De ce si pe cine ajută să le cerem scuze copiilor?

Mereu le cer scuze copiilor mei. Poate părea ciudat, dar o fac din instinct, așa cum cer scuze oricui când îmi dau seama că am greșit sau că deranjez. Niciodată nu m-am simțit aiurea să le spun:

– Iartă-mă, ai avut dreptate, te descurci foarte bine să faci asta singură!
– Te rog să mă scuzi, am călcat din greșeală pe jucăria ta.
– Îți cer scuze, am scăpat niște sos pe bluza ta, îmi pare rău, hai să o spălăm împreună!
– Iartă-mă că am ridicat vocea, nu trebuia să țip. Data viitoare o să fac un efort să nu mai strig la tine, știu că te-ai speriat.

Normal că nu exagerez cu asta, nu răstorn traista cu păreri de rău de o sută de ori pe zi, dar o fac când simt că am nevoie s-o spun sau ei s-o audă. Așa se face că de pe la doi ani, cel mic spune Pandon, scuze, de fiecare dată când ne ciocnim pe hol sau îmi cere să mă ridic de la masă să îi aduc ceva. Sunt foarte politicoși și între ei, se roagă frumos să ia una sau alta și-și cer scuze când celălat se arată deranjat. Mi-e tare drag de ei să-i văd așa de atenți unul la altul de mici!

Scuzele de la părinți către copil sunt destul de rare, pentru că nu face parte din cultura noastră să recunoaștem că le-am grești copiilor noștri. În plus, ne gândim că pierdem din autoritate dacă admitem că am greșit. Păi cum o să mai asculte ei de noi, dacă noi suntem (și recunoaștem că suntem) failibili?

În realitate, e un gest care ajută relația copil-părinte și care îi dă celui mic senzația că e în siguranță. Iar ambelor părți le dă senzația că s-a făcut dreptate. 🙂 Copiii au un simț al dreptății foarte acut, îi ajută mult să vadă că suntem corecți și că nu doar cerem asta de la ei, ci o facem și noi!

Cu toții greșim, nu suntem perfecți, nici ei, nici noi. Pentru noi, dar și pentru ei, e important să îți asumi responsabilitatea atunci când greșești. Felul în care îți gestionezi greșeala e chiar mai important decât greșeala în sine!

Copilul învață astfel și că nu e nevoie să mintă atunci când greșește. Nu e nevoie decât să recunoască faptul că a greșit și să își ceară scuze, urmând apoi, dacă e cazul, să dreagă greșeala și să nu o mai repete. Când îți ceri scuze, cel mic află și că nimeni nu e omnipotent, nimeni nu e perfect, nimeni nu e deasupra erorii, nimeni nu e invincibil – nici măcar tu, părintele lui. E bine pentru el să știe asta, e o informație care îl pregătește pentru viață.

Apoi, e important ca ei să vadă la tine că o greșeală nu e capătul lumii! Viața merge mai departe, învățăm din greșeli, ne iertăm, reparăm și ne bucurăm unii de ceilalți! Nimic nu e suficient de grav cât să stea viața în loc pentru asta! (în afară de moarte, desigur)

Mai simt și că scuzele sunt o dovadă de respect. Știu că tu știi că am greșit și nu o să încerc să te păcălesc, doar pentru că ești mic. Am greșit față de tine, meriți această dovadă de respect pe care o reprezintă scuzele.

Mai mult, când îți ceri scuze îți arăți vulnerabilitatea, iar asta face mereu bine relației! Copiii au nevoie să știe că relația dintre noi e mai importantă decât mândria mea!

Ca să nu mai zic cât de mult înseamnă pentru un copil să primească această validare de la părintele său! Copiii iubesc să ne ierte și se bucură mult când le oferim această ocazie!

Nu în ultimul rând, după ce îmi cer scuze mă simt mult mai bine cu mine. Mă simt cinstită, asumată, pregătită să repar.

Vedeți, deci, toată lumea are de câștigat! 🙂

Vă las cu un citat din Janet Lansbury despre acest subiect, în original AICI:

„Copiii noștri văd în noi cele mai importante exemple despre tot ce înseamnă să fii om. Copiii au nevoie să vadă că le cerem scuze altora și că le cerem scuze și lor. Trebuie să știe că oamenii nu sunt perfecți. Când îi spunem copilului „Îmi pare rău, am greșit”, îi dăm, astfel, permisiunea de a face, la rândul lui, greșeli. Cu fiecare „îmi pare rău” pe care li-l spunem, copiii ne vor da o lecție despre iertare. Când avem suficientă încredere în copiii noștri încât să îi ajutăm să își dezvolte reacții sociale adecvate, le dăm încredere în sine. O încredere suficient de mare încât să fie sensibili, empatici, adulții sufletiști în care sperăm să se transforme.

a foto: mamă și fiică se împacă via Shutterstock.com

Pin It

17 Comments

  • Simona spune:

    Mi se pare normal sa facem asta.

  • Ana Banciu spune:

    Parca sunt gandurile mele transpuse in cuvinte, atat de mult mi-a placut! Iar punctul „copiii nu trebuie sa vada in greseala un capat de lume” mi se pare foarte important la o varsta la care ei se formeaza, creierul lor isi programeaza modul de a gandi de mai tarziu.
    Zilele astea am tot remarcat la baietelul meu de doi ani jumate ca isi cere scuze cand face o boacana. Ba mai mult am remarcat ca a imprumutat o expresie personala de care eu nu eram constienta, cand imi povesteste o situatie si confunda lucrurile foloseste scuzele in conditii in care nu e neaparat nevoie de scuze: „cuze mami, nu e matina, e mingea” 🙂
    Bineinteles ca nu isi cere scuze tot timpul, cand face o greseala, insa sper eu ca e pe drumul cel bun.

    • mira 2 spune:

      Referitor la „copiii nu trebuie sa vada in greseala un capat de lume”. Aş spune că copiii trebuie învăţaţi mai degrabă ceea ce înseamnă responsabilitatea si faptul că greșelile pot avea consecinţe. Uneori foarte grave.

  • Mada spune:

    Bun subiect! Baietelul meu nu a fost niciodata pedepsit sau certat pentru greseli dar cand stie ca a gresit, se supara pe el si isi ia singur time out. Isi cere scuze, Se duce intr-o alta camera, si sta acolo cateva minute. Nu imi da voie sa intru si se supara daca incerc sa merg langa el. E felul lui de a-si face liniste in ganduri probabil. Trece greu peste „esecurile” de genul asta si n-am idee cum sa-l ajut sa se simta mai putin vinovat. Ii tot repet ca e ok, il iau in brate, il pup, totul cu calm, dar probabil natura lui foarte justitiara il face sa se simta mai vinovat decat ar trebui. Mi-am dat seama ca timpul ala in singuratate il ajuta, dar mi se rupe sufletul sa-l vad singur in camera.

    • Mada spune:

      Nu am precizat si ca, evident, imi cer mereu scuze cand fac sau spun ceva gresit. Si ce-i mai place cand mami e pe picior gresit 😀

  • Mira 2 spune:

    Cineva care își cere scuze în mod normal, automat își cere scuze și de la copii.
    A-Ți cere scuze face parte din cei „7 ani de-acasa”.

  • Alina spune:

    Foarte frumos, articol! Felicitari pt el! Keep on going, ca o faci frumos!

  • Andreea spune:

    Felicitari pentru acest articol! Ar trebui reluat din cand in cand, pentru a ne reaminti ca frustrarile blocheaza obiceiuri firesti cum ar fi un „imi pare rau”…N-am inteles niciodata de ce oamenii in general (dar mai ales romanii) se bat cu pumnul in piept ca-si iubesc copiii peste poate, ca se sacrifica pt ei, etc., insa oneori nu le arata nici pic de respect…

  • Carmen Lungu spune:

    Sunt pe principiul ca atata timp cat tu vrei ca propriul copil sa ti ceara scuze atunci cand greseste, si tu trbuie sa ti analizele faptele si sa-i arati la fel de mult respect cum vrei sa-ti arate el.

  • MameNebune spune:

    Este un subiect tare sensibil. In familie gresesti mai des decat in afara familiei. Motivul este foarte simplu: daca in mediul exterior nu te poti manifesta tu 100%, in familie esti mult mai tu .. daca-mi e permisa aceasta expresie. Prin urmare, ca adult poti refula acasa. Un adult iti face fata altfel pentru ca intelege ce se intampla cu tine. Un copil nu pricepe. De multe ori nici TU nu pricepi ce se intampla, mai ales daca nu citesti si putina psihoterapie. Cred ca cerutul scuzelor ar trebui sa fie incadrat intre limite in functie de fiecare om in parte, pe situatii concrete si prezente 100%. Dar trebuie sa recunoastem ca suntem si oameni si sedinta de dimineata care ne-a dat peste cap toata ziua va impacta starea de spirit … poate si de seara. Prin urmare nu stiu cat de ok ar fi sa iti ceri scuze in fata copilului ca nu te simti in stare sa te joci cu el, sa il scoti in parc etc. In schimb da, e ok sa iti ceri scuze daca ai uitat de exemplu sa ii iei inghetata de la magazin cand i-ai promis ca faci lucrul acesta. Cred ca trebuie ajustata o limita.

    • Roxana spune:

      Eu nu-mi cer scuze daca nu-mi arde sa ma joc cu el, insa ii spun ca-mi pare rau dar nu ma simt bine. De obicei ma intreaba ce ma doare si pupa acolo(capul, burta). E asa simpatic incat imi trece oboseala. Si apropo de ce zicea o cititoare mai sus, ca romanii nu-si respecta copiii. Pai sa-i vedeti pe italinei, frate…sau pe spanioli…Daca nu-s dintr-o tara nordica unde, ca parinte, ti-o iei grav daca misti ceva impotriva copilului, in restul tarilor tine DOAR de disponibilitatea parintelui de-a fi un om mai bun pentru copilul lui.

      • Roxana spune:

        Nu e vorba doar de romani, nu prea respecta nimeni copiii, din pacate.

      • MameNebune spune:

        Corect. E normal sa fii un om mai bun atat pentru copil, cat si pentru cei din jurul tau. Cred cu tarie faptul ca comportamentul fata de copil se rasfrange puternic asupra societatii in general. Ai bun simt – predai bun simt copilului. Nu ai – nu ai cum sa predai oricat de mult crezi tu ca faci asta. Daca iti ceri scuze fata de un strain pe care l-ai lovit din greseala pe strada, cu siguranta vei face asta si cu copilul tau, involuntar. Nu ar trebui sa fie fortat ci natural. Pana la urma, observ ca cel mai bine este sa te comporti cu copilul la fel ca si cu un adult. Astfel, el va deveni pe mai tarziu adultul responsabil, cu capul pe umerii sai si nu pe ai altuia. Mai mult, nu va depinde de tine si nici de comportamentul tau

    • Roxana spune:

      E cam greu sa faci o legatura intre limite si scuze, greu si…nenatural.
      De ce mi-as cere scuze pentru ca am uitat sa cumpar inghetata promisa (care oricum e plina de zahar si alte mizerii), dar nu mi-as cere scuze pentru ca nu pot onora promisiunea de a iesi in parc, lucru care este datator de energie si bucurie pentru copil si poate chiar pentru adult (in cazul in care nu si-a lasat toata energia si creierul la birou 🙂 ).
      Mie mi se pare simplu: ai gresit, iti ceri scuze!
      Nu e o limita, nu o sa imi oblig copilul sa isi ceara scuze, cand va simti ca a gresit, isi va cere scuze, altfel, se cheama ipocrizie.

  • o femeie spune:

    eu am invatat tarziu sa imi cer scuze si de la copil. Greu. Acasa si serile ajung obosita si pur si simplu zic nu sau fac: nimic.
    Dar pot zice pe experienta mea ca cerutul scuzelor si de la copil face diferenta. E o forma de respect.

    Ca o remarca: de obicei daca am o zi proasta ma duc la sot intai sa ii zic ce am pe suflet, sau la vreo prietena. Si daca citesti aici, Ano, cand mai scapi din birocratie infranta si cu nervi, suna-ma ca stiu cum e 🙂 – de aia suntem prietene. Nu, copilul nu imi e prieten sa duca in spate nereusitele/greselile mele.

  • Alexandra spune:

    Ideea este ca de cele mai multe ori le gresim copiilor nostri si efectiv uitam sa le cerem scuze, uneori aceste lucruri sunt importante pentru ei.

  • Mami spune:

    Puterea exemplului e cel mai bun mod de a educa. Si la noi e asa si mi se pare ca asa e normal si firesc. La fel e si cu „te rog”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *