În parc, o prietenie scurtă cu gemeni

Într-o seară săptămâna trecută eram cu amândoi în parc, era cald ca vara, multă lume, înghețată, popcorn în ulei rânced, roata mare, muzică, antren, știți genul. Sofia mergea cu bicicleta, Ivan se dădea cu trotineta, iar eu îi culegeam de pe jos, când pe unul, când pe celălalt, le scuturam genunchii, le ștergeam lacrimile, îi priveam din spate cum pornesc din nou pe banda de biciclete, cu avânt, curaj și bucurie, cu obrajii roșii de efort și de ciudă că tot nu le iese.

La un moment dat, în zona de rampe pentru role și biciclete, Sofia ochește un băiețel ceva mai mare, la care se duce direct să-l întrebe dacă vrea să fie prietenul ei. Tipul i se părea cool pesemne, făcea scheme cu trotineta pe rampă.
– Noule prieten, vrei să mergi cu noi la leagăne? l-a întrebat.

Mamă, ce directă e fie-mea, eu aveam nevoie de cel puțin un an să invit un băiat oriunde, iar dacă mă invitau ei, mă ascundeam în fustele bunicii.

Flăcăul a fost de acord, apoi a abandonat rampa ca să ne însoțească. Doar că lângă el a apărut imediat și fratele lui geamăn. Sofia s-a uitat puțin de la unul la altul, și-a împins casca de bicicletă mai spre ceafă și mi-a zis în șoaptă:
– Mami, mai e unul la fel! Sunt DOI prieteni de-ai mei!

Nu mi-am dat seama dacă se bucura pentru oferta 2 în 1 sau doar era șocată, ori poate se gândea că nu e pregătită pentru doi prieteni noi. Cert e că m-a umflat râsul, am felicitat-o pentru simțul fin de observație, mai ales că băieții erau îmbrăcați diferit, apoi i-am sugerat să-i întrebe cum îi cheamă, să le fie mai ușor să se înțeleagă în prietenia lor temporară.
– Prietene nou, cum te cheamă?
– Mihai, a zis primul.
– Și pe tine, celălalt prieten nou?
– Alex.
– Perfect. Pe mine mă cheamă Sofia, a zis ea pedalând vârtos.
Din spate venea tare și ăsta micu’.
– Iar pe mine mă cheamă Ivan Macoveiciuc Ivan maie! (unde maie e mare în versiunea fără R)
– Pe tine nu te-a întrebat nimeni, l-a atenționat Sofia, din fuga bicicletei. Și oricum, se spune doar numele mic, să știi!
– Păi da, numele mic, Ivan Macoveiciuc Ivan maie.

Se opintea la trotineta ‘ceea, îi mai cădeau și șalvarii de pe el, era tot cu muci pe la nas, transpirat și motivat, mi-a fost drag de el cum încerca să se integreze. Sofia a socializat o vreme cu prietenii frați, apoi și-a găsit niște colege de la grădi și a uitat de ei. Ivan însă, nu. Toată seara m-a întrebat când de Mihai, când de Aiex, el crezuse sincer în prietenia lor. Le spusese și tot numele lui mic…

Sursa foto: în parc via Shutterstock.com

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4183

11 comentarii

  1. Woaaa, ce dulci sunt!!! cred ca te topesti zilnic! „mami, sunt Doi la fel!” ahahaha, ce am mai ras! si Ivan e ceva…”tot numele lui mic”…va iubesc si azi!

  2. Ce deliciosi sunt fratii mai mici si cum doresc ei mereu sa fie bagati in seama…off offf…Si chiar reuseste sa pronunte complet Macoveiciuc? Foarte tare!!

  3. Fetele din ziua de azi (clar ma simt in varsta 🙂 ) sunt foarte indraznete! 🙂

    Cel mare al meu de clasa 0 are o colega care il prinde prin clasa si il pupa pe obraji, il tine de mana, ii spune ca e dragut – ne-am mai vazut si la final de saptamana la distractie si am observat cum se comporta.

    O prietena de-a lui tot de clasa 0 primeste declaratii scrise de dragoste de la colegul de banca ce ii scrie cat de frumoasa este, ce ochi deosebiti are, cat de fericit il face ca sta cu el in banca…

    Pe noi cand eram clasa 1 baietii care ne placeau stiu ca ne alergau, inghionteau iar noi fetele clar nu indrazneam sa ne aratam afinitatile pentru unul sau altul.

    Traim vremuri interesante! 🙂

  4. Am o dilema vizavi de un subiect si nu prea stiu ce sa fac.Tu iti lasi copiii sa vorbeasca cu strainii ( vecini, oameni de pe strada, din metrou etc)

    • Copiii nostri nu vor sa vorbeasca cu straini, adica pur si simplu nu raspund la intrebarile lor, deci nu e nevoie sa nu-i lasam. Cu alti copiii e ok sa vorbeasca dar intr-adevar, copiii ar trebui invatati sa nu vorbeasca cu oameni straini, mai ales daca nu e parintele langa ei.

      De asta ma si irita adultii care abordeaza din senin copii straini si mai si baga cate o tampenie gen „vai ce copil mare si nu vrea sa spuna cati ani are”. Ei nu se gandesc ca pt un copil nu e bine sa interactioneze usor cu strainii.

  5. Apropo de straini, am dat azi peste o alta abordare – o mama isi lasa copiii sa vorbeasca cu strainii (daca vor, clar), dar ii atentioneaza sa nu plece nicaieri cu un om pe care nu il cunosc. Mi s-a parut mai putin confuza abordarea asta si e mai aproape de ceea ce fac si eu, ca adult, pana la urma.

    Baiatul meu intra des in contact cu adulti straini si o face cu placere si ma gandesc ca nu e nimic gresit in asta, atata timp cat se simte bine in aceasta discutie. E cam ciudat sa ii spun ca in prezenta mea are voie sa vorbeasca cu strainii, iar atunci cand e singur nu. La varsta de 3 ani cat are acum, in mod normal, nu e singur niciodata printre oameni, iar daca s-ar pierde vreodata de noi, faptul ca vorbeste cu strainii l-ar ajuta sa ne gaseasca. Ramane doar sa il ajut sa aleaga oamenii potriviti carora sa le ceara ajutorul in astfel de cazuri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *