Iartă-te!

Care e cel mai important sfat pe care l-aș da oricărui părinte, la început sau mijloc de drum? Care-ar fi primul lucru pe care l-aș spune unei femei care nu-și mai găsește locul? Cum aș încera să ajut orice om care-mi cere ajutorul? I-aș spune să se ierte.

Uite, omule, femeie, mamă: în tine e un copil, nu copilul tău, ci chiar tu, copilul care ai fost și care, uneori încă mai ești. Copilul acela a suferit când ai fost mic. A fost poate lăsat prea mult singur de părinți, poate a suferit de dorul lor, poate nu a fost ascultat, ținut în brațe, poate n-a știut niciodată sigur că e iubit, că e în siguranță, că nu va fi părăsit niciodată. Copilul din tine e încă acolo, n-o să dispară niciodată, pentru că tu ești, printre altele, și el.

Ia-l în brațe tu. Ia-te în brațe. Spune-ți că ești de ajuns. Acceptă-te.

Așa-i că mereu faci cum crezi mai bine? Că de fiecare dată te lupți pentru cele mai bune decizii, pentru ca toată lumea să fie fericită? Sigur e așa.

Uneori, nu iese. Și nu din vina ta. Nu controlezi tu pe alții, întâmplările, viața. Nu te mai învinovăți pentru toate, pentru tristețea altora, pentru vase sparte, pentru vacanțe stricate, nu te mai învinovăți că te simți vinovată. Iartă-te, ai făcut ce ai putut în condițiile date.

Uneori te enervezi pe copil. Ridici vocea, poate și palma. Imediat după, îți pare rău, te simți ca ultimul om. Dar nu ești ultimul om, ești tot tu, aceea care mereu încearcă să fie bine. Toți pierdem controlul uneori, mai des sau mai rar, în funcție de temperament, de gradul de oboseală și de gradul de toleranță la oboseală al fiecăruia. Nu e vina ta, pur și simplu ăsta e locul în care te afli acum. O să fie mai bine.

Alteori ești nefericită, deși, pe hârtie, ai toate motivele să fii bine. Alții au probleme mai mari, cu toate astea nu ți-e bine. Nu știi de ce și asta te scoate din sărite, te face să te urăști: Eu de ce naiba nu pot fi niciodată mulțumită cu ce am? Ce e în neregulă cu mine? Nimic altceva în afară de faptul că ești om. Toți suntem așa. E parte din noi.

Fericirea nu e un drum continuu, așa cum regăsim uneori scris pe poze frumoase, pe Facebook. Fericirea e o emoție de moment, ceva ce simți din plin acum, iar peste o oră ai și uitat c-ai simțit-o. E normal, așa suntem toți. Fericirea e doar o stație, drumul e plin cu tot felul de alte emoții, nu toate frumoase. Ne luptăm să ajungem la fericire, până la ea trecem prin frică, tristețe, deszgust, furie, letargie, iar tristețe, și tot așa.

Uneori, nu te ajută nici chimia propriului corp. Hormonii schimba gramajele și te dau peste cap când te aștepți mai puțin. Dintrodată, totul te enervează sau te face să vrei să plângi. Te gândești, din nou, că e vina ta. Dar nu e, nu poți controla hormonii, poți doar să accepți că e și asta o fază care va trece cu bine.

Așa că iartă-te, acceptă totul despre tine. Gândește-te la copilul mic din tine, care vrea să-l îmbrățișezi, să-i spui: te iubesc așa cum ești, nu ești singur, o să fiu lângă tine mereu, vino să te iau în brațe, să te mângâi pe cap, să-ți spun cât ești de frumos, de bun, de perfect.

Când copilul din tine e singur, speriat, amenințat, te simți pierdut. Te copleșesc sentimente pe care nu le înțelegi, nu știi de unde vin, cum să le faci să plece.

Închide ochii. Te vezi acolo înăuntru, mic, cu mâinile îndreptate în sus, cerând o îmbrățișare? Dă-ți îmbrățișarea asta. Fă-o acum. Fă-o și diseară, înainte să adormi. Și mâine dimineață, înainte să te dai jos din pat. Ai grijă de copilul din tine așa cum ai grijă de copiii tăi: iartă-l, iubește-l, mângâie-l când are nevoie de asta.

E mult mai ușor să lupți cu viața, care nici ea nu-i floare la ureche, când ai făcut pace cu tine.

shutterstock_348749855

Sursa foto: îmbrățișare via Shutterstock.com

Pin It

28 Comments

  • angelica spune:

    Foarte frumos spus!

  • Melania spune:

    Mulțumesc.

  • Roxana spune:

    Mi-au dat lacrimile, atat de tare m-ai emotionat! Cred ca aveam nevoie de mesajul asta 🙂 Iti multumesc, Ioana!

  • Raluca spune:

    Buna dimineata si MULTUMESC! Asa mult ma bucur ca esti in viata noastra, pe blog, pe facebook, in biblioteca, in telefon. Stiu ca tu si cu mine si cu altii putem face lumea asta mai buna pentru noi si pentru puii nostri. Sa ai o zi frumoasa, printesa Ioana.

  • Diana spune:

    Mi-a mers la suflet articolul acesta. Multumesc.

  • Loredana spune:

    Taie în carne vie textul ăsta, Ioana. E atât de simplu și de dureros, totodată. E atât de real și de crunt. Asta facem. Punem pe noi o presiune fantastică. Așteptăm să fim puternici în orice situație. Nu ne iertăm. Vrem să facem și să putem toate. Să nu cumva să dezamăgim. Să nu cumva să fie ceva ce am greșit.

    E istovitor. Și copilul acela din noi plânge cu lacrimi de sânge.
    Aș vrea să fie mai ușor să ne iubim pe noi înșine, să știm cum să facem asta. Dar, de multe ori, când nici nu știm cum e să fim iubiți, de mici copii începând… cum am putea să ne iubim noi pe noi? Să învățăm, cum învață copiii să meargă, pas cu pas.

  • V. spune:

    Multumesc din suflet, Ioana, pentru acest articol. Trec de multe ori prin starile descrise mai sus si cel mai rau imi fac singura, invinovatindu-ma pentru ce simt. Am facut o perioada terapie si cea mai eficienta tehnica pe care am invatat-o acolo e asta – cu constientizarea, acceptarea si imbratisarea copilului din mine. Insa de multe ori uit de ea, multumesc ca mi-ai reamintit si multumesc ca ai scris despre asta (nu ma mai simt singura cu astfel de probleme).

  • andreuta spune:

    multumesc!

  • Flo spune:

    Pentru mine este cel mai frumos articol scris vreodată. Mulțumesc!

  • Andreea Ilie spune:

    Cand eram mica, si atunci cand ma loveam era vina mea si meritam urlete si certuri cand, zau, daca de astea aveam nevoie. Tin minte ca mi-am bagat piciorul intre rotile bicicletei ( stateam pe portbagaj, aveam 5 ani), iar printre acele dureri atroce, nu am auzit decat „ti-am zis sa nu iesi afara, e vina ta, uite-te ce ai facut, etc” in loc de imbratisari calde si sarutari si cuvinte de totul va fi bine. Iar cand imi amintesc astfel de momente, ma bucur nespus pentru ca pot sa ii dau copilului meu toate imbratisarile din lume, toate sarutarile din lume atunci cand are cea mai mare nevoie de ele, indiferent de ce zice unul sau altul… Pe copilul din mine il imbratisez imbratisand copilul venit din pantecul meu. Si ma simt mai bine.

  • Alina spune:

    E un text foarte frumos și realist! Felicitări pt el! Eu una m-am simțit ca și cum gândurile mi-ar fi fost așternute pe hârtie. Pana nu înveți sa te ierți și sa te accepți necondiționat e foarte greu sa dăruiești așa ceva celorlalți. Sau sa te bucuri cu adevărat de ceea ce îți oferă viața. E greu sa faci asta când nu ești obișnuit, dar e bine sa o faci cât de des poți. Și sa iti oferi îmbrățișări și încurajări din perspectiva adultului pt copilul interior. Și el merita aceeași dragoste ca cel căruia I-ai dat naștere.

  • Cristina spune:

    Iti multumesc!

  • Mihaela spune:

    Multumesc pentru articol. Este scris foarte frumos. In terapie, metoda se numeste „inner child discovery”.

  • simona spune:

    Un articol care te face sa plangi si te vindeca…Multumim,Ioana!

  • TheKid spune:

    Un articol emotionant

  • Eu spune:

    Il simt pentru mine! Multumesc!!! Esti minunata!

  • lorena spune:

    Frumos articol! :*3 Imi place mai ales definitia fericirii.

  • elena spune:

    Offfff,iubirea de sine.Unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care poți sa ți le dăruiești ție însuți este acceptarea,iertarea și iubirea de sine.Atunci când ești în armonie cu tine însuți, atunci când nu te critici sau te judeci,atunci când nu îți adresezi cuvinte jignitoare tot Universul te ajuta spre îndeplinirea dorintelor.In noi toți exista un copil interior, pe care atunci când plânge sau este speriat,noi adulții care am devenit ar trebui sa.l luam in brate și sa.i spunem ca totul este bine,sa nu fie speriat ca noi suntem acolo și ca nu îl vom abandona.Atunci când te accepți și te iubești asa cum esti,doar atunci poți evolua și te poți dezvolta spre a deveni cea mai buna varianta a ta.

  • Alina spune:

    Ma bucur sa citesc acest articol acum. Aveam nevoie de el. Mulțumesc!

  • Izabella spune:

    Super articolul, dar cum facem asta? Cred ca inca nu înțeleg …
    Cum pot sa ma ajut eu pe mine? Sau pe copilul din mine?
    Eu simt ca acum, fiind mama si soție, nu mai pot sa am întrebări – trebuie sa am răspunsuri, nu mai pot sa am probleme – trebuie sa am soluții, nu mai pot sa cer suport – trebuie sa ofer suport…Etc…
    Cum sa ma liniștesc si sa ma sprijin eu pe mine însămi, cand înainte erau părinții, dar acum suntem capi de familie si de cele mai multe ori trebuie sa oferim, nu sa primim?
    Dar ai dreptate, inca avem in noi un copil care merita sa primească si el ce oferim la alții, dar cum, cum faci asta?
    M-ai pus pe gânduri, la modul pozitiv, multimesc de articol…

    • dojo spune:

      Izabella, e foarte simplu: tocmai pentru ca esti cap de familie si trebuie sa oferi non-stop dragoste, in acelasi timp te vindeci si tu.

      Stiu ca suna ciudat, dar eu simt ca recuperez ceva din copilaria mea destul de tumultoasa (pana la 5 ani) prin faptul ca-mi iubesc si dragalesc fiica toata ziua. Si ca incerc sa am doar cuvinte frumoase pentru ea (desi o mai am si cate o mustrare, chiar daca blanda, ca mai sare si ea calul).

      Bunica mea spunea acum ceva timp ca prin modul in care imi cresc copilul, imi razbun vechile dureri. Si probabil ca are dreptate.

      Ideea este sa faci cat poti tu de bine. Nu vei fi perfecta niciodata, mereu vei gresi ceva. Gresim cu totii. Dar investeste MULTA iubire in copil si fa cum poti tu sa-i fie bine. Si e suficient.

      Si invata sa iti accepti limitele (ca le avem cu totii) si sa iti apreciezi calitatile (pe care le ai din plin).

      E mult de muncit, cand ranile sunt adanci, dar se poate.

    • Mia spune:

      Încearcă sa iti faci viata mai ușoară ca sa ai timp sa o faci si plăcută: gătește lucruri simple, arunca din casa orice nu iti este util, fa curat atat cât sa nu va pună sănătatea in pericol (plus atunci cand poti, curatenie generală, neaparat implica sotul aici), nu iti aduce de lucru acasa ce nu ai terminat la birou, etc. DAR: mergi in parc, joaca-te cu cei mici cu nisip, aleargă cu ei, organizați un picnic in weekend, fa-ti abonament la gym (si tine-te de el), ocazional coafor, manichiura, putin shopping, corespondeaza cu sotul prin mesaje haioase cand sunteți la munca… Si adopta o atitudine de detașare (sa nu zic nepăsare) fata de tot ce te-ar putea influența negativ. 🙂

  • andreea spune:

    Of, da, avem de lucru cu noi. Multumesc. Si pentru ca mi-ai amintit de o experienta din urma…ma bucur sa o impart azi aici cu voi, poate ii e cuiva de folos….

    http://andreeadragomir.blogspot.ro/2014/02/vinovatia-este-o-fetita-murdara.html

  • deea spune:

    Dar cum sa te ierti cand toti din jur te arata cu degetul si nu te iarta, nici macar nu te iarta ca te-ai iertat? Ca mama trebuie sa fii mai mult decat perfecta, sa te ridici la inaltimea tuturor asteptarilor, nu ai voie sa faci mai putin. Cele doua liniute roz au alaturi scris ” vinovata pana la proba contrarie”- sigur ca acea proba niciodata nu apare. Internetul e plin de articole care iti zic cat de mult gresesti, blogurile la fel, comentariile la articole te vor tavali prin cel mai mare noroi. Nu mai vorbesc de anturaj, de supermamele din parc etc. In sarcina ai o sumedenie de lucruri de respectat, unele se bat cap in cap dar e clar: copilul tau va fi un bolnavicios sau un retardat. Ca ai facut prea multe eco, ca ai facut prea putine, ca ai mancat nustiuce, ca ai luat prea multe suplimente sau nu au luat ulei de ficat de cod. Apoi alegi cum sa nasti fiindca te gandesti ca doar e corpul tau dar gresit, nu mai e nimic al tau. Nici dupa nu poti alege, alaptarea exclusiva si prelungita e calea. Imediat sar cateva persoane sa iti explice ca nu ai facut tot ce trebuia si uite cifrele, e clar ca mai bine dau copilul la gunoi si faci altul, oricum asta e condamnat. Sigur, daca l-ai scapat la zahar e dezastru, alte „studii” care iti explica ca logic ar fi sa faci si cativa ani de inchisoare pentru asta. Cum sa nu iti permiti o gradinita ce a nu dea dulciuri copiilor? Dar cand l-ai facut nu stiai ca esti o sarantoaca? Cum sa crezi ca nu va pati nimic de la dulciurile alea? Stai sa vezi date si studii, inconstiento. Apoi e clar ca trebuie sa fii mereu zen, sa nu tipi, sa nu te certi nici cu partenerul nici cu copiii si nici macar cu pisica fiindca traumele sunt ireparabile si vei creste un psihopat. Nu crezi? Uite studii si date. Nu conteaza daca sunt sau nu pe bune, important e ca sunt. Iar tu esti o ratata. Si mai vrei sa te ierti?
    Culmea e ca treaba asta cu iertatul de sine si cu ” faci o treaba buna, mamico” apar pe multe siteuri care in rest promoveaza perfectiunea. Sigur, e vorba doar de mame. Daca tatal ramane 2 ore singur cu copilul si reuseste sa il tina in viata e alta treaba.

  • Oana spune:

    Aveam nevoie sa imi spuna cineva ca e ok cateodata sa fii nefericita, desi pe hartie ar trebui sa fii cea mai fericita 🙂

  • anila spune:

    Draga Ioana ,Mi-au dat lacrimile!am plans in primul rand pentru ca articolul reprezinta foarte bine starea mea actuala de spirit si in al doilea rand pentru ca ..tu ..ai spus lucrurilor pe nume si mi-ai dat o raza de speranta .atat de mult regret cand ridic vocea in fata copiilor pentru ca mai tarziu ,poate si palma…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *