Cum învătăm copilul regulile lumii dacă renunțăm la pedepse și recompense?

Mi-a scris de curând o cititoare însărcinată și extrem de confuză:

Ioana, văd în jur fie copii care nu mișcă de frică să nu greșească ceva (nu vrem asta), fie copii care fac iureș, distrug, strigă și deranjeză (nu vrem nici asta)! Nu mai pricep nimic. Dacă nu e recomandat cu pedepse și recompense, cum îi învățăm ce e bine?

Draga mea, nu te panica! Imediat ce scoatem din capul nostru ideile de pălmuță la fund, amenințări, șantaj, pedepse, recompense și jigniri, în fața noastră se va deschide o lume plină de alte posibilități pline de iubire, acceptare, empatie, respect și rezultate minunate. Pentru că da, există și o a treia categorie de copii: cei curioși, cu încredere și stimă de sine, care se joacă liber fără să distrugă sau să deranjeze, care nu se tem de părinți, în schimb îi respectă. Am eu doi acasă, și mai cunosc câteva zeci, de toate vârstele. Se poate, nu e SF!

Copiii mei, dar și o grămadă de alții pe care îi cunosc personal, care nu au fost niciodată loviți, pedepsiți, amenințați, nu-s spaima planetei, dimpotrivă. Cunosc copii crescuți cu respect care au 3, 5, 10, 12 ani, cunosc și adulți crescuți așa care respectă perfect regulile societății, pe cele ale bunului simț, sunt calzi și siguri pe ei. Nu strigă, nu împing, întreabă ce și dacă e voie, îi ajută pe ceilalți, știu să se exprime, știu să asculte. Pentru că au primit toate astea de mici.

Ce rămâne dacă renunțăm la pedepse, palme și recompense, întrebi? Rămâne o relație armonioasă bazată pe ascultarea nevoilor celuilalt, pe înțelegerea etapelor de dezvoltare ale copilului, pe discuții, negocieri, joc și reguli explicate și aplicate. Am detaliat mai jos cum se întâmplă la noi acasă, poate vă ajută.

În primul rând, observ că există o confuzie generală între termenii de pedeapsă și consecință, din păcate în ultima vreme am citit și lucruri scrise de specialiști care nu făceau decât să sporească ceața (am citit de curând un psiholog care spunea că el recomandă aplicarea unei consecințe atunci când copilul nu face ce trebuie, ori asta e foarte aiurea, consecința nu poate fi aplicată de părinte, ea survine în mod natural, am detaliat în continuare).

M-am gândit să vă povestesc ce înțeleg eu prin pedepse, consecințe și reguli (după ce-am citit mult pe subiect și am observat din viața noastră de părinți ce și cum funcționează), cum le putem evita (pedepsele) sau folosi (regulile) astfel încât să ne ajute să explicăm copiilor cum funcționează lumea și de ce e important să facem sau nu facem anumite lucruri.

Din experiența noastră, ordinea ideală este aceasta:
1. Formulăm și enunțăm regula, de exemplu: Pe stradă copilul merge de mână cu părintele, întotdeauna, fără excepții. Vreau să îmi dai mâna și să nu-mi dai drumul.
2. Explicăm consecințele situației în care regula nu este respectată: Te poate lovi o mașină, doare, ustură, mă sperii etc
3. Explicăm ce vom face noi când regula nu e respectată (nu ca să pedepsim, ci ca să asigurăm siguranța copilului și/sau siguranța celorlalți): Dacă nu mă ții de mână, va trebui să te iau în brațe și să ne întoarcem acasă. Sau să te urc înapoi în cărucior sau în manducă. Nu vreau să mergi singur pe stradă.
4. Repetăm toate cele de mai sus de nenumărate ori, înainte să ieșim din casă și după ce ieșim din casă.
5. Dacă regula nu e respectată, facem ce am promis când am formulat regula.
6. Povestim din nou despre regulă, consecințe, importanța ei.
7. Încercăm din nou.
8. Repetăm până la succes total. 🙂

După cum vedeți, pedepsele și recompensele nu fac parte din acest proces. 🙂 Nu este nevoie de ele!

Pedepsele sunt lucrurile pe care le facem după ce copilul refuză să facă ce vrem noi sau face ceva ce noi i-am interzis: îl trimitem în camera lui, îi confiscăm jucăria preferată, nu-l mai lăsăm afară, îl lovim la fund sau îl jignim. E foarte important pentru relația noastră să evităm acest gen de metodă educativă, pentru că ea are efecte neplăcute pe termen lung, distruge încrederea copiilor în părinte, am scris în detaliu despre asta aici.

Consecințele sunt acele lucruri care se întâmplă în mod natural după o acțiune. Părintele nu poate aplica o consecință, consecințele apar în mod natural, fără intervenția părintelui. Ceea ce aplică părintele este întotdeauna fie o pedeapsă, fie o regulă. Când copilul lovește un alt copil, de exemplu, consecința este că persoana lovită va suferi, se va speria și nu va mai dori să stea în preajma celui care l-a lovit. Faptul că plecați cu el din parc nu este o consecință, ci fie o pedeapsă, fie o regulă aplicată până la capăt, în funcție de cum explicați și aplicați. Dacă după ce a lovit, îl luați pe sus și-i spuneți:
– Gata, nu mai putem sta în parc, mergem acasă!, copilul o va percepe ca pe o pedeapsă și data viitoare va încerca să lovească fără să-l vedeți.

Ce puteți face este să discutați dinainte, de multe ori, și să îi explicați cam așa:
– Când tu lovești un alt copil, el suferă, se sperie, plânge, vrea să stea departe de tine. Și tu ai simți la fel! Când mergem în locuri unde sunt și alți oameni, trebuie să respectăm anumite reguli, să nu deranjăm. Una dintre aceste reguli este că nu rănim alți oameni, nu le smulgem lucruri din mână, nu țipăm și așa mai departe. Înțeleg că în unele situații nu te poți controla, iar când asta se va întâmpla și vei răni sau deranja pe cineva, va trebui să plecăm din acel loc, ca tu să te liniștești și ca ceilalți copii să se poată juca în continuare liniștiți, fără să îi deranjăm.

Regula explicată este o limită, care include și detalierea celor ce se vor petrece dacă regula nu e respectată. Regula nu este o pedeapsă pentru că scopul ei nu este de a impune cu forța controlul parental, ci de a rezolva o situație inacceptabilă într-un mod respectuos, fără a întrerupe conectarea și respectul, făcând apel la rațiunea și înțelegerea copilului, și de a explica celui mic de ce este necesară impunerea regulii.

Să mai luăm câteva situații cu care sigur se confruntă mulți părinți.

Copilul vrea în parc, dar refuză să se îmbrace, trage de timp, când vrea părintele să-l îmbrace, se zbate și țipă, apoi când în sfârșit se decide că vrea să fie îmbrăcat, ora e deja târzie, părintele e cu nervii plesniți.

Consecința este că va rămâne dezbrăcat.
Pedeapsa este că el nu va fi luat în parc dezbrăcat, și, pentru că a tras de timp, va rămâne acasă.
Regula este că nu ieșim din casă dezbrăcați, așa că dacă nu vrea să se îmbrace, nu vom putea ieși în parc, dar ne putem juca și în casă.

Strategia noastră pentru astfel de situații era (nu s-a mai întâmplat de mult să fie nevoie să o folosim) o combinație de joc, răbdare, negociere, alegeri oferite copilului.
– Văd că vrei să te mai joci, ok, mai pot aștepta, te anunț din nou în cinci minute.
– Hai, te îmbraci singur sau vrei să te ajut eu?
– Îți iei fustă sau rochie?
– Ce jucărie iei cu tine?
– Mergem cu căruciorul sau cu trotinetele?
– Abia aștept să mergem în parc, am avut o zi grea! Am un chef nebun să culegem castane. Ce zici, mă ajuți?

În cele din urmă, dacă el tot refuza îmbrăcatul, rămâneam în casă și gata. Mereu mi-am ales cu mare grijă bătăliile, nu am considerat niciodată obligatoriu să ieșim în parc, așa că dacă ei dădeau semne că preferă în casă, am rămas în casă și gata. Iar dacă se supărau că nu mai puteam ieși pentru că era prea târziu (pentru că ei înșiși trăseseră de timp prea mult), îi lăsam să își exprime supărarea, le explicam din nou că are sens să mergem în parc dacă plecăm la timp, pentru că durează și drumul, astfel încât data viitoare știau că dacă tergiversează mult, sunt șanse să nu mai ajungă în parc.

Copilul nu vrea să mănânce ce i se pune în farfurie, după ce a ales sau a fost consultat cu privire la ora mesei și la conținutul farfuriei.
Consecința e că va rămâne nemâncat și i se va face foame într-un moment în care mâncarea nu va mai fi disponibilă.
Pedeapsa ar fi că nu mai are voie la desene după masă.
Regula spune că mâncăm atunci când e ora mesei (pe care o stabilim împreună), atât cât ne trebuie. Apoi va trebui să așteptăm până la următoarea masă sau gustare și s-ar putea să ne fie greu, dacă ne e foarte foame. Respectăm regula fără excepții.

Copilul insistă să se desprindă de mâna părintelui și fuge spre stradă.
Consecința este riscul destul de mare al unui accident. Copilul poate fi lovit de o mașină, se poate accidenta grav, îl va durea și ustura foarte tare.
Pedeapsa este smucitul de mână, lovitul la fund, întors acasă cu nervi și scandal.
Aplicarea regulii se poate face după ce copilului i s-a explicat de multe ori de ce este important să meargă de mână cu un adult (care este regula), ce se poate întâmpla dacă nu face asta (consecința) și ce va face părintele dacă regula nu este respectată (pentru a evita consecințele, care pot fi foarte grave, părintele fie va lua copilul pe sus pentru a-l ține în siguranță, fie îl va pune în cărucior fie va decide că e momentul să se întoarcă acasă, pentru că e limpede că cel mic nu e pregătit să respecte această regulă).
– Te rog să nu-mi dai drumul la mână, trec mașini cu viteză mare și te pot lovi foarte tare.
– Dacă nu mă ții de mână, va trebui să te iau în brațe, ca să te protejez.
– Puiule, te rog să mă asculți. Nu vreau să ieși în stradă fără mine. Ne ținem de mână mereu până ajungem în parc. Dacă nu vrei să mă ții de mână, te pun în cărucior.
Faci ce spui că o să faci dacă tot nu te ține de mână.
– OK, am înțeles, nu vrei să mergem de mână. Nu te pot lăsa să mergi singur pe stradă, te pot lovi mașinile, așa că o să te iau în brațe și ne vom întoarce acasă. Vom ieși la plimbare când o să vrei să ne ținem de mână. Sunt mama ta, te iubesc și trebuie să am grijă de tine.
E posibil să se supere, să plângă, să se zbată. E normal să fie supărat, acesta nu e un motiv să nu aplicăm o regulă care ține de siguranță. Dacă suntem calmi și fermi, copilul va înțelege foarte repede că această regulă nu este negociabilă, că mama știe foarte bine ce trebuie făcut și că cel mai bine este să se conformeze, ceea ce va și face în scurt timp.

Și tot așa. O să vi se usuce gura de la atâtea explicații, dar va veni o vreme când va fi meritat efortul. Unii copii sunt mai energici și mai rezistenți la reguli, dar toți, fără excepție, răspund mai bine pe termen scurt și lung unei abordări bazate pe puterea relației de iubire, pe înțelegere și ton civilizat.

Curaj, se poate!

Sursa foto: copil de mână cu mama lui via Shutterstock.com

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4174

62 comentarii

  1. Vreau doar sa iti multumesc pentru articolele de acest gen. Faptul ca citesti atat de mult in domeniu si apoi ne livrezi concluziile, este minunat.

  2. Nu vreau sa te jignesc, sunt complet de acord cu absolut tot ceea ce spui tu, doar ca…si astea sunt pedepse.

    Chiar tu ai zis ca „Pedepsele sunt lucrurile pe care le facem după ce copilul refuză să facă ce vrem noi sau face ceva ce noi i-am interzis: […] nu-l mai lăsăm afară”

    apoi „Consecințele sunt: […]dacă el tot refuza îmbrăcatul, rămâneam în casă și gata”

    Faptele sunt fix aceleasi, cred ca e important sa ne dam seama de asta. Diferentele ar fi cred eu:

    1. aceeasi pedeapsa e aplicata mereu la aceeasi greseala (ceea ce e util, devina o regula)

    2. se comunica intr-un mod constructiv (fara negatii, fara cuvinte gen „nemancat” etc)

    • Salut, comentariul tau nu e o jignire, ci exprimarea unei neintelegeri, ma bucur ca am prilejul sa detaliez inca o data, ma gandesc ca poate mai sunt cititori care nu au inteles.

      Uite, PEDEÁPSĂ, pedepse, s. f. 1. Măsură de represiune, sancțiune aplicată celui care a săvârșit o greșeală; spec. măsură de constrângere prevăzută de lege și aplicată cuiva de o instanță judecătorească drept sancțiune pentru o infracțiune; condamnare, osândă

      Pedeapsa este cand faci ceva ca sa dai o lectie.
      Cand copilul nu se imbraca, consecinta este ca ramane dezbracat. Regula sociala spune ca nu putem iesi din casa dezbracati, asa ca nu putem merge in parc pana nu te imbraci.

      Actiunea finala este intr-adevar aceeasi (vom sta acasa daca nu te imbraci), insa diferenta uriasa pentru ce simte si va intelege copilul din toate astea o face tonul, explicatia si starea parintelui. Depinde cum pui problema si cum vezi tu lucrurile, iar asta e foarte usor de simtit de catre copil. El va sti daca faci asta ca sa-l pedepsesti, ca sa-ti exerciti control intr-un fel lipsit de egalitate (tu esti mic, eu sunt mare, deci ma impun) sau pentru ca intr-adevar regula exista si trebuie respectata (nici eu nu pot iesi din casa dezbracat, asta e, trebuie sa ne supunem cu totii acestei reguli, ca si celei ca nu fugim in fata masinilor, nu bagam cuie in priza, nu mergem in masina decat in centuri).

      Vezi diferenta?

    • In principiu, daca inteleg corect, e o chestiune de cum alegi sa livrezi mesajul copilului tau. Felul in care livrezi informatia: pe de o parte e varianta cu pedepsele ( daca nu faci asa, am sa fac eu ceva care nu-ti place), pe de alta parte varianta iubitoare si in cel mai rau caz informativa de ex: regula o respectam ca sa nu fim nevoiti sa facem fata unei situatii neplacute sau poate chiar periculoase, cu mentiunea in caz de pericol ca sunt doar doua variante – ma tii de mana sau am placerea sa te duc in brate 😉
      Iubiti-va sincer copii si veti deveni voi in primul rand mai buni tinzand spre cel mai bun Eu ce pot sa fiu si in acelasi timp ei vor creste oameni decenti si buni pentru ca avem bunatatea in noi, trebuie doar s-o gasim.

    • Mihaela, tu ai dreptate cand spui ca faptele sunt fix aceleasi, adica la final parintele face aceleasi alegeri restrictive pentru dorintele copilului.

      Daca imi permiti o interventie care (cred eu ca) poate ajuta, diferenta, in acceptiunea mea, sta in modul si momentul in care parintele expune acele fapte care vor surveni din nerespectarea regulii.

      Mai concret, daca parintele expune regula din timp, i-o prezinta copilului pe intelesul lui si in mod repetat, practic ii aduce la cunostinta etapele firesti ale respectarii (sau incalcarii) regulii: enuntare-consecinta-aplicare. Asadar, in momentul in care copilul o incalca, parintele poate reveni asupra ei, reintarind regula si raportand-o concret la situatia prezenta.
      Daca parintele nu formuleaza si nu prezinta in nici un fel copilului nici o regula, faptele care survin in urma incalcarii acesteia, desi logice si cursive in mintea parintelui (caci pentru el, regula exista in formularea completa enuntare-consecinta-aplicare), pentru copil nu au sens. Pentru ca, pentru copil, lipseste prima si ultima parte. El nu stie ce si cum are voie sa faca, asa ca face ce stie. Fireste, se produc niste consecinte. Insa in mintea copilului nu exista nici o legatura intre ceea ce urmeaza (aplicarea regulii, de obicei intr-un mode restrictiv) si consecinte. El n-o sa inteleaga de ce, brusc si (pentru el) brutal, este luat pe sus si dus dintr-un parc in care poate a lovit un copil. Sau de ce nu e lasat sa se plimbe singur pe strada, desi in parc sau in curte alearga neingradit pe unde vrea.

      Deci esenta consta in a pregati copilul pentru aplicarea regulii, in a face o legatura intre nerespectarea regulii si faptele care se vor intampla in urma acestui lucru. Altfel, aceste fapte nu vor avea sens logic pentru copil si deci, vor fi percepute ca o pedeapsa dura si injusta. Pe termen scurt, se poate simti nedreptatit si abandonat. Iar pe viitor, va trai cu nesiguranta in reactiile parintelui, despre care nu va sti ce va face atunci cand copilul greseste (pentru ca nu va exista o conexiune logica intre actiune si reactia parintelor).
      Consecinta se leaga de regula, caci este expusa si reintarita in prealabil. Pedeapsa este spontana, necunoscuta si erodeaza increderea copilului in parinte.

      Cam asa vad eu lucrurile. 🙂

    • Eu sunt de acord cu Mihaela, cu cele spuse de mai sus. Da, perfect de acord cu articolul, cu comportamentul Ioanei față de copii în diferite situații, dar toată povestea e chestie semantică și alegere a frazelor și o oarecare psihologie în abordarea copilului. Nu vrei să-i spui pedeapsă pentru că (ți se pare că) are o conotație negativă, ci îi spui consecință că sună mai rațional. Indiferent cum îi spui, ceea ce se întâmplă este aproape același lucru, linia de demarcație fiind extrem de subțire și este trasată – după părerea mea – aproape complet de tonul vocii (agresiv și amenințător vs blând și răbdător) și de gesturi (smucit copilul vs luat în brațe cu drag).
      Exemplul cu pusul în cărucior este foarte reprezentativ. Pare mare diferență între:
      – „dacă nu mă ții de mână, te pun în cărucior”
      SAU
      – „dacă nu mă ții de mână, va trebui să te pun în cărucior”
      ca și cum în acest al doilea caz ar acționa vreo entitate exterioară asupra mamei care o silește să pună copilul în cărucior dacă nu o ascultă să o țină continuu de mână. De fapt în ambele cazuri este fix aceeași decizie a mamei pe care o exprimă mai pașnic în al doilea exemplu de formulare.
      Și nu-i nimic rău în asta, ba din contră, doar că e foarte multă teorie și învârtit în jurul cozii. O fi necesar pentru părinții din noua generație, dar e trist că trebuie să se scrie sute de pagini ca să-ți spună cineva cuvânt cu cuvânt cum să i te adresezi copilului rațional și empatic în loc să-l repezi și să-l bruschezi.

    • gasiti diferentele dintre pedepse si consecinte:
      1. daca nu ma tii de mana, te pun in carucior
      2. daca nu ma tii de mana, nu mai primesti inghetata in parc

      mie nu mi se pare ca toata povestea e chestie de semantica.

    • Aici este vorba de siguranta copilului si in astfel de situatii, adultul e nevoie sa preia controlul. Acest mod empatic de a prelua controlul este f benefic copilului si ii confera siguranta ca se poate baza pe parinte. Ne putem poticni in termeni, f imp este substratul: starile pe care le traiesc, tonalitatea, alegerea in care e implicat copilul…

    • Thank you! Atata filosofie si importanta pt aceeași chestie. Exact asta ma gândeam si eu citind, sunt tot pedepse, si bine ca sunt ca nu poți lăsa un copil sa facă doar ce vrea, doar ca mi se pare așa a ifose, noi suntem mai buni, mai luminați nu folosim cuvântul pedeapsa. Aveți impresia ca noi care folosim cuvântul pedeapsa si aplicam sunt niste tirani cu copiii noștri? Cu ce e mai benefic sa nu ii dai sa mănânce pana la următoarea masa decât sa nu ii mai pui desene? La una ii interzici mâncare câteva ore, la alta desene, tot interdicție e chiar daca nu vrei sa ii spui asa

    • Eu văd pedeapsa ca pe o sancțiune la o greșeală. A făcut ceva ce nu e ok, nu mai primește înghețată sau TV. E normal sa se enerveze și sa urmeze o criză sau, și mai rău, sa își reprime furia și sa te trezești cu alte surprize.
      Consecințele sunt sancțiuni la care cel care a greșit (nu doar copiii) și le asumă în momentul în care își alege sa aibă un comportament neadecvat. Adică, împreună cu copilul (dacă are vârsta potrivită, dacă nu, îi explici ca astea sunt regulile familiei) faci un set de reguli și comportamente neadecvate și consecințele pe care și le asumă dacă încalcă aceste reguli. Însă este important ca la toți membrii familiei să se aplice. De exemplu, noi în casă nu folosim anumite cuvinte, nu țipăm, nu lovim etc. Cine o face nu va participa la următoarea activitate distractivă. Consecvența este foarte importantă, cum ai zis așa să faci. La noi a fost singura metodă care a făcut treburile sa meargă bine. Fiul meu are 7 ani și de aproape 2 ani aplicăm metoda asta. Nu a mers din prima, dar răbdarea și consecvența dau roade.

  3. Ioana, o sa apara toti expertii in parenting si o sa strige ca asta e conditionare si nu e bun! Si eu cred si aplic regula de consecinta si am un copil extraordinar de bun si intelegator, care, intr-un context lipsit de reguli prestabilite, vine si ma intreaba daca e voie.
    Dar mi s-a dat peste mana si mi s-a expus arogant, ca asta e conditionare. Cum o dai si cum o faci, tot nu o nimeresti.
    Curentul ala habotnic de parenting e sinistru in Romania, o tara unde procentul de copii prost crescuti e strigator la cer.
    Noi nu stam in Romania, iar de cate ori mergem in tara, cand iesim in parcuri sau la locuri de joaca, al meu vine dupa 10 minute maxim si imi cere sa mergem acasa, ca sunt rai copiii. Acasa se joaca cu toata lumea, e foarte sociabil. Dar in Ro e efectiv speriat de rautatea copiilor.
    Concluzia mea: toata habotnicia asta nu foloseste la nimic si e rareori bine aplicata. Pentru ca trebuie sa simti cum sa aplici principiile de respect pentru copil, iar nu toata lumea are simtul ala. Si de aici se nasc 2 extreme: libertate maxima fara reguli, care duce stim noi unde, sau pedepse, violenta, etc, care duce in acelasi loc. Mare pacat.

    • Sincer, din ce vad, copiii care fac ravagii peste tot nu sunt copii crescuti de parinti care aplica reguli habotnice de parenting, dimpotriva, sunt parinti care nu stau destul cu copiii, nu au timp de ei, merg cu ei in parc si nu scot ochii din telefon, nu se preocupa, nu ii educa, doar le mai trag cate-o palma cand li se pare ca situatia o cere sau urla la ei aiurea…

      Aceia nu sunt copii educati cu cine stie principii, sunt copii pur si simplu needucati, din pacate.

    • Nici eu nu stau in Romania, dar ma bucur de cate ori vin pentru ca piciul meu se joaca in parc cu multi copii. Acasa nu avem asa bogatie de pitici. Se joaca majoritatea frumos, isi impart jucarii fara sa fie fortati, fac concurs cu masinute etc. Parintii, bona sau bunica sunt intotdeauna draguti cu ei si le impun reguli vorbind frumos si explicand. Sunt, evident si exceptii, dar mi se pare dura si nedreapta concluzia pe care ati tras-o. Nu am vazut copii lovindu-se fara sa le fie atrasa atentia si explicat ca nu e ok, nu am vazut copii rai sau parinti nepasatori sau cu reactii duse la extrem.

    • Nu e vorba de semantica si pedeapsa nu e egală cu consecința. Pedeapsa vine din exterior, iar consecința este urmarea unei alegeri. Exemplu:
      Dacă nu te îmbraci (fapta) nu mai mergem nicăieri (pedeapsa- adultul alege ce se întâmplă).
      Dacă nu te îmbraci (fapta), vei ajunge în parc în pijamale (consecința)…
      Dacă nu te liniștești (fapta), nu mai primești înghețată (pedeapsa din partea adultului).
      Dacă nu te liniștești (fapta), nu te vei putea bucura de…înghețată, vremea frumoasă, jocul cu prietenii, etc. ci vei fi in continuare nemulțumit și agitat. ( consecința)

  4. Nu, nu se usucă gura de atâta spus, asta înseamnă educație, asta e meseria noastră permanenta de părinți. Am așa o mulțumire când văd că nu am explicat și ras-explicat, când culeg roadele, când am un copil înțelegător și atent la ce se întâmplă în jurul lui. Mă îndrăgostesc din ce în ce mai tare.

    • consecinta ar fi ca pe Ivan l-ar durea, ca ar plange, s-ar speria si ar suferi.
      Sofiei nu ii place aceasta consecinta, asa ca nu il loveste.

    • Si daca nu ar deranja-o? Cam cum ar fi consecinta pentru un copil care inca n-a ‘invatat’ ca nu lovim?( dupa nspe repetari si explicatii)

    • Nu exista alte consecinte decat cele care survin natural, nu putem inventa noi unele, nici nu putem aplica.

    • Ce as face eu daca ea l-ar plesni, ar fi sa ma asez pe vine la nivelul lor si sa ii spun ca nu lovim niciodata pe altcineva, ca daca este furioasa sau suparata isi poate folosi cuvintele sau poate pleca in alta parte. daca ar insista sa il loveasca as impiedica-o fizic, as tine-o de maini si i-as spune ca nu vreau si nu pot sa o las sa loveasca si ca o rog sa stea departe de Ivan pana se linisteste.

      ivan este mare acum si i-ar spune si el acelasi lucru.

    • Si eu sunt cam in aceeasi barca. 5 ani si un an jumate. Acu’ e si mai „fain”, ca si cel mic a recuperat teren si si el musca / loveste / scuipa.

      (Nici nu-mi vine sa cred ce menajerie pare ca am 🙂 din copilul ala unic crescut fix cu empatie si respect, am ajuns la duoul asta de salbatici … sper sincer ca e faza aia cu „the anger stage of grief” la cel mare, si cand s-o mai potoli el, s-o mai rareasca si cel mic … ca pare ca am dat direct din terrible twos in adolescenta)

      Exact aceleasi principii incerc sa le aplic si eu, cum descrie Printesa mai sus. Insa nu pot sa zic ca ma descurc extraordinar, si-mi mai pierd si eu rabdarea uneori cu cel mare (ca desigur, ala micu’ inca are avantajul coeficientului crescut de dragalasenie). Ceea ce nu face altceva decat sa puna paie pe foc. Adica alimenteaza nervii si agresiunea celui mare.

      Dar ce m-a ajutat pe mine, un sfat dat de psiholog cand simteam ca nu mai pot, clachez, a fost … sa ma iert. Mi-a spus doamna sa ma iert, asa cum i-am iertat pe parintii mei cand nu se purtau frumos cu mine. Si uite ca de-atunci iesirile noastre isi pierd din intensitate, si reusesc mai mult sa ma conectez cu cel mare si sa il linistesc fara sa il repezesc. Si avem un „colt de linistire” unde mergem amindoi sa ne calmam atunci cand simt ca devine prea agresiv, dar nu e pedeapsa, stam impreuna, povestim, citim daca vrea, poate sa plece oricand doreste el, dar daca iar e agresiv mergem iar in coltul nostru …

      Sper ca e coerent ce-am scris. Si sper sa ajute.

    • Eu ma confrunt cu treaba asta zilnic cu băieții mei de 2 ani si 10 luni (gemeni). Se cearta si se musca, se lovesc chiar dacă Le-am explicat de nenumărate ori că nu e bine, ca pe celălalt il doare etc.Am ajuns sa ii despart , fiecare in alta camera pana se calmează.Imi dau seama ca si asta e un fel de time-out dar ce solutii mai Am? Parca vorbesc singura.Se liniștesc, spun că au înțeles si peste 1 ora o iau de la capat.

    • Si eu am gemeni, fata si baiat, acum au 4.1 ani, dar in jurul varstei de 2 ani sau chiar 2 ani fara au inceput si ei sa se bata si sa se muste. Ea il impingea, el o musca si tot asa. Ii separam, au petrecut timp la joaca separat o perioada lunga de timp, orice jucarie era motiv de lupte, orice joaca la fel. Le-am explicat atat eu cat si restul casei de mii de ori. De cateva ori de la muscaturi si-au lasat vanatai. Pur si simplu a trecut varsta, de pe la 3 ani si 8-9 luni au inceput sa nu mai faca asa. Acum vin cu „spusul”: a luat mai mute lego decat mine, nu ma lasa sa termin puzzle-ul, nu-mi da cartea etc dar atat. Se joaca mereu impreuna in casa – si cu fratele cel mare- dar si afara, fac o echipa foarte buna. La gradinita unde au prieteni in grupa lor nu se mai joaca mereu DOAR impreuna.

    • Si eu m-am confruntat cu aceeasi problema cu baietii mei. Pana la 2 ani si 8 luni, cel mare a fost cel mai dragut, cel mai cuminte, intelegator si vesel copil. Dar dupa ce s-a nascut cel mic, in prezenta lui era cel mai rautacios, invidios si egoist copil. Am incercat sa nu il neglijez, dar cel mic avea multa nevoie de atentie. Am incercat sa-l implic in cresterea celui mic, dar daca il rugam sa-l ude pe burtica pana ii intind prosopelul, il ciupea de burta pana ii ramanea pielea sub unghie. Cel mai rau a fost cand cel mic a inceput sa mearga si cand il impingea, ii punea piedica sau il lovea in spate. I-am explicat de mii de ori ca nu e bine, ca il doare, il vedea ca se loveste si plange, dar imi spunea ca nu se poate abtine. Ca cel mic scoate din el ce e mai rau. Nu am inteles niciodata de ce!? Cu niciun alt copil nu s-a comportat asa. Si nu a fost neglijat deloc. Eu am lucrat acasa, soacra mea ne ajuta si am avut si bona. La un moment dat, exasperata, m-am gandit ca poate nu stie ce inseamna sa te doara, sa plangi si sa fii speriat, nu intelege ce inseamna ca cineva mai mare si mai puternic sa te bata si tu sa nu te poti apara si …i-am aratat. Nu s-a schimbat mai nimic. Nici in bine, nici in rau. Poate doar era un pic mai retinut daca-l intrebam: „Vrei sa-ti arat ce i-ai facut tu fratelui tau?” Raspundea „Nu” si se potolea pentru o perioada scurta. Si i-am mai explicat ca va veni o vreme cand diferenta dintre ei nu se va mai vedea asa de tare si ca asa cum il trateaza el pe frate, asa o sa fie si el tratat. Cand cel mic era pe la 3 ani, 3 ani jumate, le-am spus ca se inteleg, pot vorbi unul cu celalalt, pot negocia, isi pot rezolva eventualele probleme altfel. Dar daca asa vor,… sa se bata, sa se impace, eu nu iau partea nimanui. M-am resemnat si i-am lasat sa se manifeste cum doresc, mai ales ca nu am avut incidente majore. La urma urmei si puii de catel, pisica…se alearga, se musca, se rostogolesc…Am insistat mereu ca familia este cea mai importanta si ca vor fi frati toata viata si trebuie sa fie alaturi unul de celalalt mereu si acum, cand au 9, respectiv 11ani jumate, deja e mai bine. Au preocupari comune, scoala le ocupa mult timp si invata unul dimineata si unul dupa-amiaza, asa ca se intalnesc mai putin. Deci, rabdare! Cu timpul, va fi mai bine!

    • Ai zis mai sus ” imi spunea ca nu se poate abtine. Ca cel mic scoate din el ce e mai rau. Nu am inteles niciodata de ce!? ” …

      Nici eu nu am inteles foarte bine, desi am tot citit despre jalea si doliul efectiv al copiilor atunci cand isi pierd locul unic in familie. Ce nu am priceput eu e cum se traduce jalea asta in furie si nervi si agresivitate.
      Dar apoi mi-am amintit de mine in trecut atunci cand jeleam (in engleza e „grief”, nu e acelasi lucru cu tristete … e mixul acela de sentimente pe care il ai cand pierzi ceva sau pe cineva … dupa o desprtire, de exemplu) … si invariabil mereu aparea starea de furie. Mereu treceam prin ea.
      Si cand am citit ieri interviul asta: http://www.independent.ie/life/health-wellbeing/i-just-decided-to-kick-the-s-out-of-his-car-ruth-fitzmaurice-shares-anecdote-about-how-grief-made-her-a-mad-angry-woman-36138331.html cu o scriitoare irlandeza care povesteste despre diagnosticul sotului ei cu o boala incurabila, si cum a trasformat-o asta intr-o femeie nebuna de furie vreo cateva luni (de s-a dat chiar jos din masina in intersectie sa loveasca masina unuia care o claxonase), s-a facut lumina.

      Inteleg perfect cum copilul meu nu se poate abtine, cum, desi stie perfect ca nu e bine, ca nu ne place, isi pune mutra aia de copil incapatinat si pus pe rele, si ii da inainte. Si incerc sa asociez mutra aia cu suferinta (asta e, grief, suferinta!) si nu cu rautatea din el (care nici nu exista, de fapt, conform credintei mele – rautatea e lipsa bunatatii, la fel cum intunericul e lipsa luminii …).
      Si atunci, in loc sa iasa si din mine furia, incerc sa scot la lumina iubirea si sa il opresc cu dragoste din loviturile ce i le aplica celui mic. Sa il tin in brate, chiar daca el loveste si tipa, cat simt ca are nevoie, pina se linisteste. Si, ce sa vezi, se linisteste mai repede. Si apoi e iar copilul vesel si linistit pe care il stiam. Conteaza foarte mult cum il opresti, cu duritate sau cu dragoste. Cum ii vorbesti, cu dispret sau cu dragoste. Copilul todeauna simte.

    • Trebuie sa stiti ca de multe ori nici astfel de reguli nu functioneaza, pur si simplu nu functioneaza..tot timpul ii explic ca nu putem lovi/musca/impinge pe prietena ei..ca o doare..uite plange etc…o pun in situatia inversa, daca ei iar place sa fie lovita etc.
      Nu sariti sa judecati atunci cand vedeti ceva in parc ce copiii voastri nu ar face in veci.

  5. Mulțumesc mult de explicații și exemplificări, imi sunt atât de utile.

    Am încercat aceeași abordare cu fetita mea de un anișor, o mica drama queen. Adesea atunci când nu ii convine ceva, începe sa vocifereze și sa plângă. In astfel de situatii soțul meu ii spune ca nu e voie sa plângă, pt ca nu are niciun motiv. Nu sunt de acord cu „Nu e voie” ăsta, mai ales in cazul de față. Cred ca e mai înțelept sa încerc sa o mângâi și sa ma simtă aproape. Pe de alta parte, mi-e teama puțin sa nu devină o prost crescută, mai ales ca deocamdată nu prea văd rezultate, dramele continua. In schimb, după un „Nu e voie” încetează. Cum a fost pt tine când copiii erau mititei?

    Vai, ca e atât de important sa învățam sa construim relații bazate pe respect și blândețe in familie, ar fi ideal daca am reuși sa aplicam principiile astea și in societate.

    • Este foarte mica la un an, nu inteleg de ce nu e in regula sa planga. Plansul nu ar trebui interzis la nici o varsta, d-apai la un an, cand alte modalitati de exprimare nu are, draga de ea.

      e in regula sa fie suparata, e in regula sa planga, si asa are putin control in viata ei, acuma nici sa planga nu poate?

      daca va deranjeaza plansul ei, problema e la voi, un om care plange e intr-o suferinta, iar suferinta unui om nu ar trebui sa starneasca enervarea altuia, dimpotriva, ar trebui sa starneasca compasiune si drag.

      prost crescuta va deveni daca nu o educi, nu daca o lasi sa planga cand are nevoie de asta.

    • La fel vad și eu, mi se pare normal sa își exprime emoțiile și in loc sa o cert, sa o iau in brațe. Doar ca in jur alți părinți critica abordarea mea și deși încerc sa rămân ferma pe poziția mea, am adesea second thoughts. Ajuta sa știu ca mai sunt și alții ca mine. Mulțumesc de răspuns si toate cele bune 🙂

    • Dar daca plange de la orice? E metoda ei de comunicare crede ea cea mai eficienta. Clar ne atrage atentia dar nu si stim ce anume declanseaza tot. Fetita are 1 an 4 luni iar manifestarea ei la orice actiune, dorinta, nemultumire, frustrare sunt lacrimile si plansul de diferite intensitati. Incerc sa ii explic sa imi arate cu degetelul ce doreste (de ex. paharul cu lapte de pe masa) pentru ca daca plange nu inteleg ce doreste sau sa foloseasca cuvintelele pe care le stie ca sa se exprime. S-a mai imbunatatit o idee situatia dar tot inca plange foarte mult. Stiu ca ar putea comunica altfel dar planul este foarte la indemana si usor de folosit. Mi se pare ca se obisnuieste asa, ca e intr-o continua stare de nefericire daca la orisice plange. Aveti si alte idei cum sa abordez situatia?

    • In primul rand gandeste-te ca are putine variante de exprimare acum, apoi exista perioade in care se dezvolta f rapid intelectual si motric si isi doresc sa faca multe lucruri singuri dar nu le pot face inca Pe multe dintre ele, sau uneori nu i se da voie sa faca unele lucruri din varii motive: sa taie cu un cutit ptr ca s-ar putea rani. Toate astea ii frustreaza si plang. La noi a ajutat si sa exprimam cat de mult din ce credem ca simte copilul, asa invata sa recunoasca ce vrea si in timp sa exprime singur ex: esti suparata ca s-a varsat toata apa din pahar, inteleg, te voi ajuta sa faci asta pana vei reusi, cand faci ceva nou ai nevoie de timp sa inveti, uite si mie mi-a luat mult timp sa invat sa fac supa asta asa cum iti place tie ;). Dar toate astea i le poti spune dupa ce inceteaza plansul de la sine, cat plange esti langa ea si atat, o poti lua in brate, o mangai. Sunt etape pe care in primul rand avem nevoie si noi si ei sa le intelegem

  6. instinctual am descoperit ca pot evita pedepsele. ( Nu complet, de ex. sapt. trecuta am lasat-o fara access la tableta pt ca dimineata eram in intarziere la scoala din cauza tabletei – dupa 2 zile s-a intrat in ritm si ridicat pedeapsa, pur si simplu nu am stiu altceva face).

    Avantajul conduitei prin conditionare e ca un copil devine mai activ in prezent, mai empatic, mai constient. Ceea ce imi doresc.

  7. Ioana,te rog cu disperare sa imi dai un sfat!
    Tocmai am nascut gemeni, mai am o fetita 2a4l! Nu am reusit sa o intarc inaintea nasterii, asa ca acum avem o lupta, toata ziua vine la mami, titi! Naspa e ca nu adoarms decat la san! Ii explic ca primeste cand termina bebei, ca ei am mai multa nevoie si ca mami mereu vine cand are un moment etc, toate explicatiile pamantului!
    Zice ca bine, dar e toata ziua la capul meu ca titi titi titi, mai alea daca e obo sau tati plecat mai mult si se plicti cu mine! Nu vrea sa faca nici o activitate din ce am putea face amandoua, puzzle, citit, etc!
    Si pt mine efoarte greu sa o refuz, sa o aman, e ca o perioada de doliu sa zic asa, fiind mereu doar noi doua pana acum!
    A inceput sa il loveasca pe tatal ei, ieri a incercat pe fratiori, asa ca i-am zis ca daca ii va lovi nu mai are voie la ei in camera( nu cred ca e ok, ca e ca o pedeapsa, dar am momente cand ma ia panica ca nu
    Cum sa mai vorbesc cu ea!
    O inteleg cat ii e de greu, cu 2 bebei mici in casa( au o saptamana si o zii), dar sunt aici si trebuie sa ii accepte!
    Problema e ca nu merge nici la gradi si atunci sunt multe ore acasa! Incercam sa ii face acomodarea de sapt viit sau in maxim 2 sapt!
    Multumesc pentu rabdarea de a citi!

    • Copilul meu cel mare avea 3 ani cand s-au nascut gemenii, nu il mai alaptam deci pentru noi a fost usor in comparatie cu ce descrii tu. Din pacate este si micuta si pe langa faptul ca au venit in casuta ei inca 2 buburuze care nu-ti mai permit tie sa stai doar cu ea, are si restrictii la a bea cand doreste. Asa vede ea lucrurile. La noi a ajutat faptul ca in primul an de viata al gemenilor copilul cel mare si-a petrecut cam tot timpul liber – de la gradinita – cu tati, au fost plecati de nenumarate ori singuri din oras, prin oras, la diverse activitati etc. S-au iubit mult in acel an si in felul aceasta nu a mai fost gelos, astepta doar ca cei mici sa creasca sa se poata juca asa cum isi dorea cu ei. E greu, foarte greu! Imi pare rau ca nu te pot incuraja mai mult. 🙂

  8. Nelamurirea mea este la exemplul cu copilul care nu mananca ce i se pune in farfurie pana la urmatoarea gustare sau masa. Gustarea consta la noi de obicei in fructe, pe care le adora. Atunci daca refuza sa manance mancarea la masa asteptand gustarea, pe care clar o devoreaza pentru ca una la mana ii place si doi la mana ii e si mai foame, atunci ajungem la urmatoarea masa semi flamanzi si daca se repeta refuzul, cum procedam? Nu as vrea sa manance doar fructe in zile cand nu ii place ce i s-a gatit. Am patit-o de cateva ori asa ca stiu ca asa procedeaza. Iar eu a doua zi evident am gatit ceva de siguranta, ce stiam ca va manca sigur, ca sa nu patesc ca in ziua precedenta. Ori scopul e sa manance mai divers si ce este pregatit. Sau la gustare sa oferim ce nu a mancat la masa precedenta?

    • Oricat de multe fructe ar manca se digera cam intr-o ora, apoi incearca sa ai incredere ca daca isi doreste mai multe fructe in anumite zile inseamna ca are mare nevoie de ele, ai incredere in instinctul copilului, functioneaza mai bine ca al nostru. Apoi echilibrat inseamna sa manance in general diversificat nu in fiecare zi, tu nu ai niciodata zile in care ai chef sa mananci mai usor?

  9. Buna! Si eu ma straduiesc sa ii explic ce e in regula sa faca si ce nu, doar ca ii explicam pana acum in momentul in care incerca sa smulga o jucarie sau se apropia prea increzatoare de un copil care parea sa se teama. Este un sfat foarte bun sa ii explic inainte si sa ii spun si ce se intampla daca nu respecta regulile. Intrebarea mea ar fi de la ce varsta o sa si priceapa cu adevarat ce ii explic, pentru ca uneori chiar vad ca nu intelege anumite cuvinte. Trebuie sa ii arat obiectul ca sa inteleaga. Ema are 1 an si 4 luni. Eu o sa continui sa bat din gura, inca degeaba 🙂 Sper sa vina curand si rezultatele

  10. Ce te faci cu doi copii din lumi diferite? Fetita mea are 5 ani si, pana sa il nasc pe baiat, totul era exact cum povestesti tu in articol: aplicarea regulilor, explicarea consecintelor, repetarea ce voi face in caz de…, era intelegatoare, coopera, totul era raiul pe pamant. La putin timp dupa ce a facut 3 ani, a venit baiatul in familia noastra. Aici a inceput drumul meu spre nicaieri, sa nu ma intelegeti gresit, il iubesc si il ador pe baiat, doar ca nu ii pot determina sa functioneze cumva eficient.
    In prima faza el era bebe si ea trebuia sa renunte la toate, la zburdat liber in parc (stai langa banca cat alaptez), la joaca libera acasa (fa liniste cat bebe doarme), la mese regulate si cu reguli (de multe ori ii dadeam eu cu lingurita si castronul in pat sau pe canapea, pt ca… miliarde de motive, adio mancat singura la masa, civilizat si independent) si milioane de alte motive (ii adormeam pe amandoi pt ca taica-su venea la 12 noaptea de la munca, si ea se foia de el nu mai adormea, si mereu ii ziceam „stai linistita sa adoarma el, ca apoi vin si la tine”). Incercam sa nu o pun pe al doilea loc, dar mereu, imi iesea pe gura: stai ca bebe face drege…
    Apoi in faza a doua, cand bebe nu mai e bebe, a facut de curand doi ani, si e din alta lume: e argint viu, are viermi in fund, nu asculta de nimeni, tipa, fuge in strada, bate, musca, smulge, impinge, se zbate cand nu ii convine ceva, nici vorba de explicatii, reguli pt el nu exista, desi in casa noastra sunt. Va spun sincer, de cand se deplaseaza singur, eu am imbatrinit 10 ani. La al meu plod, nu merge, oricat am incercat, nici o modalitate de conversatie din articol, nu asculta explicatiile, nici nu are momente linistite cand as putea sa-i explic cum sta treaba pe lumea asta. Eu pur si simplu supravietuiesc de pe o zi pe alta, nestiind ce va fi maine. Am ajuns sa renunt sa mai merg cu metroul pt ca fuge pe peron, si daca il tin fortat se zbate si urla zici ca il tai. Am renuntat si la RATB, pt ca alearga de nebun peste tot, se baga printre picioarele oamenilor, daca stau pe scaun, el nu sta la mine in brate nici fript. Am renuntat sa mai merg cu el la ateliere pt ca bate si musca alti copii si nu te poti intelege cu el. In carucior nu a stat niciodata, nu are stare, se zbate, pana dezleaga centurile, sau se arunca cu capul in jos, sau, mai rau, tipa si urla, de se intorc toti spre mine. Ne miscam doar in parcul de peste drum, si cu masina unde e stricta nevoie (in scaunul lui sta).
    Mai rau decat asta este faptul ca si cea mare a copiat perfect modul lui. Cand te apuci sa ii explici ceva, incepe sa tipe si ea, numai sa nu auda ce zici, incalca toate regulile, face vrute si nevrute, si daca cu unu peste zi supravietuiesc, dar cu doi, cand vine si ea de la gradinita, pana la ora de culcare, eu am murit si am inviat de 10 ori, am picat nervos inca de 15, si in fiecare seara imbatrinesc cate 1 an. Nu mai este vorba de nici un parc cu amandoi, de nici o iesire nicaieri, nu tu vizita la prieteni, nu tu mancare in oras, nu tu vreun concert, de teatru nici nu indraznesc sa visez. Iar in putinele momente cand ea coopereaza cu mine, el tot asa ramane, evident ca nu copiaza comportamentul ei. Cum sa fac sa nu o dezavantajez pe ea. Adica, ea ma tine de mana la traversat strada, dar el se smulge (este doar un exemplu din miliardele de situatii zilnice). Ce facem? Mergem acasa toti 3, desi ea a respectat regula? Pai urmatoarea data nu face si ea ca el si isi baga picioarele in promisiunile mele?
    Asa am ajuns eu nebuna si salbatica, si copiii mei la fel. Fetita mea, pana in 3 ani, era mare si stia multe si coopera de se uimea toata lumea cum am reusit sa o cresc asa. Iar dupa venirea baiatului, daca te uiti dintr-o parte la noi, zici ca suntem veniti din padure. Nu ne mai intelegem, nu ne mai ascultam, nu ne mai nimic, pur si simplu supravietuim. La ai ei 5 ani, cred ca stie si intelege mai putine decat le facea la 3 ani. Cateodata mi-e foarte evident ca a dat inapoi in toate domeniile de dezvoltare. (Eu nu am ajutoare, sotul e la munca mai mereu, si in acele 2 zile de week-end, nu reusim sa intoarcem lumea. Mame si soacre nu am alaturi, de bone nu am bani). Poate gasesc sprijin si sfaturi printre voi, am citit si aletha solter, si alfie kohn, si brazelton, acu vreau sa ma apuc de laura markham (desi nu prea imi pun sperante). Incerc sa educ bland, fara pedepse si recompense, si va spun sincer ca imi iesea perfect pana la a doua nastere!

    • Gradinita! Pentru cel mic zic. Probabil cand era mic i-ai facut toate voile, fara sa vrei, iar el acum nu stie sa se adapteze la reguli si control. La gradinita va avea o structura mai clara, un program. Probabil e si foarte, energic, activitatile din colectivitate il vor ajuta.

    • Te inteleg perfect! Am povestit mai sus in linii mari si experienta mea cu 2 baieti, care pe langa faptul ca erau din lumi diferite, se si bateau. Am avut norocul sa am ajutor, dar de cate ori era nevoie sa ii las in grija altora, nu ramaneau amandoi in acelasi loc.
      Anda Molnar a spus ceva care sigur te va ajuta: trebuie sa te ierti! Nu ai gresit cu nimic si trebuie sa te linistesti. Copiii simt foarte bine agitatia mamei si devin la fel de agitati. Stiu ca este foarte greu, dar cand simti ca nu mai poti, incearca sa ii lasi sa urle singuri, mergi in alta camera, respira adanc si calmeaza-te. Vezi cum reactioneaza. Ai mei erau surprinsi ca nu-i mai bag in seama si ca atunci cand ma intorceam le zambeam, ii pupam, ii imbratisam si totul era mai usor.
      Si inca ceva: fa imposibilul si o data pe saptamana gaseste pe cineva sa stea cu ei macar o ora in care sa iesi singura. Mergi la coafor, la o manichiura, la o cafea cu o prietena, o iesire cu sotul… ceva ce-ti face tie placere si ai sa vezi cat de bine iti face. Adu-ti aminte ca mai existi si tu. Recapatarea respectului de sine atrage respect si din partea celorlalti. Si adu-ti aminte cat de mult ii iubesti si ca totul va trece si o sa-ti ramana in minte doar momentele frumoase. Fiecare perioada are parti frumoase si parti grele. Alege sa bagi in seama doar partile frumoase!

    • Sa stii ca mi s-a rupt sufletul citind comentariul tau. Nu cred ca gradinita reprezinta solutia, ba din contra vei avea un baietel si mai frustrat, care poate pentru moment va parea „reparat”, insa in timp se va indeparta tot mai mult.
      Si eu am simtit uneori ce simti tu, desi in cea mai mare parte a timpului baiatul meu e foarte calm si cooperant. Pot sa-ti spun insa ce am constatat.
      Eu eram de fapt cea care ii transmitea starile de agitatie. Eu ma simteam singura si neajutorata, EU aveam griji. Poate neimplicarea tatalui atat cat as fi vrut, grija banilor, timpul meu cu mine, dorul de a citi mai mult de 10 pagini dintr-o carte care sa nu fie despre cresterea copiilor, si lista poate continua.
      Cand m-am inteles si m-am iertat mi-am dat seama ca El, Copilasul meu (in speta copilasii tai) era de fapt solutia. Nimeni nu te iubeste cum te iubesc ei. Amandoi. Doar iubirea lor trebuie sa conteze. Joaca-te mult, mult cu ei si vei uita de toate! Da-ti voie sa te bucuri din nou!
      Aparitia celui de-al doilea copil cred ca te-a obosit foarte mult. S-au adancit toate si nu ai mai putut fi la fel de zen cum fusesei inainte. E normal, e uman!
      Eu, de indata ce am gasit sursa agitatiei baietelului meu, am simtit ca ma nasc din nou. Solutia era simpla: doar sa ma bucur de el, cu el, sa facem terapie prin ras, sa ne impartasim magia zambetelului.
      Felicitari Ioana, pentru tot ceea ce faci scriind!
      Zi frumoasa

    • Te inteleg perfect desi eu am doar un baiat care insa este asa cum spui tu de al tau, argint viu. Si eu ma ocup singura de el, sotul este la munca de dim pana seara, ajutor nu am. Desi are aproape 2ani l-am dat la gradinita a.i. sa am si eu macar dimineata libera sa apuc sa fac ceva. Este o solutie…cand il iau de acolo este f obosit asa ca doarme si pe urma avem doar cateva ore in care putem iesi la plimbare, sa ne jucam sau sa citim.
      Sfatul meu este sa il duci la gradinita o sa vezi ca se va mai linisti si el si te odihnesti si tu.
      Bafta

  11. Ai prezentat 2 cazuri in care sa daca nu respecta regula este dus inapoi in casa sau ramane in casa. Dar ce faci cand chiar trebuie sa plecati undeva? Sunt curioasa cum arata la tine o situatie in care ai putin timp la dispozitie, te grabesti, copilul nu vrea sa fie imbracat, si nici de mana nu te tine…

    • Daca ar refuza sa fie imbracati, i-as lua in hainele de casa (oricum la copii nu prea se observa diferentele intre ele :P), sau i-as imbraca eu, chiar daca ar protesta (in cazul in care e rece afara si ei stau in casa in chiloti). Le-as explica ca nu am de ales, ca trebuie sa iesim pe usa si ca daca nu vor sa se imbrace, ii voi imbraca eu. Sunt puternici si marisori, dar totusi, adult sunt doar eu.

      La noi nu s-a ajuns niciodata intr-o astfel de situatie, desi de multe ori ei trag de timp sau incearca sa mai negocieze una alta, cand a fost momentul sa iesim, tonul si atitudinea mea le-a exprimat suficienta urgenta cat sa ii am la usa imbracati pe amandoi in doua minute. 🙂

  12. Multumesc fetelor pt incurajare! Doar faptul ca sunteti acolo-undeva, si ati sacrificat din timpul vostru citind romanul meu si raspunzand la el, pt mine inseamna enorm. M-am gandit si eu la gradinita, dar parca l-as mai tine acasa. Inca e mic, adaptarea i-ar fi grea. Nu vorbeste bine, abia e intarcat de 2 saptamani. Pe fata am dus-o la gradinita la 3 ani jumate, si a fost foarte bine. Pt el simt ca inca nu este momentul de gradinita, chiar daca eu innebunesc cu el acasa. Poate dupa iarna il voi da la program scurt, atunci va avea 2 ani si 9 luni. Stiu ca el este agitat din cauza mea, eu am devenit foarte instabila emotional, s-a dus naibii tot echilibrul meu. Cateodata ma gandesc ca pur si simplu nu eram pregatita sa fac fata la 2 copii, dar imi dau doua palme si imi trece repede astel de ganduri. Va pup fetelor! Multumesc!

  13. Eu sunt de acord,dar ce facem cand suntem la cumparaturi si nu ne putem intoarce acasa,sau atunci cand chiar trebuie sa plecam de acasa. Pentru aceste situatii/exceptii ,care sunt si ele destul de dese,ce facem?Cum continuam abordarea.
    Zi frumoasa

  14. Off… dupa parerea mea, situatiile de fapt pot fi mult mai diverse si nuantate in viata de zi cu zic… exemplele din articol sunt extrem de generale…
    Nu vrea sa manance – ramane nemancat…
    Nu vrea sa se imbrace – ramane in casa…
    OK, dar sa zicem : Regula e ca mancam si legume, nu doar carnea si cartofii.Consecinta naturala a refuzului de a manca legume si fructe – posibila carente care pot aparea in organism. Cum explicam asta unui copil si cum il convingem sa manance legumele? El nu va suferi de foame si nu va intelege nici la 12 ani ce e cu carentele de vitamine… Ce strategie adoptati? Eu nu stiu alta decat sa ii interzic desertul…ceea ce ar fi pedeapsa. Sau poate fi considerata consecinta???

  15. Bună fetelor,
    Va inteleg perfect. Și al meu baiețel care are aproape un an este argint viu, nu sta locului o clipa. Pentru cele care aveti probleme cu copilasii mai maricei in urma aparitiei unui fratior/surioara, parerea mea este ca datul la gradinita ar face mai rau daca nu li se explica cu calm si rabdare noua situatie. S-ar putea ca ei sa confunde datul la gradinita cu abandon din partea parintilor care doresc sa stea cu noul membru al familiei. Avem caz concret in grupul de prieteni care abia dupa 2 sedinte la psiholog au reusit sa afle ca de fapt copilul cel mare lovea si se comporta urat la gradinita pentru a atrage atentia parintilor care, in opinia lui, l-au dat la gradinita pentru a scapa de el, pentru ca acum au un alt copil.
    Cat despre impunerea de limite sanatoase si obtinerea cooperarii copilului….trebuie f multa rabdare (care recunosc ca mie imi lipseste uneori). Al meu plange si tipa atunci cand este frustrat sau nu obtine ceea ce vrea insa de fiecare data ii vorbesc, ii explic ca ii inteleg frustrarea dar din pacate nu il pot lasa sa faca x pentru ca are ca si consecinta y. Uneori (rar) renunta (sa mearga sa umble la prize de exemplu, alteori functioneaza distragerea atentiei si indepartarea de zona interzisa sau nu finctioneaza niciuna si atunci il las sa isi „verse naduful” , iar daca simt ca nu mai pot sa nu mai fac fata il pun in patut si ma duc in baie sa ma dezmeticesc. Dunt momente cand imi pierd si rabdarea, mai ridic tonul ca mai apoi sa imi para rau. Nu suntem perfecti si cum zicea cineva mai sus trebuie sa ne iertam si sa recunoastem in fata copilului ca am gresit.

  16. Ioana, care este consecina la: ” nu veau sa dom!” (3 ani + 1 luna). Este vorba de somnul de pranz. Seara nu se comenteaza 🙂

    Multumesc!

  17. Ioana, tu scrii asa frumos si pui accent pe blandete, incat dai curaj ca se poate. Dar cum faci cand tu ca mama care petreci zi de zi cu el nu vrei sa aplici pedepse, nu vrei sa lovesti chiar si cu o palma la fund copilul, insa tatal care petrece mult mai putin timp acasa din cauza jobului considera ca „bataia e rupta din rai”?! Stresul psihologic la care este supusa o mama care vrea sa isi creasca copilul cu blandete, bazandu-se pe comunicare, mi se pare al naibii de mare. O palma (pe care unii parinti o alinta „palmuta” pentru a se simti mai putin vinovati) aduce dupa sine valuri de agresivitate din partea unui copil…

    • asa e, e foarte greu, nu stiu ce as face. as vorbi cu el, zilnic, i-as citi lucruri, i-as trimite linkuri si i-as sublinia pasaje in carti, l-as invita sa vorbeasca despre copilaria lui. are nevoie el sa se vindece, si e foarte greu sa il ajuti daca el nu vrea…

      as apara copilul cu orice pret, nu as accepta sa fie lovit niciodata, de nimeni!

    • si noi avem o astfel de situatie: copilul meu la 2 ani si 10 luni e un copilas foarte iubitor, deschis si energic, ne spune zilnic ca ne iubeste, ne pupa, ne jucam zilnic cu plastilina,cu lego, iesim afara ne jucam cu mingea, cu trotineta…
      ma confrunt insa cu o situatie care ma framanta de 2-3 luni
      primul semnal de alarma l-am primit in septembrie când l-am dat la gradinita
      am vorbit mult cu el inainte si era bucuros ca merge la gradi si se joaca cu copiii…
      nu plangea când il duceam si când ajungeam la gradi tasnea catre copii si jucarii…
      din primele zile educatoarea mi-a spus ca copilul meu are momemte când alearga catre copii si le da palmute peste fata si ii trinteste pe jos( a specificat ca nu e nervos, suparat ci ca e vesel când face lucururile astea si uimit când e certat), ca nu are rabdare la activitati(nu sta pe scaunel mai mult de 10 minute), ca nu stie de reguli si limte…
      ei,de atunci am observat ca cateodata(nu mereu) copilasul are momemte din acestea când iesim sa ne jucam cu alti copii…alearga, face iures, deranjeaza…de exemplu acum cateva zile am fost la un atelier si a stat un vreo 10 minute sa pictam o cizmulita dar dupa aceea si-a gasit 2 copii cu care a inceput sa alerge pe acolo,sa arunce cu jucarii…pana când a lovit un copilas mai mic cu o jucarie in cap…copilasul a inceput sa planga, mamica m-a certat ca nu imi tin copilul in frau, a plecat suparata…
      nu sunt adepta violentei nici fizice nici verbale, ii explic ca nu e frumos sa lovesti, ca doare,ca atunci când mergem undeva trebuie sa respectam reguli…intelege pe moment, atuci când il pregatesc, zice: da mama, nu bat copiii, te iubesc…dar dupa aceea…chiar m-am gandit sa ii zic ca daca nu respecta regulile atuci când mergem undeva… sa plecam…
      si mai e si problema ca sotul nu imi impartaseste opiniile legate de cresterea copilului fara violenta, la fel si soacra mea cu care stam, când i-am spus sotului tot ce am scris mai sus…a ras…a zis ca dramatizez…sunt deznadajduita ca nu ma sustine…zice ca nu o sa reusesc sa imi cresc copilul in felul asta, ca tot o sa-l bat, ca asa se educa copiii
      si …sotul meu a inceput sa se joace cu copilul acum vreo sase luni de-a boxul…se loveau in joaca…si radeau…poate de aici si comportamentul copilului…
      in afara de aceste momemente copilasul meu e dulce, sociabil si ne intelegem…
      la gradi am luat o pauza pentru ca s-a imbolnavit rau…practic a mers doar 2 saptamani
      printesa oare ce sa fac sa il dezvat de obiceiul asta de a impinge si loci copiii, chiar si in joaca? oare e in regula ca nu are rabdare pentru activitati statice(gen cum se fac la ateliere:desenat, pictat, taiat…),sta mai mult intr-un loc doar când se joaca cu plastilina sau lego…
      si inca o problemuta: copilul meu nu prea vrea sa mearga de manuta pe strada, vra mult in brate…in parcuri la locuri de activitai/de joaca aleargam se joaca nu are probleme…doar ca pe strada se cere mult in brate…cum sa il fac sa mearga si de manuta? i-am explicat in fel si chip…nu prea intelege…
      Ps: scuze de roman si multumes pentru rabdare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *