Bătea vântul în fața librăriei de pe bulevard

Stătuse minute bune cu ochii în vitrina cu cărți. N-avea de gând să cumpere nimic, doar îi plăcea amestecul de culoare, litere, flori și siluete de pe copertele lucioase. Construia povești despre cărți doar privindu-le coperta pentru câteva secunde. Asta roșie sigur e o poveste de dragoste interzisă, pentru doamnele pensionare care încă mai dau bani pe cărți. Asta cu baloane e pentru adolescenți, ceva cu droguri și poate o sinucidere. Asta cu o siluetă albă pe fundal negru sigur e ceva cu politica, bleah, să n-aud de politică, sunt sătulă de toți…

Când în sfârșit a reușit să-și desprindă privirea de pe geamul pe care-l aburise în dreptul nărilor, a făcut un pas spre dreapta și și-a întors brusc tot corpul către stradă, decisă să se grăbească acasă. Acolo, privind-o fix, era el.

A încremenit. L-a privit din cap până-n picioare, surprinsă și lacomă deodată.

Nu-l mai văzuse de mai bine de zece ani. Îl visa aproape în fiecare noapte, dar nu-l mai văzuse de-adevăratelea de când se întâlniseră, tot întâmplător, într-o ceainărie. Schimbaseră câteva vorbe, se despărțiseră cu un sărut în aer, Să fii bine, i-a spus ea, Și tu, i-a spus el, iar ea e ieșit afară în ploaie, deși ar fi dat orice să mai stea cu el un minut, sau mai degrabă toată ziua aceea și încă niște mii de zile, câte mai avea de trăit.

El. Al ei, într-o altă viață.

– Hei, ce surpriză, de când nu ne-am mai văzut… ce faci, ești bine? i-a spus dintr-o suflare, sincer bucuroasă că-l vede, emoționată, cu obrajii arzând.

El o privea fără să spună nimic. O privea cu ochii lui negri și rotunzi, deasupra cărora plutea mereu o vagă urmă de încruntare. Cu mulți ani în urmă, când erau împreună, ea obișnuia să-l tachineze spunând-i că el e, probabil, singurul om de pe pământ care se încruntă și când râde în hohote.

E drept că nu-l văzuse niciodată râzând în hohote. Râdea uneori, dar reținut, cu zgârcenie. Rar râdea. Cel mai adesea doar asculta, uneori zâmbea. Vorbea puțin și rar, de parcă s-ar fi născut cu un număr fix de cuvinte pe care le poate rosti de-a lungul vieții și se teme să nu le irosească.

Acum nu râdea, nu vorbea, nu zâmbea. Doar se uita la ea fix, ca la un afiș care conține un mesaj important. O citea.

– Ești bine? De ce nu spui nimic?

Ea se simțea ciudat, nepotrivit. Ochii lui o răscoleau temeinic, scotoceau cu viteză în măruntaiele ei, prin sertarele minții și prin camerele inimii, după rămășițe de-ale lui sau de-ale lor împreună, ori poate doar nu știa ce să-i spună. O privea și atât. Ea se simțea făcută vraiște, răvășită pe dinăuntru ca atunci când te calcă hoții.

– Hai că mă sperii, omule! De ce te uiți la mine așa?

Vorbea, dar îi venea să tacă. Voia să-l privească și ea așa cum o privea el. Doar să se uite la el cât pentru un deceniu de dor, de lipsă, de durere, de întrebări și plâns cu nasul în mânecile prea lungi ale pijamalei de mamaie, din bumbac scămoșat, cu desene spălăcite. Ar fi vrut să fie mai puțin femeie și mai mult suflet. Să poată să tacă. Măcar o dată în viața ei să nu spună tot ce-i trece prin cap. Să se bucure în liniște de un moment pe care-l aștepta de-atâtea zile și nopți. Să-l răvășească și ea cu privirea, să-l scotocească pe dinăuntru, să afle tot ce nu-l putuse întreba atâția ani la rând.

Așa că a tăcut și ea.

Stăteau amândoi față în față, în vânt, sub luminile abia aprinse ale bulevardului, privindu-se în ochi, în tăcere. Ea mai scundă decât el cu un cap, cu mâinile strânse la piept ca să-și țină de cald, cu capul dar ușor pe spate, cu poșeta căzută de pe umăr, cu fularul desfăcut pe jumătate, cu bretonul lipit de fruntea umedă. El cu paltonul negru descheiat, cu amândouă mâinile atârnând inert pe lângă corp, cu părul ridicat de vânt și urechile roșii de frig.

Stăteau amândoi ca doi copaci neclintiți, plantați la o distanță suficient de mare cât să nu se poată atinge vreodată, dar suficient de mică încât să se poată privi în ochi neîncetat, orice-ar face.

Ea sigur asta așteptase toată viața ei de adult. Să-l privească pe el în timp ce el o privește.

Nu auzeau și nu vedeau nimic în jur. Nici ambulanțele care au trecut cu mare urlet pe bulevard, nici copilul care și-a scăpat pe jos covrigul și-a început să strige nervos după el, nici câinele care-a așteptat cuminte culoarea verde a semaforului ca să traverseze pe partea cu șaormeria, în speranța unei cine calde.

Ce bine, e, Doamne Dumnezeule, ce bine e… se gândea ea. N-aș mai face nimic toată viața. Aș dormi și aș mânca și aș lucra aici, în frig, în picioare, doar cu ochii la el. Nu mi-ar lipsi nimic, n-aș cere nimic. Mi-ar ajunge ochii ăștia nenorociți ai lui, cu încruntătura aia enervantă, care mă face să mă simt mereu în urmă, mereu puțin greșită, mereu insuficientă, doar să se uite la mine, să mă vadă, și viața mea ar curge într-o fericire fără pauză. Doamne, cât de dor mi-a fost, cât de cald e aici, cu el la celălalt capăt al privirii…

Se simțea, în sfârșit acasă. Deși-i înghețaseră capul și mâinile, dinăuntrul ei mocnea o căldură care-o speria. Abia acum se simțea acasă. Deși casa ei adevărată era, de mulți ani, trei străzi mai încolo, alături de soțul ei și de copiii lor care semănau mai mult cu ea. Dar aici, în drum, pe marginea bulevardului zgomotos care devenise dintr-odată mut, abia aici și acum se simțea acasă. Cu acest bărbat mult mai înalt decât ea, care o privea fix, ca pe un afiș greu de citit. Doamne Dumnezeule, de ce mă privește așa, și doamne, cât de mult îl iub…

N-a apucat să-și ducă gândul la capăt. Brusc, el și-a mutat privirea peste umărul ei, a ocolit-o fără un cuvânt și-a plecat hotărât mai departe, cu privirea în pământ.

S-a întors după el, dar n-a avut puterea să-și dezlipească tălpile de pe asfalt, să-l urmeze. L-a privit cum dispare după colțul librăriei și imediat s-a gândit că poate i s-a părut. A tras aer în piept cu zgomot și poftă, de parcă până atunci, vreme de minute bune, nu respirase deloc. A vrut să plece spre casă, dar nu mai știa unde stă. Nu mai știa cine e. Ce vrea. O cuprinsese, din nou, o tristețe de moarte. De parcă fusese pe lumea cealaltă tot timpul până atunci, până în fața librăriei, înviase preț de câteva minute sub privirea lui, iar acum murea din nou, pentru cine știe câți ani lungi, interminabil de lungi.

Nu, nu i se păruse. Ochii îi ardeau, iar obrajii purtau pe ei două urme uscate de lacrimi care curseseră în șir, una după alta, până pe barbă și apoi pe gât. Gulerul puloverului moale de lână albă era umed și cald.

La naiba, cât sunt de femeie, s-a gândit cu ciudă. Am plâns. Am plâns și nici măcar nu mi-am dat seama. Trebuia să-i spun. Să-l scutur. Să-l întreb. Să-i cer. Să-i povestesc. Sâ-i spun cât sunt de fericită. Să-l plesnesc cu sete peste față. Să-l cuprind cu brațele și să-i miros pielea. Să-l urăsc. Să-l iubesc. În loc, am plâns. Și nici nu mi-am dat seama.

Și-a ridicat pe umăr poșeta grea, și-a șters obrajii pe rând, cu podul palmei, și-a așesat fularul la loc în jurul gâtului fierbinte și a pornit încet spre casă.

shutterstock_512929924

Sursa foto: umbre via Shutterstock.com

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4183

31 comentarii

  1. Fragment din partea a doua a romanului?Am inceput sa citesc in sfarsit romanul,pe bucatele, cu un bebe in brate si altul mai mare in spinare ?…Spor la scris ca tare fain scrii!!!!!!

  2. Presimt ca o sa am o biblioteca plina de Ioana Chicet-Macoveiciuc. Abia am terminat „Miercuri, respiram”, am citit-o dintr-o suflare. Urmeaza inca una, ma bucur mult! Scrii frumos Ioana, felicitari!

  3. Mi-ai amintit de o poezie frumoasa, care incepe asa:
    „In gradina pe care mi-o amintesc
    sufla un vant ce misca frunzele
    din gradina unde
    scriu acum.”
    Si, treaba hazlie, apropos de poezie, eu o vreme eram convinsa ca iv cel naiv e chiar sotul tau. Adevarul e ca nu v-am urmarit indeaproape si constant. Nu conteaza daca mai cred, m-ar amuza sa stiu daca s-a mai gandit cineva la una ca asta. (Si sper ca nu-mi va transmite jumatatea ta niste nenumibile urari acum.)

    • Pfoai ce poezie frumoasa….

      Imi place tare mult Iv, dar nu in calitate de soț, numai de poet. Și soțul meu e poet uneori, dar nu e Iv (din ce stiu eu). 🙂

  4. ah, am citit Miercuri, respiram…fara sa respir 🙂 esti o scriitoare absolut minunata, iar eu citesc povesti rusesti de la 6 ani si pana-ntra 8 a citisem toate romanele de dragoste frantuzesti din libraria Ploiestiului. Am continuat, desigur, cu carti deopotriva profunde, frumoase mai tarziu cand le-am inteles 🙂 Da, citesc de cand ma stiu , de la carti la reviste, bloguri, site-uri, etichete si prospecte 🙂 Iar tu scrii minunat!!! Felicitari! Sper sa traduci cartile si-n engleza, sa ajunga internationale. MERITI!

  5. Scrii foarte frumos! Cred ca stii deja 🙂
    Interesant e ca povestea are mult suspans si de fapt nu e clar daca e de dragoste sau …e o relatie parinte – copil.

    • Cu aceeasi curiozitate am parcurs si eu randurile. 🙂 Sper sa fie, oricum, parte din urmatorul roman.

  6. Scrie, Ioana, și povestea din partea lui, ce simțea, ce credea el privind-o, ahh, tare mi-aș dori să știu asta. C-avem adesea momente de-astea, mie clar mi-a sângerat, citind, niște momente de-astea netrecute, nevindecate, ne…murite. Și întrebarea e, mereu… el, celălalt… el ce simte? N-are voie, nu-i așa, să treacă, pur și simplu, fără să fie răscolit. N-are voie. Măcar atât s-avem. Uff.

  7. Din cand in cand vii tu cu cate un fragment din asta care ne duce.. in alta viata. Mda, super faza cu in fata multor librarii bate vantul.Foarte foarte..profund!

  8. Pff, de-as fi avut puterea sa nu-mi dezlipesc talpile, asemeni eroinei tale… Ce simple ar fi fost toate! Inca o data, Printeso, povestile tale sunt terapeutice, habar n-ai cat alina. Te citesc cu drag.

  9. Acum cativa ani scriai despre o mama care ii spune baietelului ei ca va trebui sa plece o vreme…si am avut exact aceeasi senzatie ca nu trebuie sa mai urmeze nimic dupa fragmentul respectiv. Decat, poate, dupa cativa ani, randurile de mai sus.

  10. Of, nici nu am putut citi tot, doare. Zeci de astfel de momente, de priviri, de fugi, de neîncredere, de uitări. Apăsarea nevăzută a brațelor care nu s-au strâns niciodată îndeajuns. Cuvinte care răscoleau adâncurile sufletului. Implauzibila posibilitate să se adeverească fantasma cea mai dulce a anilor când încă mai credeam în dragoste. Incongruența dintre imaginea lui prea strălucitoare și a mea prea plină de noroi. Amintiri conștientizate prea târziu, prea dulce-amar, prea greu de îngropat la loc.

  11. Ioana, jur ca ai scris aici o parte din sufletul meu – una pe care o pastrez numai pentru mine si nu o stie nimeni… am inghetat cand am inceput sa citesc!!!

    Asa ma bucur ca a plecat la final… unele povesti nu au nevoie de continuare. Oricum, ai scris superb! 🙂

    • buna, imi trimiti un articol cu diacritice pe printesa@printesaurbana.ro si eu iti spun daca-l pot publica (in principiu public cam orice nu promoveaza lucruri care contravin grav valorilor si principiilor noastre).

    • da. articolul a fost, de fapt, punctul de pornire. primul text din carte a fost acesta. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *