Jocul care mă ajută să vindec copilul din mine

După mai multe episoade în care copiii mei (foarte mici pe atunci, acum sunt muuult mai mari, cel mic are doi ani și jumătate 😛 ) au reușit să mă pună față în față cu propria furie și lipsă de răbdare, mi-am dat seama că e foarte important să înțeleg ce mi se întâmplă și să rezolv rapid dacă vreau să le ofer ce-i mai bun din mine și din lume. Am văzut că, de fapt, furia era a Ioanei mici, a copilului din mine, care se cerea și el răbdat, înțeles, acceptat, așa cum el vedea, de-acolo, din mine, că fac cu și pentru copiii mei.

Așa că am inventat un joc care să mă vindece și i-am invitat pe copii să-l joace cu mine. Prezența lor e foarte importantă, altfel nici nu cred că ar fi mers. Înainte de orice însă, le-am explicat:
– Puilor, uneori, când voi sunteți nervoși sau supărați și obosiți și aveți nevoie de iubirea și înțelegerea mea, mie îmi este greu, pentru că atunci când am fost eu mică, nu am prea primit multă acceptare și iubire. Mama și tatăl meu lucrau mult, eu stăteam la bunici și îmi era mereu dor de ei, și acum, Ioana mică vrea și ea iubire de la mama și de la tata. Vreți să facem un joc în care primește și mami mică niște iubire?

Răspunsul lor este, invariabil, un entuziasm nemaipomenit! Vor să se joace cu mine, vor să mă ajute să mă vindec, vor să îmi fie alături, și asta e terapeutic deja, deși încă nici n-am început să ne jucăm.

Îi invit apoi să își aleagă un rol: unul poate fi mama, altul tata, eu sunt bebe Ioana. Uneori Ivan vrea să fie mama și Sofi vrea să fie tatăl, alteori vor amândoi să fie mama, alteori vor amândoi să fie tata, jocul e flexibil, regulile sunt puține.

Începem cu momentul nașterii (dacă avem vreo mamă în joc). Eu sunt nou-născutul care plânge mult și dă haotic din picioare, iar ei se învârt ca titirezul în jurul meu, să mă ajute să mă liniștesc.

Mă prăpădesc de râs când îi văd cum stau față în față și se întreabă, cu moace îngrijorate:
– De ce plânge?
– Nu știu, poate îi e foame?
Apoi unul dintre el, cel care e mama, vine să-mi dea să sug. Îmi ia capul de pe podea și și-l lipește de tricou. Eu sug acolo imaginar, apoi râgâi tare, ei râd cu poftă. Apoi iar plâng. Ei se adună iar deasupra mea cu mâinile în șold:
– De ce plânge iar?
– Poate a făcut caca?
Eu dau din picioare în toate direcțiile și plâng, iar ei se reped să-mi schimbe, simbolic, scutecul.

Și tot așa. Plâng mult, cer în brațe, ei mă leagănă, apoi adorm, ei se liniștesc, apoi brusc iar încep să strig, le rod mâinile și părul, râd, zic aguguguuuu, iar ei râd în hohote. Rar se întâmplă să vadă un adult tăvălindu-se pe jos cu picioarele în sus, strigând că a făcut caca sau că îi e foame sau că uaaaaa, vrea să guste din pisică.

Într-o zi, după ce ne-am tot jucat așa o oră încheiată, Ivan a oftat, a așteptat să mă prpesc din plânsul meu de bebelul și mi-a zis:
– Mami, e gheu!

Mi-am zis în gând: eheee, știu! i-am zâmbit și am schimbat jocul, a vrut el să fie bebe, pentru că obosise.

Cu surpriză am aflat că și tatăl lor joacă acest joc cu ei, nu știu dacă la propunerea lor sau a lui. Ce știu sigur e că pe mine m-a ajutat mult, și cred că îi ajută și pe ei să mă cunoască, să mă apropie, să îi las să mă vindece. Cel mai mult în joc le cer îmbrățișări și iubire, și ei au atâta de oferit la acest capitol! Când mă iau în brațe cu măinile lor scurte și grăsuțe, când mă mângâie pe păr, când se prefac că îmi șterg lacrimile, așa cum m-au văzut pe mine ștergându-le pe ale lor, e terapie curată pentru toți.

