O expresie perfectă a nevoii ei de iubire: „Mami, îmi place mai mult fața ta decât spatele tău…”

– Îmi place mult mai mult fața ta decât spatele tău, mami! mi-a zis Sofia mea într-o seară, după ce alergasem ]n parc pe trotinete toți trei câteva ore.
– Stai așa, cum adică, ce e în neregulă cu spatele meu?
Că am o față drăguță știu prea bine, aici nu am nevoie de lămuriri.
– Păi, mami, de exemplu, când eu sunt supărată și țip, și tu o iei înaintea mea, eu mă uit la spatele tău și nu-mi place. Dar când te întorci cu fața la mine și vrei să mă împaci sau doar vii înapoi la mine, atunci îmi place.
– Acum am înțeles. Ai dreptate. Cu fața e mult mai bine.

Și mi-am adus aminte de aleea din curtea bunicilor, unde mi-am petrecut cea mai mare parte a primilor ani din viață. Îmi aduc aminte perfect spatele lat al bunicii, acoperit de un halat subțire cu flori albe. Pulpele ei albe, pătate de mici vânătăi verzui. Tălpile papucilor, pe care stăteau lipite frunze și fire de iarbă din grădină. Între ridurile de cauciuc se înțepeneau uneori pietricele mici, strămutate de pe alee în talpă.
– Plec în lumea mea, îmi spunea, când o supăram cu ceva.
Și pornea agale, cu mersul ei legănat și domol, pe aleea lungă, acoperită cu bolta de vie, care ducea la poartă.
Eu mergeam în spatele ei, rugând-o să nu plece, să nu mă lase, sau să mă ia și pe mine. Nu mai țin minte cu ce o supăram, nici măcar o singură amintire despre isprăvile mele nu am. Dar spatele ei, pulpele ei, tălpile papucilor ei, pe astea le țin minte. Halatul, uneori albastru, alteori roz sau alb, părul ei gros, alb, tuns până la gulerul halatului, pe astea le țin minte. Și disperarea mea că pleacă, mă lasă singură, că nu mă mai iubește, că am dezamăgit-o.

Am înțeles perfect ce mi-a spus Sofia. M-am recunoscut în ea. Mi s-a confirmat din nou că atunci când fac lucruri care ne displac, atunci, exact atunci au nevoie cel mai mult de iubirea și acceptarea noastră. De fața noastră, nu de spatele nostru.

Dar e greu uneori, e greu să răspunzi cu iubire când tu te simți neiubit, când ești nervos, sătul, când te doare capul de atâtea urlete, când ai dat deja foarte mult și ai vrea să primești înapoi niște bine, nu iar urlete și împotrivire.

Eu încerc să accept plânsul. Plânsul e terapeutic, eliberează, exprimă, lasă pace în urmă. Nu întorc spatele decât atunci când simt că nu mai pot, când simt că alternativa ar fi să strig înapoi sau să spun lucruri care rănesc. Și spun așa:
– Puiul meu, nu mai pot să-ți ascult plânsul acum, nu mai pot, o să merg puțin mai încolo să respir, nu departe, uite, acolo la banca aceea, și apoi o să vin înapoi la tine sau vii tu la mine.

Chiar și așa, spatele meu când plec să-mi iau pauza, nu-i place. Știu asta, pe de alta parte, alternativa de a rămane și de a spune sau de a face ceva care ar răni-o mai mult mi se pare mai rea.

Ce voiam să zic povestind despre noi azi e că iată, am primit o perspectivă diferită asupra felului în care ne văd copiii noștri și am vrut să v-o ofer și vouă. Perspectiva nu e a mea, a primit-o în dar de la Sofia, care atât de frumos a exprimat ce am simțit și eu acum mai bine de trei decenii. Fața noastră le place mai mult decât spatele nostru. Spatele nostru le place când îi urcăm acolo ca pe cal sau când se ascund după el. Când sunt supărați, nervoși, când nu știu ce altceva să facă decât să se revolte sau să strige, atunci nu le place. Nu de spate au nevoie.

Ar fi grozav să fim supereroii copiilor noștri. Să știm mereu să le primim supărarea și revoluțiile. Din păcate, suntem oameni și noi, ca și ei. Uneori trebuie să alegem răul mai mic, în calitate de adulți responsabili. Câtă vreme suntem prezenți și atenți și la noi, și la ei (niciodată doar la ei, relația există întotdeauna în prezența a doi, ambii au dorințe și nevoi, ambii trebuie să facă eforturi, să le pese) și ne străduim să le explicăm și ce simțim noi, când suntem acolo și dacă am vrea să fim în altă parte, atunci construim împreună, pentru că cel mai important lucru este relația noastră. Iar relații se construiesc mai mult cu fața, uneori și cu spatele, pentru că și pauzele și supărările au rostul lor.

Sursa foto: femeie cu spatele via Shutterstock.com

Pin It

4 Comments

  • Roxana spune:

    Eu am mari dificultati in a accepta plansul, am decoperit abia de curand de ce, desi ai mei nu prea mai plang, cred ca e timpul sa iau si eu niste pauze, ca deja simt ca mi s-a umplut paharul si da p-afara.

  • Roxana spune:

    Eu am descoperit ca baiatul meu are intotdeauna un motiv clar de suparare. Si mor de ciuda ca nu-l descopar intotdeauna la timp si ma supar pe el in loc sa-l inteleg si eventual sa-i explic si lui ce simte, am observat ca-l ajuta MULT sa-i explic ce simte:iubitule, esti suparat fiinda vrei in parc si eu te iau acasa. Propozitia asta il ajuta ENORM sa se destinda, sa se inteleaga. Am avut o perioada grea cu tatal meu, a fost bolnav, si FIX in saptamana aia copilul meu s-a comportat aiurea: a plans din nimicuri, a imbrancit copii…Sunt atat de sensibili la emotiile, trairile, energiile noastre ca aproape ma sperii. Pentru ei parintii ar trebui sa fie oameni mai buni, rezolvarea e la noi. Din fericire eu imi amintesc mereu fata mamei mele, nu spatele. Fericita sau suparata, ea era acolo. Si acum e. Si dupa sperietura crunta patita cu tata, ii cer Universului si tuturor sfintilor care traiesc in el, sa mi-i lase cat mai mult timp alaturi. Si sa mearga la medic periodic!!!!!!!!!

  • Denisa spune:

    Doamne, cât îți admir stăpânirea de sine in momentele ACELEA! Eu nu reușesc mereu. 🙁 In ultimul timp mă simt atât de obosită, încât am început să le explic multe dintre reacțiile mele. Uneori poate prea mult.Fraza aceea cu „nu mai pot să îți ascult plânsul acum” e de pus în ramă în cât mai multe locuri prin casă și să ne amintim când nu mai putem. Mulțumesc pentru încă un articol atât de fain! 🙂

  • madalinamalaisteanu@yahoo.com spune:

    Scrii atat de frumos! Multumesc pentru tot ce imparti nu noi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *