E foarte trist că două treimi dintre adulții din țara asta își lovesc copiii.
E foarte trist că mulți dintre adulții care au crescut cu bătaie cred că asta i-a făcut oameni, că palmele grele și umilirile i-au ajutat în viață, drept pentru care aplică și ei aceeași metodă de succes cu copiii lor.
E trist că educatorii și dascălii care ar trebui să îi învețe viață pe copiii noștri îi lovesc și îi umilesc, arătându-le încă de mici că viața e plină de greu și durere, deși nu e deloc obligatoriu să fie așa.
E trist că mai mult de jumătate dintre noi consideră că jignirile și umilirile nici măcar nu-s abuz, hai bre că doar nu l-am omorât cu bătaia, doar i-am zis că-i prost, ce mare brânză…
E trist că înțelegem să milităm împotriva violenței fizice folosind violență verbală.
E trist că subiectul unui protest pentru eliminarea agresiunilor asupra copiilor apare la televizor doar dacă printre protestatari se numără și vedete.
E trist când cei care încearcă să ridice vocea pentru normalitate sunt văzuți ca niște ciudați.
E trist când ai una dintre cele mai bune legi din lume împotriva abuzului asupra minorilor și puțini o cunosc, și mai puțini o respectă, aproape nimeni nu o aplică.
E trist când un părinte care sesizează abuzul asupra propriului copil la școală și la grădiniță este redus la tăcere de alți părinți, care tolerează și încurajează abuzul, că doar așa se fac mari.
E trist când oamenii care ne lovesc copiii scapă cu un avertisment scris, care nici măcar o durere în fund nu le provoacă.
E trist că unii consideră trend sau fiță discursul despre alternative la bătaie. Chiar acum câteva zile, în direct pe un post al televiziunii naționale, am fost întrebată asta de către moderatoare. Ieșiți să protestați față de agresiunile împotriva copiilor, chiar am observat acest trend, e la modă deci.
E foarte trist că atât de puțini dintre noi văd cât de trist e că un copil, mare sau mic, docil sau independent, este lovit, amenințat sau jignit de cei care ar trebui să aibă grijă de el (plătiți sau nu).
Copiii sunt veseli. Ei acceptă senini orice le oferim și ne iubesc așa cum suntem. Asta e cel mai trist, de fapt. Că ei ne iubesc orice am face, iar noi ar trebui să facem totul ca ei să simtă iubiți, protejați, respectați, să-și vadă de copilărie, nu să se ferească de palmele noastre.
Nu știu sincer dacă e vreo speranță adevărată pentru copiii noștri, eu mă agăț de orice umbră a ei, miza e prea mare să mă resemnez. Dar mi se pare trist. Măcar atât am voie să spun, sper.
Sursa foto: copil trist via Shutterstock.com
trist de adevarat articolul…
Mi-au dat lucrurile citind textul.Am fost un copil care ,desi crescut in perioada comunista,nu a luat nici o palma.Acum sunt un parinte care nu a dat si nici nu va da vreodata o palma copilului.Dar sincer,mi se face rau fizic cand vad copii batuti si jigniti si cred ca trebuie sa fii foarte prost daca nu esti in stare sa te bucuri de calatoria asta(care este viata) cu inima buna.Pe de alta parte,daca tu ca parinte nu iti respecti si valorizezi copilul,ce pretentii sa ai de la restul lumii.
Am fost intr-o zi la posta si cum nu aveam cu cine sa o las pe cea mica am luat-o cu mine. Ea s-a plictisit repede si a inceput sa traga de mine sa plecam. Niste doamne „dragute” mi-au recomandat sa o duc la cresa dar eu auzisem ca educatoarele de acolo se poarta urat cu copii asa ca le-am zis doamnelor ca de asta nu o duc. Raspunsul lor m-a lasat masca. Ca nu au cum sa reziste educatoarele cu atatia copii si ca trebuie sa le mai dea cate una daca nu sunt cuminti. Asa e peste tot si asa e bine ca altfel nu ai cum sa potolesti un copil. Poftim???
Tocmai m-am intors de la o lectie deschisa la gradinita particulara unde e fiica mea. 10 copii intre 2-3.5 ani (majoritatea spre 3) cu 1 educatoare si 2 ingrijitoare . 3 adulti faceau fata: unii cadeau de pe scaune intentionat, altii vroiau sa picteze covorul, etc etc.
Nu vreau sa stiu cum e la stat cu 30 in grupa si 1 educatoare (ingrijitoarea este impartita la toate grupele). Eu pun pariu ca tipa la ei si ii bruscheaza. De aceea niciodata nu o sa o dau la gradinita de stat. Inca ma gandesc la scoala stat versus privata….
Bună. Nu te supăra, nu cred că nu fac față ci mai degrabă e vorba despre vârstă emoțională și psihomotorie care normal ca nu este foarte dezvoltată la această vârstă. Dar vor avansa. Eu am început căutarea unei grădinițe (particulara de preferat) în zona prelungirea Ghencea, dr Taberei și nu știu care e mai bunicica. Așa că dacă aveți recomandări….
sau nu. Am plecat din tara si vazui o doamna la 30 copii, de la 2.5 ani la 3.5 ani, majoritatea nu vorbeau limba. Avea din cand in cand voluntare (studente) si in rest cu vorba calda si mult timp afara se descurca. Avea 2 buzunare largi, una cu servetele curate, una cu servetele murdare: copiii alergau pe langa ea, ea mai intercepta cate unu sa ii stearga nasul verde.
Un om cu drag de ce face nu va ajunge la agresivitate.
Pariu??? Fiu-mio a fost la cresa de stat si acum e la gradinita de stat si ghici ce ? Nu il bruscheaza nimeni, nu il agreseaza nimeni, nici fizic si nici verbal! Isi iubeste mult educatoarele si ingrijitoarele, si asta emana si colegii lui de grupa ! Sunt din Cluj, poate si asta inseaman ceva…
Ma irita atata pornire pentru gradinitele private ! Cred ca e o preconceptie ca la privat e mai bine ! Ultimul caz de violenta a fost intr-o gradinita privata, nu ??
Niste idioate. Cum poti considera normal sa bati un copil ca sa il potolesti? De asta eu o sa imi dau baiatul la gradi abia de la 3 ani cand va putea sa imi spuna daca cineva ii face ceva.
Mi se pare trist sa vad parinti ce au avut parte de o educatie foarte buna, cu studii superioare, care nu au fost batuti nici macar cu palma desi au trait in epoca in care bataia cu furtunul de la masina de spalat era o moda, isi agreseaza verbal si fizic copiii. Si atunci cand le atragi atentia asupra efectelor negative te iau la misto. Traim inca printre oameni care se ghideaza dupa expresia : copilul nebatut e ca floarea neudata! Trist
Oho, bataia cu furtunul de la masina de spalat…… cunosc, din pacate. Am avut parte de asa ceva o data, dar nu uit nici acum. Culmea este ca ajunsesem sa cred ca merit.
Este un pic pe lângă subiect comentariul meu, dar vroiam sa povestesc la ce am fost martora sâmbătă, apropo de învățători și educatori. Eram intr-o intersecție mare și așteptam la semafor (eu fiind la volan). Tocmai se pusese verde pentru mașini, când 2 educatoare împreună cu 30 de copii de cel mult clasa a 2 a au țâșnit pe trecere, pentru pietoni deja fiind roșu. La un moment dat 2 copilași rămăseseră singuri pe trecere pana a sărit una din invatatoare în drum și i-a tras de pe carosabil. Mai șocant e ca „doamnele” se si ciondaneau cu șoferii care începuseră sa claxoneze.
Draga Printesa,
Nu esti singura! Eu sunt una dintre nebunele ce nu si-a agresat/batut copilul si nici nu am de gand, iar pe deasupra de fiecare data cand apare subiectul acesta declar cu voce tare ca nu sunt de accord cu bataia si ca o consider o frustrare a parintilor, incapabili sa-si rezolve propriile probleme. Idea nu imi apartine, am preluat-o de la un terapeut, conform caruia frustrarile si nemultumirile din relatie (eu as extinde la modul de viata al parintelui) se rasfrang asupra copiilor sub forma de bataie si umilinte.
Stii cum se uita parintii (tineri si batrani) la mine cand imi spun parerea? Cu frica, ca si cum i-as fi apasat pe rana, mai ales cei in varsta, pe urma se apara agresiv si ma „descalifica” ca „filosof” sau „aberant”.
Pe mine cel mai mult ma deranjeaza doua categorii de parinti abuzivi:
– Cei in vasta care povestesc cu mandrie si umor despre cum si-au batut copii, ca doar „l-a facut om” si e viu, traieste si nu are nimic vizibil acum, desi poate in sufletul lui e complexat si are nevoie de asigurari permanente de iubire si dovezi de incredere. Acum sta cu el la masa si rade de cum l-a batut, ceea ce mie mi-se pare gretos si idiot, cand singurul lucru pe care ar trebui sa-l faca parintele e sa-si ceara scuze pentru iesirile de comportament si suferinta creata.
– Cei tineri, de obicei cu mai multi copii, cand mama se „martirizeaza acasa” si se declara mega implinita ca „mama”, se lauda peste tot cu copii ei, din care ar mai face, iar cand un copil e mai jucaus, de fata cu toti il ameninta cu bataia, intrebandu-l daca vrea sa-si primeasca la fund, ca poate a uitat cum e, iar copilul se potoleste din joaca.
Din fericire aici la gradinita nu se agreseaza copii ca standard, iar daca s-ar intampla parinti ar reactiona. Insa se agreseaza in privat, iar acei copii batuti acasa merg la scoala si bat alti copii.
Cat despre jurnalisti, mi-e mi s-a facut greata in cazul Bondariu, la remarca unui Mare Jurnalist de la Antena „o palmuta la fund s-a mai intamplat”. Nu, nu se mai intampla, si a declara pe un post national ca „o palmuta la fund e ok” insemna a promova violenta impotriva copiilor. E confirmarea pentru parintii batausi ca sunt „normali” in accord cu societatea!
Eu ca parinte care nu e de accord cu bataia, simt foarte multa presiune din partea celor care o practica, de a intra in „normalitate” sau cel putin de a tace pe subiect.
Ce mi se pare mie cel mai trist este ca tuturor li se pare normala agresiunea si ca noi, astia putinii care o respingem, suntem priviti ca si niste fanatici aberanti care isi cresc copiii fara limite. E foarte trist.
Bine zici .. incep si eu sa primesc tot felul de priviri ‘din alea’ cand recunosc ca nu-mi trece prin cap sa-mi lovesc fata. Si nu e mai sprintara decat altii si nici nu deranjeaza, cand suntem de pilda in vizite.
Da, mai are cate un tantrum, ca abia ce a facut 2 ani. Dar in majoritatea timpului este vesela si te intelegi de minune cu ea.
Acum, Ioana, sa stii ca nu e in zadar ce faci tu aici.
Pana sa nasc ma gandeam ca probabil ii voi mai arde si eu cate o palma peste dos, normal, cu control, ca deh, asa se educa copilul, cand sare calu’.
Si uite ca tot citind chestiile astea ‘pacifiste’, mi-am schimbat complet ideile.
Nici nu ma mai gandesc la varianta asta, aparent se poate educa un copil si fara injurii, plus suturile de rigoare.
Din pacate, cel mai trist este ca ducem o lupta foarte grea impotriva violentei impotriva copiilor si mai ales violentei in familie.
Uiti ca la noi in tara, majoritatea barbatilor, inca au impresia ca femeia este cu un cap mai jos decat ei. Si multe femei accepta si traiesc cu impresia asta. Deci de unde pornim schimbarea asta de mentalitate?
Este foarte dificil sa educam oamenii, chiar si la tv.
Este si mai dificil, in conditiile in care, pana si cei cu ceva mai multa scoala, de la care te astepti sa fie mai „open minded”, considera ca o palma nu a omorat pe nimeni.
Speranta vine abia de la generatia copiilor nostri. Daca avem grija noi, cei care incercam sa luam masuri, poate acest lucru va schimba in bine urmatoarea generatie de parinti.
O initiativa buna ar fi, sa se faca educatia de la nivelul copilului, iar prin el, sa invete si ceilalti copii ca nu e ok sa manance bataie sau sa fie umiliti de catre parinti sau profesori.
Daca un copil umilit acasa, vede ca un copil are curajul sa reactioneze in fata unui profesor violent, sau vede ca alti copii cresc in medii normale, poate cand va creste si va deveni parinte, la randul lui, nu va mai repeta ce au facut parintii lui.
Pe langa asta, acum exista telefonul copilului, sau pur si simplu un coleg de incredere, caruia ii poate spune, iar acesta sa spuna mai departe parintilor si acestia sa faca ceva.
Si, nu in ultimul rand, incurajarea copilului, sa spuna acasa daca ceva se intampla la scoala/ gradinitia. In felul acesta, din ce in ce mai putini educatori / invatatori agresivi vor da inapoi.
Imi pare rau daca am insirat ideile alandala, sunt la servici si am scris repede.
Din pacate, nu vom putea opri fenomenul de tot, niciodata. Cel mai greu se va schimba mediul rural. Personal am o verisoara indepartata (de fapt e verisoara mamei, dar este aproape de varsta mea), putin mai mare decat mine (are aproape 30 de ani) si 2 copiii, unul abia nascut si celalalt are 3 ani. Si cel de 3 ani mananca bataie. Nu tot timpul, ocazional, dar primeste. Am incercat sa ii explic ca nu este bine ce face. Am incercat sa ii aduc argumente. Dar nu te poti intelege cu ea. Nu are carte deloc, a abandonat scoala in clasa a5-a, considera ca e ok sa mai primeasca o palma si de la barbatul ei si nu vrea sa plece din acel mediu. Motiveaza ca si maica-sa a primit de la taica-su cate o palma si nu a murit. Sau ca si ea a primit palme de la parinti si nu a patit nimic.
Din pacate, sta la 400 de km departare, nu pot sa merg mereu acolo si sa le fac educatie, dar ultima data cand am fost in trecere, era sa manance bataie cea mica (norocul ei ca am fost eu acolo si m-am luat de maica-sa), pe motiv ca se urca pe fantana si ca poate cadea in ea. I-am explicat ca este mica, e normal sa fie curioasa, dar ea poate astupa fantana, ca sa nu mai existe pericol si raspunsul a fost : „Da, dar nu stau sa o destup mereu de cate ori am nevoie de apa, i-am explicat si nu intelege decat cu bataie”. Copil de 2 ani, la vremea aia…
Ca sa nu mai spun, acum cea mica stie sa injure, ultima data cand a vorbit maica-mea cu ei la telefon , mi-a spus ca o auzea pe aia mica injurand si tipand prin casa. Si culmea, mama copiilor se vaita ca cea mare , o bate pe cea mica fara motiv.
Oare de unde a invatat?
Partea si mai naspa din toata povestea, este ca, acolo in sat, lucrurile astea sunt normale. Normal ca nu se va schimba mai nimic prea curand. De-aia spun, e mai greu in mediul rural. Si mai ales cand ai de-a face cu oameni atat de incuiati (exemplu, verisoara mamei), care nu vor sa priceapa, oricat le-ai explica. Sau le intra pe o ureche si le iese pe alta.
Majoritatea copiilor sunt facuti la…intamplare, multe mame tinere, fara educatie sexuala, majoritatea sunt, la randul lor, din familii violente, stresul si neputinta le fac sa fie violente cu copiii lor.
Partea buna este ca lumea a inceput sa reactioneze. Se intampla ceva. Macar atat.
E foarte necesar sa ii cautam, sa ii gasim, si sa ii incurajam pe educatorii cu vocatie din sistemul de invatamant romanesc. Cei care stau ascunsi, in umbra cate unei directoare autoritate sa aiba curajul sa vorbeasca, sa se afirme si sa fie lasati sa isi aplice metodele de crestere si nu de „domesticire” a copiilor nostri.
Mi se pare inadmisibil sa crezi ca un copil are mai mult nevoie de disciplina decat are nevoie sa se joace, sa comunice, sa invete sau sa fie iubit.
Ii invit pe toti cei care sunt „in trecere” prin viata unui copil sa realizeze impactul major pe care il pot avea asupra lui in doar cateva luni.
Daca nu iubesti copiii, nu ar trebui sa lucrezi cu ei. Simplu si concret.
Sunt atatea masini care nu au nevoie de vorbe bune ca sa functioneze.
Dar pana si masinile, lovite repetat, tind sa se strice….
am 2 cunostinte ce vor sa predea, din dragoste si nu din motivatie financiara (au lucrat mult in tinereturi, sunt independente financiar): nu reusesc sa prinda un post decat la tzara pt ca….e nevoie de dus atentii pe la inspectorat si ele nu sunt genul.
Asa ca ar trebui convins cine nu are vocatie, sa isi schimbe meseria. Sunt altele portrivite pt ei.
Of, Doamne … trebuie sa existe o speranta, altfel nu stiu ce va fi. Si la noi in oras e la fel, marea majoritate ii bat si sunt mandri de asta, am o cunostinta, care mi se lauda: ” bineinteles ca o bat, dar ce crezi ca altfel rezist cu ea?”. Mi se rupe sufletul, incerc sa le explic ca se poate si fara bataie, dar imi rad in nas: „inseamna ca al tau e foarte cuminte, altfel nu-mi imaginez cum adica sa nu-l bati”. Sunt majoritari, cred ca la noi in proportie covarsitoare, eu sunt aia care nu se stie cum are atata rabdare cand rezolvi repede cu cateva palme orice problema. JALE. Bineinteles, abuzul verbal si fizic e permis doar impotriva copiilor, nu si impotriva adultilor, asta mi se pare mie aberant. Li se pare normal sa-si bata copii, dar nu si sefii, prietenii, cunostintele. Nu nu, copilul trebuie batut, asta e legea junglei. Ca de legea scrisa, nu a auzit nimeni nimic, se rade in hohote cand aud ca e scris in lege ca nu ai voie sa ii bati. Foarte trist.
Daaa,eu nu mai pot cu intrebarea asta:”E cuminte?”.Ce Dumnezeu poate face un copil?Sa se joace si sa exploreze.Cata vreme nu ii raneste pe ceilalti,pe el insusi si nu distruge lucrurile din jurul lui deliberat,eu cred ca orice copil este”cuminte”.
Ăsta cu „e cuminte ?” nu trebuie luată la propriu. E o chestie de politețe, ceva care care se întreabă atunci când în realitate nu te inereseaza copilul respectiv dar vrei sa faci conversație. Părinții nu trebuie sa ia întrebarea ăsta atât de personal.
Ţin minte că în clasele primare, tovarăşa (apoi devenită doamna) învăţătoare bătea copiii. Pe unii mai mult, pe alţii mai putin, pe alţii deloc. Eu am facut parte din categoria celor care au scapat de băţ (pentru că asta era arma principală). La început, mă uitam cu frică la ea, apoi am început să înţeleg: eram favorizat. Poate pentru că învăţam bine şi eram “cuminte”, poate pentru că părinţii mei erau amândoi profesori universitari şi asta conta, poate amândouă. Apoi, a devenit era evident ceea ce facea: avea copii preferati si copii de care s-ar fi lipsit, faţă de care avea poate chiar sentimente de repulsie. Ţintele principale erau doi amărâţi de la casa de copii: un baiat (Tudor) si o fata al carei nume l-am uitat. Atunci era „normal” ca ei să fie bătuţi. Nu ştiau să citească, nu ştiau să scrie, nu îşi făceau temele, erau murdari. Îi ţin bine minte. Erau puşi să stea în ultima bancă, într-adins pentru a fi, într-un fel, izolaţi de restul copiilor. Ei erau paria clasei, bătaia de joc a tuturor şi obiectele pe care doamna îsi vărsa frustrările. Pentru că da, ei erau obiecte, nu oameni, nu însemnau nimic pentru nimeni. Ma intreb daca doamna invatatoare (Dumnezeu s-o ierte) s-a gandit vreodata ce era in sufletele lor. Abuzati de cand s-au nascut, condamnati si huliti de toata lumea, fara sa aiba pe cineva in bratele caruia sa se abandoneze si sa isi planga durerea. Ce vină aveau aceşti copii că erau ai nimănui? Ce vină aveau ei că aveau haine prăfuite, vechi, că nu aveau caiete, că nu ştiau să citească şi să scrie? De ce doamna învăţătoare nu i-a ajutat niciodată? De ce nu ne-a învăţat pe noi să îi ajutăm? De ce nu au fost şi ei făcuţi pionieri în clasa a 2-a, împreună cu toţi ceilalţi copii? De ce nu a încercat niciodată să îi cunoască? De ce îi bătea? De ce? Îl ţin minte pe Tudor cum încasa lovitură după lovitură şi nu spunea nimic. Stătea şi încasa, pentru el abuzurile erau normalitate.
Mulţi ani am uitat momentele acelea. Acum, de când am devenit tată, mintea pleacă spre copilărie şi îmi dau seama cât de odios era sistemul acela faţă de cei mai pure fiinţe: copiii. Între timp, noi, ca societate, am evouat. Avem libertate, internet, tablete, telefoane inteligente, maşini cu sute de cai putere, suntem oameni de succes, dinamici, puternici, amabili şi zâmbitori. Dar când masca se dă la o parte, rămânem aceiaşi barbari primitivi, aceleaşi fiinţe oprite în evoluţie într-un trecut violent, cu trupurile lucrate cu grijă la sală, parfumaţi şi aranjaţi, dar cu sufletele scăldându-se în cea mai murdară mocirlă.
Comuniştii sunt (nu doar „erau”, sunt şi acum) obsedaţi de ideea deosebirilor de castă. Mai rău decât alte soiuri de oameni din alte societăţi, fiindcă aceia au loc să se manifeste, au o supapă de siguranţă; au pe cine discrimina sub o aparenţă de legalitate. Comuniştii nu; pentru ei, în acelaşi cartier, mai ales după Marea Demolare, putea să fie vecini un doctor şi un ţigan, ca în bancul cu vila. Sau la aceeaşi întreprindere să lucreze un angajat bun şi un semianalfabet cu şcoala făcută pe puncte. Era şi mai rău dacă făcuseră acea şcoală împreună şi se cunoşteau de mici.
Din pricina asta şi-au dezvoltat obsesia. „De unde vine ăsta?” „De ce are mutra asta?” „E ţigan sau nu?” Dacă nu e ţigan, e venit de la ţară?” „De ce vorbeşte ca la el la ţară?” „Ce e mă-sa?” Mama era purtătoarea blazonului familiei, în funcţie de ea se aprecia statutul social. Tatăl putea să fie orice, de la golan şi beţiv până la lider comunist local, el prezenta mai puţină importanţă.
Îşi căutau în jur, la şcoală, prin cartier, prin întreprindere, pe unul care avea o origine dubioasă. Nu „nesănătoasă”; asta însemna, în limbajul comuniştilor, că era un fost, iar foştii erau respectaţi tacit, priviţi ca un fel de mici boieri. Unul cu origine dubioasă, pe care să-l poată dispreţui şi batjocori.
Comunismul nu a schimbat fundamental structura ierarhic-traditionala a familiei romanesti si nici obiceiurile de viata mai mult sau mai putin sanatoase. Ce a facut – si e de apreciat la scara istorica – a luat pe cativa dintre copiii prapaditi care „se jucau cu… aia in tarana” si i-a impins sa se faca doctori, ingineri, profesori etc. Acesti copii au devenit adulti educati de scoala – insa, din perspectiva celor 7 ani de acasa, nu mult diferiti de varul Dorel cel cu 4 clase.
Păi asta nu prea se verifică în practică. Adică Dorei cu 8 clase (că legal nu se mai fac 4) sau Dorei cu studii făcute pe puncte există şi acum, ba chiar mai mulţi decât înainte. Dar obsesia de a-i verifica pe toţi din ce castă provin, ce e mă-sa etc s-a diminuat la noile generaţii.
Cuplul Virinel + Monica în care Monica fusese practicantă a celei mai vechi meserii din lume era practic inexistent printre comunişti. Nu se putea, i-ar fi mâncat zilele comuniştii lui celui care ar fi făcut asta. Şi dacă nu erau colegii şi rivalii de la serviciu, erau rudele, părinţii, bunica de la ţară. Fiecare trebuia să aibă CVul curat, sau, cum spuneau babele din cartier, „să fie de familie”. Şi asta nu se putea camufla sau acoperi sub vreo explicaţie inventată, fiindcă într-o întreprindere sau într-o organizaţie toată lumea cunoştea pe toată lumea.
Aşa încât dacă într-o clasă apărea „un pui de ţigan”, învăţătoarea îl trata ca pe ultimul rahat. Dar dacă aceeaşi învăţătoare i-a avut elevi pe părinţii lui? Şi acolo unde exista regula „buletinului de Bucureşti” şi a angajării pe viaţă, deci nu se muta nimeni din localitate, erau şanse foarte mari ca aceeaşi învăţătoare să fi avut 2 sau 3 generaţii ca elevi? Dar în cazul şi mai rău în care învăţătoarea, miliţianul, funcţionara de la Impozite, vânzătoarele de la magazinul din colţ, administratorul de bloc se cunosc toţi între ei, încă de când au făcut şcoala împreună? Şi copiii lor la fel?
Când te uiţi la ce structuri îşi crează între ei puşcăriaşii, cum se stabilesc relaţiile de putere între ei şi cum se face micul trafic cu diverse lucruri necesare traiului, asemănarea începe să devină cam suspectă.
Eu voiam sa il dau pe al meu la cresa, de la aproape doi ani. Eram in tratative cu o cresa privata, imi placea educatoarea, spatiul, mancare ok. Si atunci a fost scandalul cu Ioana Neagu. Le-am trimis un mail, sa le cer autorizatia, Cv-ul si asigurarea ca cel mic nu va fi niciodata lovit de cei ce ar trebui sa aiba grija de el. N-au mai raspuns la mail. Ceea ce vreau eu sa punctez este ca este vital de necesar ca parintii sa fie clari si radicali cand vine vorba de siguranta copiilor. Eu il voi mai tine o perioada acasa, poate primavara viitoare voi gasi ceva ok. Nu stiu inca cum ne vom descurca.
E f trist, asa este!… Fiecare e dator sa lupte in lupta asta, cu sine, cu restul, cu cine e nevoie. Mereu. Numai asa putem obtine o lume mai buna.
Azi a fost o fila din poveste. Din pacate, nimeni nu ti poate garanta nimic. Noi suntem datori sa veghem si sa vorbim cand trebuie. Cu cine trebuie. Ce trebuie. Nu pe la colturi, nu in spatele TV, nu in gand.
Sa auzim de bune, ca destul e lumea asta crazy.
Am fost educatoare la o gradinita privata. Cate povesti am putut sa aud de la parinti care au adus copiii la noi dupa ce au fost ceva vreme la stat … M-am ingrozit. Copii inchisi singuri intr-o camera in timp ce colegii lor erau la masa pentru ca, vezi Doamne, au fost rai … Copii jigniti si facuti in toate felurile pentru ca nu stateau pe scaun la activitate timp de o ora … O ORA! Sa tii un copilas de 3 ani pe scaun nemiscat, cu mainile la spate – ca in comunism, timp de O ORA, este o tortura. Inadmisibil! Copii care auzeau mereu de la educatoare – „Da’ ma-ta asa te-nvata?”; „Taica-tu nu da pe-acasa, de-aia esti nesimtit. Ma-ta te lasa de capul tau”… si cate si mai cate. Ma cruceam. Eu nu cred ca toate educatoarele de la stat sunt atat de nesimtite asa cum nici educatoarele de la gradinitele private nu sunt bolnave la cap ca directoarea aia de cosmar.Cred ca sunt si oameni bolnavi psihic in meseria asta si ar trebui schimbata legislatia pentru ca aceste persoane lucreaza cu micuti. Trebuie examene psihiatrice facute anual la modul cel mai serios si fara autorizatie clara de la Ministerul Educatiei sa nu poata functiona nici macar ca loc de joaca. Si eu cred ca ar mai trebui instalate camere de supraveghere care sa transmita in timp real la toate gradinitele, inclusiv cele de stat. La gradinita la care am lucrat eu parintii se uitau toata ziua la noi si atata timp cat esti normal la cap si iubesti meseria asta, nu are de ce sa te deranjeze.
Am așteptat sa treacă valul indignarii ca sa pot vorbi, pentru ca din păcate ce s-a înțeles din acest scandal a fost ca gradinita era ilegala și de aia s-a întâmplat ce s-a întâmplat.
Vin dintr-o gradinita particulară „ilegala”, adică declarată ca centru de zi pentur copii, în care copiii erau educați cu respect, cu atenție, fără violență, încurajați sa fie independenți. Acreditarea nu are nici o legătură cu educația, este doar un vraf de hârtii inutile care sunt folosite de inspectoare „grase și bătrâne” (și nu ma refer la greutatea corporală) ca sa ma stoarcă niște șpagă de la patroni.
Copiii se agresează și în grădinițe acreditate și în cele neacreditate iar cauza nu este dosarul acela stupid, și nici măcar educatorii nu sunt cauza.
Nu uitati ca educatorii sunt parte din societate, ei nu pot fi altfel decât societatea din care provin. S-a arătat brusc cu degetul spre ei, dar câți părinți își agresează acasă copilul, acolo unde nu sunt camere, unde nu vine statul sa ii controleze, unde „mi-l cresc cum vreau eu” și unde „eu te-am făcut, eu te omor”? Asta e adevărata discuție care trebuie purtata în media și oriunde, pentru ca atâta timp cât acasă părinții încă folosesc astfel de metode de educație grădinițele și școlile nu pot fi altfel.
Eu nu vad aproape niciodata parinti abuzivi fizic cu copiii lor, in schimb abuzivi emotional…ooooo! o multime de mame care le spun copiilor lucrui de genul „daca nu incetezi, te las aici si plec acasa”, „esti cel mai rau copil din parc” etc. Cu riscul de-a parea atotstiutoare in ale parentingului si bagacioasa, le spun intotdeauna ca nu e ok. Intotdeauna.
Vad ca toata lumea de aici e revoltata de tratamentul asta aplicat copiilor, dar as vrea sa stiu cati intervin atunci cand vad o astfel de scena. Cati anunta autoritatile daca aud un vecin batandu-si copilul, de exemplu.
E bine sa facem valuri, e bine sa aparam drepturile copiilor si printr-un protest public, dar sa tinem minte ca schimbarea poate incepe cu fiecare dintre noi
eu am intervenit. Nu e usor, sa stii, ura mamei nu se mai descarca pe copil ci pe mine.
Corect. Nici nu știi Cum e mai bine. Uneori, după ce atragi atenția situația se agravează demonstrativ.
De curand am fost cu baietelul de un an si jumatate si cu parintii mei in vizita la bunicii mei, adica strabunicii copilului. Copilul se plimba printre gaini cand o aud pe bunica mea: „Mai Gigele, ia zi, il bati?”
Replica lui tata a fost urmatoarea: „Ce-ai, vrei sa ma omoare ma-sa?”
Eu le-am spus ca nu accept bataia, nici macar la modul „uite, bate buni scaunul asta de care te-ai impiedicat”, sau „da cu piciorul in pisica”. Sa il ameninte ca il bate sau chiar sa ii dea o palma ar insemna sa-si faca bagajul si sa plece din casa.
Cateva observatii:
– Exista in mod evident un cerc vicios al saraciei / lipsei de educatie / violentei in familie. Oamenii „prinsi” in acest cerc (gen femei casnice cu multi copii, in relatie cu barbati cu slujbe pasagere si/sau prost platite, in special din mediul rural dar si la periferia oraselor) – nu vor „raspunde” vreodata la vreo campanie educativa. Acolo e un sistem traditional-ierarhic care se auto-intretine si perpetueaza violenta. Mai zic odata – nicio campanie pur educativa nu va ajuta astfel de oameni. Acolo trebuie „ridicat” nivelul intregii comunitati, dpdv material zic.
– Exista oameni din toate categoriile sociale care pur si simplu nu isi iubesc copiii. In functie de zona economico-sociala in care se afla, pot sa „raspunda” mai mult sau mai putin la campanii educative, insa neglijarea emotionala a copiilor va ramane in continuare caracteristica educationala dominanta in aceste familii.
– „Obiceiurile” au o inertie de minim 4 generatii, incepand din momentul in care societatea ca intreg incepe sa se schimbe – ma refer la tranzitia de la „normal” (generatia 1) catre „inexistent” (generatia 4/5 etc). In chestiunea discutata suntem de-abia la generatia a 2-a.
Atat.
Nu inteleg care e problema cu mediul rural. Nu toata lumea poatel locui la oras.
Spun asta pentru ca m-am nascut si am copilarit intr-un mic orasel din provincie si am avut bunicii la tara ,unde ii mai vizitam ocazional.
In ultimii ani lucrurile s-au schimbat destul de mult chiar si in satele cele mai mici. Au internet,tv,cablu,canalizare,baie ,etc. Tocmai scria autoarea zilele trecute despre primul PC al bunicilor/parintilor.Cine vrea sa se informeze,sa schimbe ceva o face,chiar daca locuieste la sat. In special generatiile tinere sunt mult mai receptive. Nu toti oamenii din mediul rural sunt barbari cu bata in mana.
Pe de alta parte ,da salariile sunt mai mici,diferite de cele de la oras din corporatii,banci,etc.Ma indoiesc ca pe partea asta se va imbunatati situatia prea curand.Mama lucreaza de-o viata ca educatoare la stat si castiga 1500 ron lunar.Tot cam asa castiga si cand eu eram copil. In conditiile astea am frecventat o gradinita de stat.
In liceu am avut profesori cu 1800 ron salariu. Sunt convinsa ca de atunci nu multe s-au schimbat. Oamenii astia aveau copii la scoli si gradinite de stat( nu-si permiteau sa plateasca o taxa la privat aproape cat intreg salariul).
Solutia nu e sa ocolim gradinitele de stat,ci sa schimbam ceva,sa facem sa fie mai bine daca ne pasa intr-adevar de generatiile urmatoare,de intreaga societate,de lumea in care traim nu doar de propria familie.
Putem sa ne ferim copii cat sunt mici,dar cand vor creste vor interactiona cu ceilalti educati intr-un sistem defect si nu-i vor intelege.
Nu internetul sau canalizarea e problema. E mediul social închis. Ideea de a spiona împrejurimile şi a face o listă cu metehnele tuturor, ce are în curte fiecare şi ce face în casă şi cu cine.
Mulţi urbani care şi-au cumpărat „casă cu grădină la ţară” sau în mici oraşe provinciale au fost de-a dreptul şocaţi (au ajuns să scrie pe forumuri, de parcă ar fi cerut consiliere psihologică 🙂 ) când primele chestii pe care le-au auzit de la noii vecini au fost: „să nu vorbeşti cu Gigel, că e beţiv, şi nici cu Costel, că e hoţ, şi nici cu Trăienel, că e golan, iar de Măriuţa din colţul străzii să ştii că e o curvă”.
Hai sa facem un pas in spate si sa vedem ce se intampla in comunitatile si in vietile familiale ale oamenilor unde „intra” civilizatia, adica – sa enumeram: canalizare, apa curenta, electrocasnice accesibile ca pret, entertainment mai avansat decat un televizor cu tub catodic care „prindea” doar unul dau doua programe; poate si o crestere a nivelului de trai ca urmare a unor slujbe ceva mai bine platite. Nu numai in Romania post-2000, lucrurile astea se intampla in segmente sociale extinse din multe tari in curs de dezvoltare sau in comunitati defavorizate din tari mai bogate, peste tot in lume.
Veti crede ca primii beneficiari sunt copiii – adica timpul economisit de mama cu spalatul si curatenia va fi investit in copii? Sau ca tatal, un pic mai relaxat ca urmare a vietii un pic mai usoare (material), nu va mai urla si nu va mai scoate batul sau cureaua (dupa preferinta)? Surpriza, NU. Cel putin aparent, viata copiilor nu se schimba.
Deci nu. Diferenta de „timp” si de „bani” din viata familiei se duce aproape integral in (daca vreti) ocupatii (sa le numim) egoiste. Femeile se ingrijesc mai mult (nespalatele de acum 10 ani devin brusc „doamne”); barbatii descopera si ei din cand in cand sapunul. Se cumpara bunuri „de statut” (televizoare mai mari, masini etc). Se fac si amenajari casnice. Copiii sunt undeva in partea de jos a listei beneficiarilor directi si sunt in continuare neglijati si batuti.
Situatia nu e insa asa de neagra, fiindca pentru acesti copii apar oportunitati; cresc sansele de a invata ceva nou, de a vedea ceva nou, de a reusi altfel in viata. Ei sunt generatia a 2-a din cele 4 de mai sus. Generatia 1, luata din noroi si dusa in civilizatie, e compromisa, insa copiii lor au sansa de a incepe ceva nou, cu alta baza.
De cate ori vad pe strada un copil „smiorcait” alaturi de un parinte, ma uit spre ei si sper cu frica in suflet sa nu il vad pe parinte sterpelindu-i vreo palma ca sa il potoleasca, asa cum ni se facea noua cand eram mici si „saream calul” sau „eram isterici”.
Mama de cand eram eu foarte mica a considerat ca atunci cand plangeam cu sughituri eram isterica si pentru ea solutia cea mai buna era sa ma bata pana taceam. Imi luam palma dupa palma, pentru ca oricat as fi vrut sa imi opresc plansul nu reuseam, mai ales ca sughiturile nu sunt asa usor de calmat. Asa ca intre palmele ei eu incercam din rasputeri sa imi opresc plansul.
Of, as vrea sa nu imi amintesc lucrurile astea acum… Cu siguranta copiii mei nu avea niciodata parte de asa ceva. Nu am sa repet greselile parintilor mei si nu am sa imi tratez copiii cu bataie si ploaie de apelative din sfera „prostule, boule, tampitule, cretinule” etc. Imi pare rau insa ca unii nu realizeaza ca nu e normal asa…
Mare adevar. E greu sa te lupti cu mentalitatile invechite de genul ” eu te am facut, eu te omor”. Sunt mama unui baietel de 5 luni si zilele trecute ii zicea tatal meu (mai in gluma deocamdata) ca daca nu e baiat cuminte, el pregateste bota acasa. Asa ca am de dus o lupta chiar la mine in familie impotriva violentei….. cu lumea exterioara nici nu vreau sa ma gandesc 🙁
Ioana, iti multumesc ca m- ai ajutat(prin articolele pe care le scrii) sa imi lovesc din ce in ce mai putin copilul. Imi este rusine sa recunosc, dar asta este adevarul. Sper sa ma pot controla si sa nu-l mai lovesc si sa nu mai urlu la el. De cand mi-am schimbat eu comportamentul si copilul este mai intelegator. Ai scris undeva ca cei mai obraznici copii sunt cei care primesc bataie si mi-am dat seama ca ai dreptate. Vreau sa fiu o mama mai buna!!!
Felicitari, Gabriela! Sa stii ca nu esti singura care a gresit. Important e ca ne-am dat seama ca nu e bine ce facem si ca ne straduim sa ne schimbam. Sper sa reusim sa-i convingem pe cat mai multi de lucrul asta. Regret incredibil de mult cand m-am enervat, mi-am pierdut controlul si mi-am bruscat copilul. Incerc sa ma consolez cu gandul ca era prea mic sa tina minte si ca nu il va afecta pe termen lung. Sper sa ma ierte Dzeu, ca eu oricum nu ma pot ierta. Incerc sa ma consolez cu gandul ca nu l-am batut, ca altii fac mai rau. Alta scuza ca sa pot sa traiesc cu mine nu stiu…
Te incurajez sa continui, eu nu mi-am batut copilul, dar cand era mic il puneam la colt. Pe la 4-5 ani am renuntat total la pedepse, de orice fel, si culmea, este mult mai intelegator, dupa cum spui tu. Acum are 11, si regret pana in varful unghiilor momentele in care am folosit pedeapsa 🙁
Am tot citit despre violenta fizica si verbala asupra copilului dar atunci cand vezi cu ochii tai impactul este sfasietor:eram in curte si pe trotuar treceau 2 mame si copiii mergeau in fata lor,o mama a strigat la copil sa opreasca: Bogda opreste-te,futuți mama mătii!!! Si copilul venea deja cu lacrimi in ochi si cu mâinile ridicate ca aparare. Doamne toata ziua m-a urmarit intamplarea!