Le place și lor mult jocul acesta, îmi cer să-l jucăm o dată la câteva zile. Uneori jucăm varianta în care bebe Ioana a crescut și merge la grădi, iar ei trebuie să mă ajute să mă îmbrac, îmi fac de mâncare, mă duc și mă iau de la grădi, discută între ei despre mine ca oamenii mari. E foarte simpatic să îi aud folosind expresii pe care eu și tatăl lor le folosim despre noi sau despre ei. De exemplu, când Sofia e mama, ea îi spune mereu copilului că trebuie să plece cu avionul la o lansare și că n-o să-i aducă un cadou, ci doar pe ea însăși, când se întoarce, iar Ivan, care e tatăl, spune că trebuie să plece la serviciu și că seara o să vină târziu, că se duce la tobe.

La un moment dat m-am gândit că poate nu e corect să-i implic în împlinirea vechilor mele nevoi (care au rămas neîmplinite și există și acum), însă un terapeut cu multă experiență mi-a spus că oricum, noi toți ne vindecăm în relații, uneori chiar fără să ne dăm seama, iar faptul că eu o fac conștient și cu acordul lor, după ce le-am explicat ce se întâmplă, face lucrurile corecte și eficace.

Pe noi ne ajută, poate o să vă fie de folos și vouă. Până la urmă, tot copiii suntem cu toții. Toți avem nevoie de alinare, iubire și grijă din partea celor pe care îi iubim, indiferent de vârstă.

Jocul care mă ajută să aflu ce-a făcut Sofi la grădi este acesta. Acesta e jocul care mă ajută să mai și stau degeaba. Iar acesta este jocul care mă ajută să scot copilul din pasa NU VREAU.

shutterstock_411893314

Sursa foto: mama și copiii la joacă via Shutterstock.com

Pin It

23 Comments

  • Mamadedoi spune:

    Ma bucur ca te ajuta. Baietelul meu cel mare are trei ani si jumatate. De cateva luni, de la nasterea fratiorului, a devenit rece si distant, momentele noastre de afectiune sunt tot mai rare desi m-am straduit sa il tin aproape. Ma doare cumplit, imbratisarile lui vindecau orice, acum tanjesc dupa ele asa cum o faceam in copilarie, dupa cele ale parintilor. Poate ii va surade ideea de a avea grija de mami bebe. Multumesc pentru idee!

    • Oana spune:

      Cunosc sentimentul, tot trei si jumatate are si al meu si e o fire foarte introvertita, greu se exprima. Pe cand inainte de nasterea micutei isi gasea alinare in bratele mele, acum nici macar asta nu o mai face, dar tot prin joaca mai rezolvam din probleme. Eu de exemplu ii zic ca mi-e dor de mirosul lui, el ma intreaba cat de dor si de aici incepem. Vorbesc cu el zambind si exagerand cu explicatiile, ca mi-e dor cat 10 case pline pe care le mimez, ma reped si iau cate o hainuta de a lui si inhalez din ea cu zgomot si asa mai departe. El rade cand ma vede cum ma tavalesc la propriu de dor. Apoi cand il culc de pranz si suntem doar noi ii povestesc soptit despre cat de mult l-am iubit de cand era in burtica, despre cum l-am asteptat. El sta aproape adormit si asculta. Ii spun ca-l iubesc. Si lucrurile se aseaza cumva pe un fagas bun.

  • adndefemeie spune:

    Noi facem mai nou un joc mai profund. Pentru ca nu reusesc mereu sa ma inteleg cu ei atunci cand vor sa faca ceva periculos (mai tot timpul adica) mergem pe ideea, incearca si vezi ce iese. Daca te lovesti sunt aici, dar promite ca data viitoare nu mai faci. Greu, mi-e tare greu sa ma abtin si sa stau sa-i privesc cum sar de pe mobila pe pat, pe pat, cum se invart pana ametesc si se lovesc mereu de cate ceva… .dar am incercat multe metode.
    Acum faptul ca pot incerca, parca ii opreste uneori si-i face sa se gandeasca la un posibil rezultat nefavorabil.
    De jucat, ne mai jucam si ne prefacem ca sunt inca bebelusi si trebuie sa-i cocolosesc din nou, dar eu inca nu am incercat sa fiu bebe. Desi nici eu nu am primit tare multa copil fiind.

    Ce am mai incercat cu schimb de roluri, a fost in momentul in care baiatul trebuie sa faca teme. Mai mereu nu are chef, asa ca uneori mai schimbam rolul. El este profesorul meu si trebuie sa-mi arate cum se rezolva exercitiile. Si prinde treaba. <3
    Mereu trebuie gasita o cale prin care ei sa-mi arate ca de fapt ei stiu, doar ca nu vor mereu sa-mi arate.

  • Starshine spune:

    Ioana, un comentariu mai mult sau mai putin off-topic: cum iti dai seama ca terapeutul la care mergi e cel ‘potrivit’ pentru tine? Ai schimbat mai multi? Intreb pentru ca si eu am fost la vreo 3. Primul s-a mutat din oras si de aceea am mers la al 2-lea, pe care dupa un timp l-am schimbat cu al 3-lea, dar parca nici acum nu sunt foarte sigura ca e ceea ce trebuie. Uneori ma ajuta, alteori insa parca am mers degeaba. Pana la urma m-am gandit ca e mai bine sa merg decat sa nu merg, dar nu trebuie sa am incredere in tot ce spune. Poate sunt si comoda si nu vreau sa il mai schimb, mai ales ca nu am o garantie ca altcineva va fi mai ok. Insa uneori nu sunt sigura ca asa e bine.

    • Mihaela spune:

      Imi cer scuze ca intervin, dar poate ar tb sa discutati aceste probleme cu terapeutul dumneavoastra, sa vedeti ce se afla in spatele lor. Sa-l provocati, sa-i spuneti ca nu aveti incredere in ce va spune, ca nu va ajuta tot timpul, sa vedeti care sursele neincrederii/indoielilor dumneavoastra. Presupun ca platiti pt serviciile terapeutului.

  • paula spune:

    Esti incredibila! le-am citit pe toate, sunt minunate. wish we had some when we were kids………

  • Eu sunt acum doar o femeie. Dar acum ceva ani in urma am fost un bebe si un copil. Stiu ca părinții mei mă iubesc,deși nu mi-au spus-o niciodată. De când sunt mamă caut mereu in cufărul meu cu amintiri. Cu greu găsesc câteva amintiri frumoase,dar le păstrez in capul meu ca pe ceva sfânt….pentru că mama a fost mereu preocupată de curățenia din casă în detrimentul nostru [mai am 2 frați mai mici ]. Pentru că am auzit in copilărie un miliard de nu uri. Tata,mai mult absent,mereu plecat cu serviciul. Și multe altele. Dar ,ciudat,copilul din mine e fericit și împăcat cu trecutul. Eu acum fac totul diferit cu zâna mea care are aproape 3 anisori. În casă la mine e ca la nebuni dar ea este mega fericită. O sufoc cu te iubescuri. O pupacesc atât cât îmi dă voie pentru că ea nu prea este o pupăcioasă si eu îi respect dorințele. Cu mare greu îi mai spun nu că na….un părinte bun trebuie să spună și nu atunci când trebuie cu adevărat. În rest un miliard de da uri și multa iubire. Îmi doresc foarte mult o surioara pentru ea dar îmi este teama de reacția ei. Este foarte geloasa când mă vede cu un alt copil in brațe. Așa că o să aștept să mai crească. Și mai vedem atunci ce va mai fi. Multa sănătate și iubire tuturor copilașilor!!!

  • Oana spune:

    Nu stiu daca e therapeutic pentru tine sa impartasesti lucrurile astea cu noi, dar pentru mine e tare vindicator sa le citesc. Multumesc ca o faci. Cuvintele tale zgandaresc, apoi pun cate un plasture pe rani tare grele..

  • Robo spune:

    eu joc cu ei mai multe jocuri din astea: eu sunt bebe generic si ei parinti sau eu sunt sofia, sofia e tata si ivan e ivan (ceea ce e foarte confuzant pt el) sau eu sunt Sofia, Sofia e pisica si Ivan e tata.
    apoi am mai fost catel bolnav, cal naravas si lup in timp ce ei au fost catei de circ, ursi polari, unul caine si unul pisica.
    la mine nu e nimic terapeutic, doar ne prapadim de ras.
    🙂

  • Dan spune:

    In cartea de „istorie a copilariei” ( link Amazon – https://www.amazon.co.uk/History-Childhood-Untold-Story-Master-ebook/dp/B00BZAMZ7U/ ) mi-a atras atentia o sectiune dedicata regelui Ludovic al 13-lea (nascut in 1601), a carui copilarie a fost meticulos documentata de catre unul dintre scriitorii de la curte.

    Se spune acolo ca regele ar fi fost de mai multe ori in pericol sa moara in primul an de viata din cauza – banala – a faptului ca nimeni din cele cateva zeci de persoane care aveau teoretic grija de el nu s-a preocupat de fapt de nevoile lui primare, de hrana si de somn. El era tratat mai degraba ca un fel de trofeu sau ca un animal de circ prin gradul de expunere publica de care avea parte, iar in particular primea bice pe spinare pentru „intarirea caracterului”.

    Ce vreau sa subliniez aici e ca am evoluat destul de mult, noi ca societate umana, daca pana relativ recent la scara istorica nici macar copiii de regi nu primeau ceea ce aveau de fapt nevoie. Oricat ne-ar fi de greu sa credem, majoritatea am avut totusi o copilarie mai buna decat un rege de secol 17, iar copiii nostri o au si mai buna.

    • cristina spune:

      Cand eram prin scoala generala, era o poezie la limba romana, despre mama lui Stefan cel Mare, si cum Stefan intors ranit de la lupta, maica-sa refuza sa il primeasca pentru ca ea nu crescuse lasi, ci invingatori. Si l-a trimis inapoi la lupta. Stau si ma gandesc, daca am transpune in vremurile noastre aceasta intamplare, ce ar zice o mama adaptata la parentingul modern?
      ” Vai, baiatul mamei, vino incoace sa iti puna mama plasture. Ce ai cautat la razboi? Tu esti crescut cu empatie, trebuie sa mori de batranete, la azil, in Corbeanca, nu pt tara.Daca se impute treaba pe aici, eventual emigram, da nu stam sa mori, tu, puiul mamei”:). Cam lipsita de empatie mama lui Stefan :). Mai erau si altii tratati nasol, nu numai Ludovic al 13-lea.

      • Printesa Urbana spune:

        Nu inteleg, tie ti se pare ok ce i-a zis lui Stefan cel mare mama lui? Adica e absolut in regula sa iti vina copilul la usa ranit, flamand si fugarit de altii si tu sa-i strigi de pe canapea sa se care, ca te-a dezamagit? A-ti iubi copilul nu are legatura cu vreun stil de parenting, modern sau traditional, atasat sau nu, are legatura cu a fi fiinta care a dat nastere unui pui.

        • IQ spune:

          Nu cred ca era vorba de dezamagire, ci de niste chestiuni care pentru ea sau pentru unii parinti sunt mai presus decat bunastarea (fizica a) copilului. La momentul acela, dragostea de tara (si implicit, pentru locuitorii acelui teritoriu numit abstract „tara”). Mai stiu niste nebuni care s-au chinuit prin puscarii, au fost torturati, unii omorati, altii schingiuti pe viata. Tot pentru concepte d-astea abstracte. Altii pentru onoare. Iti dai seama, ce prostie? Auzi aici exemplu de nebun: tatal lui Nicolae Steinhardt (evreul, nu calugarul, ca stiu ca e alergie pe aici) l-a incurajat sa nu-si tradeze prietenii, atunci cand acesta a fost arestat. Lucrurile sunt clare: trebuia doar sa zica „de rau” de Constantin Noica si era liber, ba poate si cu ceva foloase. In schimb, s-a chinuit ca fraierul prin inchisori iar taica-su a stiut foarte bine la ce l-a trimis. Niciun pic de mila, probabil ca nu-l iubea, asta trebuie sa fie.

        • Riri spune:

          Acest paragraf pare din alt autor!!!

      • Dan spune:

        Pe Stefan l-a trimis maica-sa inapoi pe „front” major fiind, nu copil de cativa ani. Hai sa nu amestecam parentingul cu metafore poetice si simboluri eroice.

        • Robo spune:

          nu, da’ de ce, chiar va rog sa vorbim in continuare despre stilul de parenting al mamei lui stefan cel mare cand el avea 40 de ani, asa cum reiese el dintr-o poezie scrisa acum 150 de ani de un pasoptist.
          uite de exemplu Cronos a vrut sa-l manance pe Zeus, si totusi Zeus a ajuns cel mai smecher, deci toate teoriile moderne de parenting sunt rahaturi, copiii o sa ajunga sa-si omoare parintii.
          wait, de fapt Zeus chiar l-a omorat pe Cronos pana la urma. sau doar l-a bagat la inchisoare? nu mai stiu.

    • Diana spune:

      Rezultatul parentingului de mama lui Stefan cel Mare: cand le-a dat pamant razesilor dupa nu-s ce batalie, i-a adunat pe toti, cu tot cu copii, si-a batut coconul domnesc in fata adunarii, dupa care si-au batut toti copiii la gramada. Ca sa nu uite :)))) (scena e din Sadoveanu, dar parca tin minte ca au descris-o si cronicarii )

      • Dan spune:

        Exista o scena similara intr-o carte a lui Nicolae Iorga, cand Stefan ar fi dat pamant unor „pribegi de la rasarit” (refugiati ucraineni, daca e sa folosim termeni de secol 21). Mecanismul psihologic e primitiv: evenimentele negative raman in memorie pentru o perioada mult mai lunga decat cele pozitive. Peste un numar de ani copiii acelor „pribegi” si-ar fi amintit sigur de bataia aceea ingrozitoare, asociata – se dorea – cu „prinderea unor noi radacini pe meleaguri straine”.

  • Maria spune:

    Doamne, nici nu ai idee cum și cât mă ajuta ceea ce scrii, cum scrii și cât de mult mă regăsesc în textele tale!
    Am trăit o copilărie grea, părinți care munceau foarte mult pentru a creste 3 copii, care nu aveau timp sa se joace, sa ne alinte, sa ne arate dragostea lor, dar își găseau timp sa ne certe și sa ne altoiasca din când în când. Am adunat frustrări atât de multe, încât de nenumărate ori simt cum o parte din mine se transforma în ‘ei’, o parte pe care multa vreme am încercat sa o uit, nu sa o vindec.
    De când am o minune în viața mea, lucrurile au devenit mai clare, realizez ca și eu am nevoie sa se poarte cineva cu copilul din mine așa cum mă port eu cu copilul meu.
    De multe ori mi se întâmplă să fiu pe punctul de a mă dezlănțui și îmi amintesc de o situatie similara descrisă de tine pe bog, tratata cu calm și joaca. Imediat starea mi se schimba, revin la mine calma, jucăușă și dornica de vindecarea mult dorită.

    Așa ca, îți multumsec din suflet pentru bucățile din suflet afișate aici, pentru idei și suport!

  • Ruxi spune:

    Oau, foarte tare acest joc. Nu am copii dar daca o sa am sper sa se joace si ei cu mine acest joc vindecator! Am ras si am plans citind ce ai scris! Minunat! http://happyintrospection.wordpress.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *