Empatie la nici trei ani

Eram în mașină, ne întorceam de la munte, bronzați pe nas și destul de obosiți. Omul la volan, eu cu copiii în spate, Sofia se pune pe bocit că vrea să facă un pipi. Ne iese în drum o benzinărie, oprim, ea refuză să coboare cu tati, voia musai cu mami. Mami era cârpită de somn, așa că a avut de ales între a merge cu tati și a se mai ține juma de oră până acasă. Evident, nici o variantă nu era pe placul ei, așa că a început să se vaiete. Am stat așa o vreme, eu moțăind la 20 de cm de supărarea ei, în cele din urmă a învins vezica, așa că a plecat cu taică-său la toaletă.

Mă întorc satisfăcută către copilul cel mic, cu gând să adorm la loc cu moaca lui adorabilă sub ochi. Când colo, el înlăcrimat tot.

– Ce faci, pufule?
– Apoape că am pângat și eu cu Sofia.
– Aproape că ai plâns? De ce?
– De miiă.
– Ți-a fost milă de sora ta?
– Da, foate miiă.
– Și de ce n-ai plâns?
– Mi-a fost fică că o să se supeie și mai taie și o să pângâ și mai iău și atunci eu ce mai făceam?

Spuneți voi că nu e asta culmea empatiei și respectului frățesc. Îmi vine să plâng, dar dacă o să fac mai mult rău empatizând așa puternic?

Sursa foto: frate mai mic adorabil via Shutterstock.com

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4183

7 comentarii

  1. Unii baietei asa sunt… Mi-ai adus aminte de fratele meu.
    Eu12 ani, fratele meu 2 ani. Intr-o zi am plantat un sambure de portocala.. Traducere pentru cine nu a trait pe vremea lui Ceausescu „portocala” = IPhone 8. Ma si vedeam cum o sa creasca portocalul si eu o sa culeg lazi intregi si o sa mananc portocale pana nu o sa mai pot, pe urma o sa plantez mai multi si o sa dau prietenelor mele, era un vis foarte elaborat care s-a sfarsit intr-o zi cand plantuta avea vreo 5 cm, fratele meu a smuls-o, a bagat-o in gura si a mancat-o. Soc si groaza, daca n-am facut infarct atunci nu o sa mai fac niciodata dar i-am dat o palma. Bineinteles ca a venit mama si mi-a dat si ea cu dobanda moment in care am inceput sa urlu. Culmea ca el nu a plans cand i-am dat eu palma ci cand am inceput eu sa plang. Si m-a luat in brate si plangea cu o tristete de zici ca se terminase lumea. M-am simtit ca o coropisnita, ca ultima insecta de pe lume. Am primit atunci o lectie foarte importanta care m-a marcat pentru toata viata.

  2. Întrebare: nu ai mers cu ea la pipi ca efectiv nu puteai tine ochii deschiși sau ai vrut sa o faci sa înțeleagă că mama nu poate fi prezentă mereu?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *