Spaima

Adorm cu ochii în paginile cărții. Eroina romanului meu se pregătește să nască, dar mi-e atât de somn încât decid că pot avea emoții pentru ea și mâine. Sunt întinsă în patul meu, stau comod, nu mă doare nimic, nu mă deranjează nimic. E liniște și semiîntuneric. Îmi întind picioarele pe cearșaful rece, simt cum mi se lungesc degetele de la picioare de parc-ar fi din gumă de mestecat. Invadez tot patul și plescăi mulțumită. Pleoapele mi se închid și mă scufund într-un somn dulce. Sunt un clișeu adormit.

Într-o ultimă zvâcnire a conștientului, sting veioza și dau cartea deoparte.

Adorm lemn.

Tresar. S-a auzit un zgomot undeva. Mă ridic brusc, îmi scot dopurile de urechi și ascult atent. Casc ochii mari în întuneric. Nimic. Probabil vecina de sus și-a lăsat poșeta să cadă pe podea. Mă lățesc pe saltea, înșurubez dopurile la locul lor și închid ochii.

Doar că heheee, acum e ceva mai complicat. S-a rostogolit peste mine SPAIMA.

Copiii. Am adus copii în lumea asta plină de dezamăgiri, durere și moarte.

Ziua nu am timp s-o observ pe spaima asta. Sunt ocupată cu viața, cu joaca, cu iubitul și cu scrisul. Ne avem unii pe alții, ne vedem, căpătăm încredere eu în copii, ei în mine. Noaptea însă, când fiecare e doar cu sine și cu subconștientul lui, atunci mă cotropește. O spaimă nemăsurată că oricât i-aș iubi, n-o să-i pot feri de dezamăgiri, durere și moarte.

Că i-am născut fără să-i întreb dacă vor și ei asta. Că i-am făcut înainte să fiu eu întreagă și reparată. Că nu am puteri supranaturale să-i apăr ca o mamă dragon, de toate relele.

Că e loterie totul. Azi ești bine, copiii sunt bine și ei, viața e dulce și frumoasă, apoi mâine ceva se schimbă și pierzi totul. Cazi din Rai și nu mai poți urca niciodată. Liftul e cu sens unic.

Stau cu ochii larg deschiși în întuneric minute bune. Nu mă gândesc la nimic, doar simt spaima. O accept așa cum e, e parte din a fi mamă, e parte din iubire. Are și ea dreptul să fie, să iasă la lumină chiar și așa, pe întuneric.

Adorm într-un târziu ghemuită la o margine de pat și visez că pictez un tablou cu soare în formă de inimă, din care plouă păpădii. E un tablou pe care l-ar desena Sofia. Cred că l-a și desenat odată…

A doua zi mă trezesc năclăită, cu capul greu și un gust de fier în gură. Ivan mă trage de degetele de la picioare, îi e foame. Sofia s-a urcat deja pe mine și îmi împletește părul.

Îi văd și-i simt că sunt bine. Sunt bine și eu. E bine și tatăl lor. Spaima adoarme când noi ne trezim. Doarme toată ziua. Scoate capul doar când noi închidem ochii și nu ne mai vedem unii pe alții, să știm cât de vii și de rezistenți suntem.

Hai, spaimo, să facem pace noi două. Eu te las pe tine să fii și tu mă lași pe mine să dorm, ce zici?

sursa foto: spaima via Shutterstock.com

Pin It

Tags

39 Comments

  • Rodica S spune:

    Este incredibil să citesc aceste rânduri de parcă ar fi gândurile mele așternute pe hârtie.
    Spaima asta îmi întunecă cel mai mult bucuria de a fi părinte. Este o stare pe care nu am avut-o înainte de a deveni mamă. E ca o fiară cumplită care atacă odată cu venirea nopții.
    . Singura armă este credința și speranța in Dumnezeu. Simt nevoia să mă rog, să cred și să sper. Și încerc să mă țin departe de știrile negative de la tv. Nu mai suport să aud știri despre copii maltratați, agresați, decedați etc.

  • s spune:

    De cand am copii, nu mai pot sa zbor. Ma tin de scaun, parca tin avionul eu ca sa nu cada. Ma gandesc doar ca mor si ii las pe drumuri, intr-o lume in care nimic, dar nimic nu poate fi mai rau decat sa nu ai mama. Concluzia? Trebuie sa avem maxima grija de noi (nu-mi iese, sper ca am sa reusesc cand mai creste bebe mic) si…sa ocrotim orfanii.

    • A_A spune:

      Eu inca pot dar imi este atat de frica…desi pana la urma cred ca este mai riscant sa mergem cu masinile mici pe drumurile patriei, mereu citesc de accidente cu decedati pe drumurile ce duc spre putinele zone usor accesibile pentru cateva zile libere din Bucuresti – valea Prahovei sau litoralul.

  • Alexandra spune:

    Eu simteam spaima asta si inainte de a deveni mama, vizavi de cei pe care ii iubesc f mult: parinti, sora si sotul meu. Acum de cand sunt mama parca simt fiorul acesta al fricii doar fata de puiul meu, dar mult mai puternic decat inainte….

  • Maria spune:

    Vai, cat de bine cunosc „Spaima”! Nu vine noaptea, vine la somnul de dupa-amiaza. Si vine tot cu ganduri legate de lumea in care se va naste copilasul meu in decembrie, de tatal lui care a cam disparut din viata noastra de cand a auzit de bebe (desi el a fost cel care m-a convins sa facem copilasul), de cum va fi, de ce voi putea sa ii ofer, de ranile mele nevindecate…

  • Bibi spune:

    Cu tanti asta cel mai greu mi-a fost de cand sunt mama. Ceva ce e mereu cu tine acolo, dupa ce ii vezi cat sunt de fragili si pretiosi si tu de neputincioasa in fata lumii. Mai cunosc mame de nu o au asa tot timpul si le invidiez…

  • Anamaria spune:

    I feel it too. De fapt astea au fost primele mele ganduri chiar imediat dupa ce am nascut, in prima noapte in spital cand nu reuseam sa adorm. Spaima a fost cu mine si zi si noapte in primele saptamani insa cu timpul am reusit sa o mai potolesc si cum spui tu, ma viziteaza mai mult noaptea…

  • Silvia T spune:

    Off, Doamne, eu ma gandeam ca e doar capul meu defect si paranoia mea. Si eu o simt, uneori mai putin, alteori atat de aprig caci simt ca ma sufoca, simt ca imi fura orice rationament si orice bucurie, in special cand exista infime semne ca al meu copil s-ar putea imbolnavi sau ar putea pati ceva. Am inteles ca odata cu iubirea asta nemasurara aparuta cu fiul meu a venit si Spaima asta apriga. Sunt una langa alta si cu cat simt ca iubesc mai mult cu atat ma tem mai mult.

  • Roxana spune:

    Eu am alta spaima…cand vad atatia copii cu cancer 🙁 descoperit la 3 ani la 4 la 6 la 10 ani….si vad cat se chinuie parintii sa razbata, sa stranga donatii, sa vanda ce au, sa caute spitale prin strainatate. Mereu ma gandesc cat strang daca vand tot ce am eu, ce au bunicii…fiindca n-avem bani pusi deoparte, n-avem prieteni milionari si filantropi pe deasupra 🙁 spaima cand vad cat de greu se misca lucrurile in tara mea, cat de putin le pasa alesilor de aproape TREIZECI de ani. Spaima ca n-am plecat mai devreme undeva unde nu umbla cainii cu covrigi in coada, dar am putea merge la un spital decent, la scoli decente, pe strazi decente…fara sa scot mereu si mereu din buzunar alti bani doar ca sa primesc putin mai mult decat altii 🙁

  • Elena spune:

    Mie mi s-a declansat imediat dupa ce am nascut. Am o teribila frica de moarte si de boala, am avut cateva luni in care pur si simplu nu puteam sa mai urc in masina, ca faceam atac de panica. Am facut cateva sedinte de terappie, nu m-au ajutat prea mult… incerc mereu sa gandesc pozitiv, sa inlatur orice gand negativ…ma lupt din greu cu asta. Mai trece cineva prin asta?

  • Monica spune:

    Nu mai stiu unde am auzit un lucru care mi-a ramas infipt in creier cu mult inainte sa am copil: „A naste un copil echivaleaza cu a-ti scoate inima din piept si a lasa-o sa umble singura prin lume.”
    Exact asa simt si eu: am pierdut controlul asupra inimii mele.

    • s spune:

      Genial, Monica. „Am pierdut controlul asupra inimii mele”. Genial, in sfarsit am inteles ce mi se intampla de aproape 4 ani.

  • Irina spune:

    Cred că spaima asta vine la pachet cu mămicenia. uneori parca simt că mi-e frica sa mă bucur pe deplin de momentele frumoase de teama sa nu fie umbrite de ceva…

    • C. spune:

      Spaima asta e o reminiscență nevindecată de depresie post-partum. Cititi ce a spus Khalil Jubran despre copii: vin prin noi dar nu sunt ai noștri. Au destinul lor, pe care nu il putem influenta decât prin dragoste si educatie. Odată ce putem intelege asta, spaima se diminuează.

      • Robo spune:

        pai o am si eu, asa ca as zice ca vine la pachet si cu taticenia si nu mai pleaca niciodata.
        mi se pare singura schimbare esentiala si permanenta dupa ce ai copii.
        de dormit la un moment dat ajungi sa dormi pe masura ce creste copilul, timp ajungi sa ai din ce in ce mai mult, poate mai faci si sex cu partenerul :))) etc dar de spaima asta mi se pare ca nu scapi niciodata.

        • Roxana spune:

          De spaima nu scapi niciodata. Poate confirma orice parinte de orice varsta. Maica-mea e panicata cand ma sui in avion, cand conduc la mare, cand merg la doctor. Bunica-mea o suna pe maica-mea imediat ce ajunge acasa de la tara, doar sa stie c-a ajuns bine.

  • Mara spune:

    Doamne , ma bucur ca nu sunt eu paranoica și nu sunt singura care simte asta ….

  • Alexandra spune:

    Urâta asta, fir-ar ea sa fie, e cea care mai ca nu-mi da voie sa aduc și alt copil pe lume. Sincer, pe minunatul de-l am, cred ca fu inconstienta vinovata. E frumoasa parintenia, de acord, dar EL, îngerul meu, ce vina are sa trăiască între oameni care nu-s oameni? Eu recunosc, probabil dacă as mai fi așteptat ceva ani, n-as fi fost mama niciodată. Din cauza nenorocitei asteia de frica.

  • ECARULAN spune:

    As fi tare interesata de niste statistici 🙂 Sunt curioasa daca sunt parinti care scapa de spaima asta sau cat de des/intensa este .etc. Sau o fi pentru toti la fel? Really curious.

  • Maria spune:

    Frumos și profund articol, Ioana, la fel și comentariile. Ce adânca e dragostea de mama!

  • Narcisse spune:

    Aceleași sentimente!!ma simt mai bine sa stiu ca nu sunt singura! Te pup

  • A_A spune:

    Pe langa spaima pe care o am de a nu imi lasa copiii singuri pe lume daca mor/ murim intr-un accident de masina pe drumurile noastre dragi sau in avion, mai am spaima a ce va urma in tara asta si pe intregul continent cand vor creste ai mei copii. Mi-e frica de razboi, mi-e frica de lumea asta toata, de terorism, de foamete de…mi-e foarte frica…de toate.

  • Cla spune:

    Cât de la fix aceasta postare 🙂 aceasi treaba si la mine, credeam ca numai eu simt așa … 😍

  • Camelia spune:

    Spaima asta nu trece niciodata De 25 de ani , de cand a aparut fie’mea pe lume( greu si mult asteptata) teama e aici Mai ales ca am avut perioade de groaza, de departare( a ei de noi) de boala si moarte subita (a tatalui ei) Tremur ori de cate ori nu-mi raspunde la telefon , am sute de nopti nedormite de teama Daca eu nu mai sunt , ea ce va face? Niciodata , niciodata nu ne trece teama asta de mama, dar cred ca am invatat sa traiesc cu ea Nu , nu ma rog la nici o divinitate , ma rog sa aiba intelepciunea sa -si faca o viata buna , oriunde ar fi asta Si ultimul meu gand va fi intotdeauna la ea -cui o las in lumea asta indiferenta

  • Ana spune:

    Acum vad ca sunt si alti oameni care duc acesta Spaima. Eu nu am copii, si odata, dupa ce mi-am pierdut tatăl in adolescenta, mi-am promis ca nu voi naste niciun copil, pentru ca e prea multa suferinta, si nu vreau sa mai ofer o jertfa in plus mortii. Mai târziu, cand am inteles ca noi avem doar rolul de a creste copiii, ca ei nu sunt posesiuni, ca oamenii sunt mai mult decât trupuri, ca viata merita trăită asa cum o primim, ca e un dar, acum nu pot avea copii. Ironic, nu-i asa?

  • Elizabeth spune:

    „Eu mă culc si adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai liniște deplină în locuința mea.” Psalmul 4:8
    Dumnezeu e singurul care va poate elibera de frica!

  • Elizabeth spune:

    ” Eu mă culc si adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai liniște deplină în locuința mea” Psalmul 4:8

  • Anda spune:

    O da parca mi-ai citit gandurile…spaima asta o simteam si inainte de a se naste copilul si a devenit si mai crunta acum.am momente cand impietresc efectiv cand ma ia spaima mi-e teama sa se imbolnaveasca ma doare cumplit cand aud cate se intampla pe lumea asta dar stiti ce ajuta: ma rog la D-zeu ma rog cu toata puterea mea in gand sa fim bine cu totii sa ne apere D-zeu si sa traim lin si frumos si simt cum ma cuprinde o liniste de fiecare data ca un sentiment de siguranta ca vom fi bine deci rugaciunile ajuta.pana la urma de fapt cred ca ne lasam viata pe mainile lui D-zeu si stie El mai bine ce sa faca cu ea

  • Lavi spune:

    De multe ori ți-am citit rândurile și s-au potrivit pentru mine ca o mănușa… cumva parca imi scriai mie!
    Astăzi ai făcut-o din nou: e o săptămâna de când l-am îngropat pe tata și spaima nu mai trece… nici dorul…
    …și eram atât de bine…
    Îți mulțumesc!

  • Paula spune:

    Pfff..si eu traiesc uneori cu spaima, o capeti cand ai trait ceva dureros, cand stii ca oricand soarele asta stralucitor poate intra in nori pentru un numar nelimitat de zile/luni/ani… te resemnezi ca exista si incerci sa traiesti fiecare zi cu bucuria ca s-a terminat bine si azi.. pe mine momentele alea cumplite m-au invatat sa fiu prezenta si vie, pentru ca stiu ca oricand…. si inca nu am copii si traiesc cu spaima si sunt vesnic obosita…

  • Oana spune:

    Deci mai sunt si altii ca mine. Zilnic ma bantuie teama de a nu-i lasa singuri pe lume inainte sa se poata descurca singuri, in fiecare zi si noapte falfaie incet spaima sub membrana constientului, asa cum zicea Irvin Yalom, in Privind soarele in fata. La mine este anxietate in fata propriei mele morti, mi-e teama de moartea mea, care va aduce singuratatea cea mai crunta a copiilor mei, aceea de a fi un copil fara mama.

  • Loredana spune:

    Spaima mea cea mai mare după ce am născut prima data intervenea când plecam de lângă fetita(si s-a întâmplat după 1 an) si ma distrugeau gândurile ca pățesc eu ceva. A dispărut orice spaima când am rămas din nou gravida si acum deși nu m-am despărțit de cel mic nici o noapte încep visele urate in care el pătește ceva. Ma lupt cu ele si cu gânduri negative prin gândire pozitivă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *