Doi ani au trecut degeaba, dorul tot doare

Mă jucam cu copiii în patul mic al Sofiei când mi-a sunat telefonul. 9 dimineața. Numele de pe ecran arăta ciudat. N-avea de ce să mă sune omul acela. Am răspuns mecanic. Nu voiam să răspund. Voiam să arunc telefonul pe fundul mării. Să nu știu. Dar știam deja.

– Ioana, mi-a zis? E vorba despre taică-tău. A murit. L-am găsit pe jos la el în cameră, cu…

Atât. Din senin. Fusese bine cu o zi înainte, și cu două, și cu trei. Cât de bine putea fi el, după viața grea pe care o ducea de multă vreme.

– Nu, am zis. Nununununununu.

Am început să plâng în hohote. Copiii râdeau în jurul meu, atenți la hârjoana lor. Nu. Nu tu. Nu acum, când începusem în sfârșit să te găsesc.
– Ioana, trebuie să te aduni. Trebuie repatriat, eu n-am bani… Cred că e urgent… Am chemat poliția. Te țin la curent.

Am închis și am lăsat telefonul să cadă. Sofia mi-a dat la o parte părul lipit cu lacrimi de față.
– Ce e, mami?
– A murit tata.
M-a privit îngrozită:
– Tati al nostru?
– Nu, tatăl meu. Bunicul Stelian.
– Cum adică a murit? E bolnav? O să fie bine?

Pentru el, poate. Pentru mine… poate, după o vreme…
– Nu mai e, iubito, n-o să-l mai vedem niciodată…

N-am vrut să mă ridic, să respir, să dau vestea mai departe. Mamei. Bunicului meu, tatăl lui tata. Cum îi spui unui om de 90 de ani perfect lucid că i-a murit singurul copil viu, după ce în tinerețe își îngropase alți trei copii abia născuți și pe acesta l-a căutat și i-a dus dorul vreme de 25 de ani?

Am intrat pe pilot automat. Găsit firmă care să se ocupe de actele de repatriere. Scos bani pentru sicriu, slujbă, primărie, transport. Sicriu închis sau deschis? Ales data înmormântării. Scris predică pentru preot, care nu-l cunoștea. Făcut film cu poze cu el, pentru rudele care nu l-au mai văzut de zeci de ani. Planificat familia pentru plecarea mea. Condus noaptea șase ore, printre lacrimi și strigăte de revoltă. Amendă pentru viteză. Întâlnit cu cioclu dubios și predat cei 3.400 de euro cash. N-au fost de-ajuns, i-am mai dat și tot ce aveam în portofel. Sicriul ajunsese înaintea mea.

Apoi înmormântarea. Plânsul. Lăsatul în groapă. Confuzia bunicului meu, care tot întreba, holbându-se la poza de la capul sicriului, cine e acolo înăntru.

Au trecut doi ani. Refuz să cred că nu mai ești deloc. Am mai trăit fără tine 23 de ani și înainte să mori. Nici atunci nu știam sigur dacă ești viu. Acum cred că e destul de sigur că ești mort. Am văzut rezultatul autopsiei. Certificatul de deces. Scrie negru pe alb. Eu tot nu cred.

Am sperat că va fi mai bine în timp. Uneori e. Alteori văd scaunul pe care stăteai. Rafturile pe care-ți puneai lucrurile când veneai pe la noi. Râd ca tine. Țin pumnii ca tine când alerg. Cred că mintea mea pur și simplu nu vrea să-ți dea drumul. Nu pot. Te imit ca să te am aproape. Ca să nu te las să dispari pentru totdeauna.

Sunt încă un copil care are nevoie de tatăl lui. Mereu am avut nevoie de tine. N-am crescut mare, nu știu cum. Vreau la tine-n brațe, vreau la tine-n cârcă, să cântăm și să dansăm pe sunetul chitării tale, să-ți găsesc poeziile ascunse în pod și tu să mi le citești la culcare, să-mi pictezi cai pe pereți, să-mi lipești postere cu Prince pe ușa camerei tale, să mă duci la mare și la munte, să-mi inventezi povești în care eroul ești, cumva, mereu tu.

Mi-e ciudă pe tine. Mi-e dor de tine.

Le povestesc copiilor despre tine. Ivan nu te ține minte. Nu mai știe cum îl plimbai adormit, cum îi șopteai că e puternic și frumos. Sofia încă știe cum îi cântai la muzicuță și ea dansa. Eu eram la spital să-l nasc pe cel mic, iar tu îi cântai ei Blowing in the wind. Ea se învârtea de colo colo în rochia ei albă pe parchetul maro, exact ca un fluturaș. N-am văzut niciodată ceva mai frumos. Mă uit des la clipul ăla de un minut și ceva, e tot ce am mai de preț de la tine.

Doi ani. N-au adus vindecare, nici acceptare.

Mi-e dor de tine, tată. De mâinile tale albe și muncite, de râsul tău complice, de muzica ta, de vocea ta, de lipsa ta viu, de speranța că vreodată o să te mai aud, văd, cert, chem la mine. Și dacă asta ar dispărea, mi-ar fi dor de dor, mi-ar lipsi durerea lipsei tale. E groaznic să fii copil fără tată. Și nu cred că asta trece cu timpul.

Sursa foto: copil fără tată via Shutterstock.com

Pin It

26 Comments

  • Mira 2 spune:

    Cine e persoana care ti-a dat vestea? Concubina?

    • Printesa Urbana spune:

      nu. ce importanta are asta?

      • Carmen spune:

        Suntem atat de plini de prejudecati….cum poate fi asta reactia unui om la articol (cuvant dur / mic pentru emotiile transcrise)?
        Te citesc des, nu cred ca am mai comentat indiferent de topic / polemici….dar acum comentariul acesta m-a impins sa o fac ….incredibil cat de mici putem fi cateodata…

        E atata emotie si durere in ce ai scris…te inteleg si iti doresc sa fii bine!

    • Ade spune:

      Poate pentru unii. Si eu, ca Ioana cumva, nu l-am avut pe tata decat uneori. Povestea difera, dar tot o copilita care are nevoie de tata am ramas. Au trecut 7 ani de cand s-a dus si durerea e aceeasi.
      @printesaurbana: bucura-te ca ti-a cunoscut copiii si ei pe el, chiar daca Ivan nu isi aminteste. Tata s-a dus inainte sa apuc sa ii ofer nepoti. Cine stie, poate daca ei existau, traia si el acum. Poate daca ei existau, tata ar fi redevenit tata, si nu ar fi ramas aproape un strain pana in clipa mortii.

    • Mona spune:

      Da-mi si mie reteta Ioana….eu nu simt ca trece nimic.

  • mihaela spune:

    Te imbratisez cat pot de strans.

  • Elena spune:

    Dorul nu trece niciodata,durerea da,se estompeza … 10 ani de cand sunt copil fara tata si ii simt lipsa tare de tot

  • Eliza spune:

    La 7 ani dupa ce mama a murit, tot imi e dor. Cateodata nu doare, alteori rememorez toate momentele in care am avut nevoie de ea si nu mai era si atunci doare. Dar dorul e acolo. Si cred ca e bine sa fie acolo, ne aminteste sa pretuim persoanele care sunt cu noi, sa pretuim viata si iubirea. Îmbrățișări, Ioana!

  • Monica spune:

    Nu trece, doar ca nu mai doare asa tare…

  • Cristina Damian spune:

    Nu trece… Niciodată… Pentru noi au trecut 7ani și am crezut ca se va alina în vreun fel dacă la parastas nu l vom plânge ci vom vorbi despre el cum era de vesel și cat iubea viata… Încerc sa ma mulțumesc cu ce mi a lăsat și cu crâmpeie de gesturi ale lui pe care le regăsesc la băieții mei.

  • Cat seamana povestile noastre…la mine au trecut 8 si tot nu accept…

  • Alice spune:

    Fix intr-o zi de 17 a murit si tatal meu. S-au facut 4 luni. Noi ne asteptam, a suferit enorm, dar nimic nu te pregateste pentru haul de dupa.
    Ieri a fost una din zilele acelea cand abia am asteptat sa ajung acasa, sa plang. Nici eu nu pot crede ca n-o sa il mai vad vreodata. Ca nu ma mai suna. Ca n-o sa-l mai vad niciodata stand la soare la mine pe balcon.

    Te imbratisez, sper sa se usureze povara… la un moment dat.

  • Cristina Buja spune:

    Te imbratisez Ioana, te imbratisez cu drag :*

  • Violeta spune:

    Stii Ioana ma gandesc cat de :bine ” ca ai amintiri atat de frumoase legate de tatal tau. Eu nu am si acum cand este in varsta ma doare sufletul ca nu stiu cum mi-ar fi fara el. Ca nu pot ierta/ uita trecutul cu problemele pe care le am din cauza lui.Sunt convinsa ca iti este cumplit de greu, insa as vrea sa pot zambi cand ma gandesc la tatal meu.Dumnezeu sa il ierte si tie sa iti aline durerea!

  • Antonie spune:

    În relaţia noastră cu moartea, importante sunt două aspecte. Când cineva moare, ni se frânge inima pe drept cuvânt.Putem refuza să vedem în moarte ultimul cuvânt, ultimul eveniment al vieţii. Suntem îndreptăţiţi să-l plângem pe cel plecat dintre noi, pentru că moartea nu ar trebui să existe. Răul a fost cel ce a ucis fiinţa umană. Pe de altă parte, ne putem bucura pentru el deoarece a început o viaţă nouă, eliberat de orice legătură.

    Şi, din nou, putem plânge pentru durerea despărţirii, putem să ne deplângem singurătatea, dar în acelaşi timp trebuie să învăţăm ceea ce deja a prevăzut şi a prescris Vechiul Testament când s-a spus: „Dragostea este mai tare ca moartea” (cf. Cântarea Cântărilor 8, 6), dragostea ce nu îngăduie ca amintirea celui iubit să se şteargă, dragostea ce nu îngăduie să vorbim la timpul trecut despre relaţia noastră cu fiinţa iubită: „îl iubeam, ne simţeam atât de aproape”, ci se exprimă la prezent: „îl iubesc, mi-e drag, ne simţim atât de aproape”.

    Există de asemenea în moarte o putere de viaţă ce ne atinge şi pe noi. Dacă iubirea noastră este statornică, dacă suntem în măsură să ni-i amintim nu doar cu mintea, ci şi cu inima, atunci prin moartea lor, a celor dragi, suntem într-un anume sens deja în veşnicie, acolo unde trăiesc ei, să ne amintim cuvântul lui Hristos care ne spune că acolo unde îţi este comoara, îţi va fi şi inima (cf. Matei 6, 21).

    Dacă în inimile noastre le suntem credincioşi, atunci suntem deja împreună cu ei. Dacă viaţa lor a însemnat ceva pentru noi, atunci putem trăi nu în despărţire, ci în comuniune neîntreruptă cu ei….

  • Fata de departe spune:

    ‘Sunt încă un copil care are nevoie de tatăl lui. Mereu am avut nevoie de tine. N-am crescut mare, nu știu cum. ‘(…)’ ‘E groaznic să fii copil fără tată. Și nu cred că asta trece cu timpul.’… m-ai facut sa plang cu lacrimi mari, usturatoare. Ma dor ochii. Am plans pentru tine. Am plans pentru mine, copilul inca un copil… mi-a fost mila si jale. Situatiile sunt diferite, dar esenta e aceeasi. Te imbratisez tare! Si eu ii plang pe cei care inca sunt aici, dar totusi plecati de prea multi ani, pe care nu i-am stiut cand mi-a fost nevoie sa ii stiu. Ca sa cresc om.

  • Mișa spune:

    Off, Ioana, suflet frumos!
    impreuneaza-ti mainile, strange-ti, mangaie-ti carnea! El e acolo, e in tine, e tu! Esti carne din carnea lui, suflet din sufletul lui!
    Asta ne face nemuritori!

  • Cristina spune:

    La mine au trecut mai bine de 16 ani. Nu aveam inca 24 de ani. Dorul nu trece. Se atenueaza durerea, incep sa il vad in gesturi sau cuvinte in copiii mei, in special in puiul cel mic.
    Ma gandesc cum ar fi fost topit dupa nepoti, cum ne-am fi contrat intr-o gramada de situatii si dintr-o gramada de motive. Mi-ar fi placut sa fie la nunta, la botezul fiecarui copil, la petrecerile lor.
    E dor si doare, vorba aia, si acum.
    Te imbratisez!

  • Ana spune:

    Tatăl tau traieste in tine si prin copiii tai. Pretuieste amintirile frumoase. Dorul nu trece, durerea se va estompa in timp.

    • Ana spune:

      Rectific: Doare la fel de mult si dupa 20 ani. E suficient sa rascolesti amintiri, dorul de ceea ce a fost demult, bun sau nu. Nu cred ca se va schimba ceva, in ceea ce ma priveste. Dar stiu sigur ca tot ce voi face vreodată in viata mea, va fi in asa fel încât, daca ar fi sa fie aici, sa fie mândru de mine. Daca ar fi aici, ar vrea sa mă bucur de viata si de cei cu care imi împart viata. Ar vrea sa trăiesc si pentru el.

  • Mona spune:

    E tare rau cand ramanem copii fara parinti….eu sunt copil fara mama de 2.5 ani, si doare…doare rau si simt un dor mistuitor, si nu e deloc mai usor nici acum dupa ceva timp. Din contra, parca e mai intens dorul si mai mare furia si golul din suflet.
    Ma consolez doar cu gandul ca e intr-o lume mai buna si poate, poate ne vede de unde este….
    Te imbratisez cu drag

  • Meme spune:

    Ti-am simtit revolta in randul pe care l-ai scris aici in urma cu doi ani. M-am intrebat atunci, cu sufletul strans, cum o sa ma simt eu. Acum stiu. De un an, 4 luni si 25 de zile, de cand sunt fara mama mea. Iti simt durerea in fiecare cuvant, pentru ca e si durerea mea. Nu ajuta cu nimic, stiu, dar tot o sa spun ca ma gandesc la tine.

  • mack spune:

    Nu trece. Înveţi să trăiești așa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *