Tații vorbesc limbi diferite cu fetele și băieții lor

Am stat și m-am gândit mult la asta. Adică ok, la jucării mi-am propus din start să nu fac diferențe de gen, și Sofia și Ivan au primit din toate amândoi, cu păpușile de exemplu nu s-a jucat nici unul, nici cu lego, dar Ivan se joacă mult cu mașini (Sofia nu, deși a avut și ea), în timp ce ea colorează și dansează mult (el mai puțin spre deloc). Ea e pasionată de haine de mică, el deloc (deși ea nu are cine știe ce model feminin în mine, nu mă omor cu pantofii și mărgelele, în schimb ea da). Din observațiile mele, ceva predeterminare de gen în preferințele lor există.

Dar oare le vorbesc eu diferit în funcție de gen? Folosesc cu ea cuvinte pe care cu el le evit? Reacționez diferit la semnalele lor? Aș zice că nu. Adica da, sigur, dar asta pentru că ei doi sunt diferiți, nu pentru că ea e fată și el e băiat. Iar la tatăl n-am observat chiar nici o diferență dictată de sexul copiilor. El îi drăgălește la fel, se joacă fizic cu amândoi, le explică lucruri tehnice în termeni la fel de științifici, nu, chiar n-am observat la el să le vorbească sau să îi trateze diferit.

Dar se pare că majoritatea taților o fac. Tații vorbesc într-un fel diferit fetei lor de felul în care le vorbesc băieților! Ce interesant și neașteptat (pentru mine)!

Autorii studiului (pe care îl găsiți AICI) i-au luat în colimator strict pe tați. Le-au înregistrat dialogurile cu copiii din dotare (cam 48 de ore a durat monitorizarea), cei mici având între 1 și 3 ani. Și-au notat tipurile de cuvinte și de comportamente folosite și le-au făcut și câte un brain scan taților în timp ce li se arătau poze în care copiii lor aveau expresii faciale vesele, triste și neutre.

Iată mai jos ce-au aflat autorii studiului despre domnii tați.

Se pare că ei au tendința de a folosi un limbaj mai analitic atunci când vorbesc cu fetele, față de momentele când vorbesc cu băieții. Folosesc mai des comparativul – mai mult, mai bine – ceea ce, spun cercetătorii, arată că dialogurile cu fetele sunt „mai complexe”. Cu băieții, tații tind să folosească adesea cuvinte și termeni ce țin de ideea de competiție – victorie, primul, cel mai bun.

În dialogurile cu fetele, tații s-au deschis ceva mai mult emoțional – de exemplu, au vorbit despre sentimente precum tristețea, lucru pe care doar în foarte mică măsură l-au făcut față de băieți. În schimb, cu ei se antrenează frecvent în jocuri mai curând fizice, chiar simulând lupte.

Astfel de diferențe de abordare în funcție de gen există și în cazul mamelor – adică și ele discută diferit cu fetele și băieții, așa cum a reieșit din studii făcute în trecut (un exemplu de astfel de studiu găsiți AICI). De exemplu, atunci când povestesc episoade din trecutul lor (ce amintiri au din vacanțele la țară la bunici, ce cadouri au primit de ziua lor), versiunea pentru fete are mereu un conținut mai bogat din punct de vedere emoțional și detalii mai multe. Pentru băieți, versiunea e mai dinamică, mai schematică, mai pe acțiune.

Bun. Ce-au mai descoperit foarte interesant cei care au făcut studiul pe tați: când s-au uitat la poze cu copilul/copiii lor, pe brain scan s-a văzut că răspunsul cerebral cel mai intens a fost, la tații de fete, în fața pozelor cu fetele fericite; tații de băieți au reacționat cel mai intens la pozele în care ai lor avea expresii neutre.

Nu s-a stabilit clar care este motivul pentru aceste reacții, dar ipoteza ar fi că, atunci când e vorba de emoții, tații aleg căi diferite pentru a-și educa fii și fiicele. Cu ele folosesc discuțiile directe despre emoții și folosesc un limbaj cât mai detaliat, cu băieții preferă să comunice prin intermediul jocurilor și al activităților fizice. Așa au ei sentimentul că îi pregătesc pe copii pentru viață în funcție de rolurile (diferite!) pe care, fie și subconștient, cred că le vor avea.

La voi se confirmă rezultatele studiilor? O fi o chestie și de obiceiuri culturale și tradiții? Sau sunt automatisme pe care daca le dezamorsezi, le poți înlătura, pentru a le oferi șanse egale?

sursa foto: tată cu copii via Shutterstock.com

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4183

8 comentarii

  1. Eu am un baiat si inca unul pe drum, asa ca nu am experimentat aceste lucruri din postura de parinte, dar am crescut alaturi de un frate si clar au fost diferente in valorile care ne-au fost insuflate de catre parinti. Eu trebuia sa fiu ascultatoare, cuminte si empatica, in timp ce el trebuia sa fie barbat, sa nu planga ” ca o fata” si sa reactioneze cand este agresat. Spre ghinionul parintilor, temperamentele noastre au fost fix pe dos, asa ca eu am fost catalogata drept baietoasa, iar el drept bleg. Nu cred ca stereotipurile de gen ne-au afectat insa dezvoltarea pe termen lung. Amandoi suntem acum adulti impliniti profesional, cu familii frumoase in care avem acum ocazia sa intram in contact eu cu latura mea feminina, in special dupa descoperirea mateRnitatii si el cu cea masculina, de cand si-a luat in serios rolul de cap de familie. Recomand o carte care dezvolta subiectul legat de stereotipurile de gen care influenteaza viata baietilor si cum putem evita anumite greseli in cresterea fiilor nostri- se numeste ” Crescandu-l pe Cain”

  2. Eu am 2 baieti, e greu de spus daca se confirma sau nu studiile 🙂
    Cert este ca sotul meu si-a dorit foarte mult baieti, motivul: sunt mai usor de manage-uit! Asa ca…poate se connfirma totusi studiile.

  3. Eu cred ca toata lumea face diferente, fara echivoc. De altfel, si studiul citat masoara niste reactii mai mult sau mai putin inconstiente.

  4. Si eu am doi copii de acelasi gen, insa in familia mea, alaturi de un frate mai mare, discursul a fost diferit, din partea ambilor parinti: tatal meu era mult mai bland, glumet si dragastos cu mine, mai serios si mai rece cu fratele meu. Adolescenti/adulti fiind, pe mine tata nu m-a contrazis niciodata si nu s-a angajat in dispute verbale, tot ce faceam eu era bine. Daca nu era bine, nu deschidea subiectul. Cu fratele meu, certurile pe teme politice, sociale, erau la ordinea zilei. Mama in schimb a avut mereu asteptari mai mari de la mine si a pus o presiune mai mare pe mine pentru: performanta scolara, anturaj, alegeri in materie de parteneri, conduita morala etc. Fratelui meu i s-au tolerat alegeri considerate gresite in vreme ce eu a trebuit sa pastrez secrete pe veci ca sa nu am parte de mustruluiala. 🙂 Acum ma uit in urma si imi dau seama ca da, eu si fratele meu suntem materiale complet diferite, dar nu stiu cat a contribuit la asta felul diferit in care am fost tratati.

  5. la noi in familie a fost fix asa. intre tata si fratele meu totul era despre competitie, despre masurarea fortelor, relatiile lor erau scurte si la obiect.

    din studiu mi se pare foarte tare faza cu reactia tatilor in fata fotografiilor cu copiii. probabil ca au apreciat expresia neutra a fiilor pentru ca, in mintea lor, asa trebuie sa fie un barbat (viitor barbat) – sa nu dea pe-afara de emotii sau macar sa nu le arate. iar fetele…daca-s zambitoare inseamna ca-s fericite si atunci e totul bine, sa nu ne mai batem capul. 🙂

  6. umm, si e ce nou? Ai putea completa articolul cu studiile despre creier si diferentele fiziologice (anumite zone mai dezvoltate decat altele) dintre creierul femeii si cel al barbatului ,care dau, evident, si diferente de comportament. Eh, se pare ca oamenii din studiile tale s-au comportat instinctiv conform naturii. Adica au stiut ca fetite ar trebui sa aiba, in mod natural, latura emotionala mai dezvoltata, si au relationat cu ele in concordanta. Au stiut ca un baiat ar trebui sa aiba spiritul analitic mai dezvoltat si au folosit limbaj mai analitic cand au interactionat cu el. A, ca la un moment dat intervin diferentele culturale, ca sunt impuse anumite roluri copiilor, in functie de sex, nationalitate, ba chiar si infatisare, asta da. Aici se poate simti „ofensata” orice persoana cu prea multa corectitudine politica in cap. Dar natura nu minte. Si cel putin in cazul de fata, studiile n-au facut decat sa reveleze ceea ce era oricum era limpede.

  7. Mi se pare important ca fetele sa fie invatate sa fie mai stapane pe ele, mai luptatoare, mai independente, mai ales intr-o societate cu tendinte spre misognism cum e inca a noastra (doar poate cu niste femei mai puternice, situtia se va ameliora incet-incet). Ce nu mi se pare ok este o hipersensibilizare a baietilor din noile generatii, multi sunt niste mimoze afectate cu potential de a da apa la soareci din orice nimic. Nici fizicul pensat/epilat si preocuparile estetice exagerate nu-i ajuta in sensul asta.

  8. Sunt fata si cu siguranta tata vorbeste diferit cu mine in comparatie cu fratele meu, dar cu toate astea, am o relatie nemaipomenita cu el si stie cum sa-mi fie alaturi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *