie sa mearga acolo zilnic si dintr-o data nu mai este asa de amuzant. aceasta a fost explicatia pe care am primit-o de la mai multe educatoare.
Sunt și eu mamă a unui băiețel de 3ani și 2 luni am început gradinita din 15 sept și nu văd nici o schimbare la început plângea puțin acum urla ,dacă întreb educatoarele va rog sa-l mi spuneți soluția ce trebuie făcut dau din umeri .Toată lumea spune schimba gradinita .Ce putem face?
Pentru ce grădinița ați optat pentru Sofia? Multumesc
Evitați GRĂDINIȚA BEL-SORRISO VOLUNTARI!Personalul didactic nu este calificat(unele).Lipsă de organizare.Mâncarea nu este de calitate și desertul nu este mereu de casă,așa cum primeam meniul.Prețul nu reflectă REALITATEA!Teatru-film sau alte ieșiri erau la preț dublu.Unele opționale erau plătite dar nu se făceau!!!!!!!DE EVITAT!
Baietelul meu de 2 ani si 7 luni a inceput gradi de o luna prima saptamana a fost ok adica: i-a placut f f mult ba mai mult cand mergeam sa-l iau imi zicea sa plec ca nu vrea acasa dupa a venit weekend-ul si cand a fost sa plece dimineata a inceput sa plang dupa a avut diaree si l-am tinut acasa 2 zile dupa iar l-am dus. Dimineata e f greu sa ma despart de el. Imi zice hai la copii , apoi se razgandeste. Noi locuim in Danemarca. El plange doar dimineata in rest e bucuros peste zi. L-a filmat cand canta, cand se juca cu alti copii si cand manca dar, nu inteleg de ce ii e greu sa se desparta de mine si de tati. Si de ce in prima saptamana i-a placut f mult. Cand merg sa-l iau cate odata plange zice mami si plange. Sa-i fie asa dor de mine. Cei drept el doarme cu mine
Buna tuturor.
O intrebare pt o prietena care a dat copilul la gradinita de stat.
Acolo el este apatic, nu doreste sa se joace, sa bea apa sau sa manance.( mentionez ca este un copil foarte vesel si plin de energie in mod normal)
Mamei i s-a interzis sa stea cate putin acolo . Ea doreste o perioada de acomodare dar nu ii permit educatoarele.
Exista vreo lege ceva care sa ii permita sa ramana cate putin acolo pt acomodare , in caz ca nu reuseste nimic cu educatoarele si directoarea ?
Multumesc
[…] Acomodarea la grădiniță […]