Întotdeauna poți alege să te porți frumos, chiar și când ești furios, i-am spus Sofiei după ce m-am purtat urât

Copiii se jucau lângă mine, eu încercam să termin un text cu încărcătură emoțională, mă și grăbeam, evident, toate conflictele se întâmplă când unul dintre cei implicați se grăbește. Sofia mă tot bătea la cap s-o ajut să-și găsească poneiul roz cu cireșe pe fund, nu ăla cu semilună, pe ăla știa sigur că l-a pierdut de tot. Ivan trăgea de mine să fac pe dragonul care vine și-l sperie. Eu le tot explicam că am ceva de terminat și că dacă mă lasă puțin în liniște, termin repede și apoi mă joc cu ei și-i ajut cu tot ce doresc. Deh, avantajele lucratului de acasă cu copii mici. Cinci minute, atât le-am cerut. Scriam febril, cu un ochi la ei. Ei se foiau, cu ochii și gura pe mine.

– Hai, mami, mai scrii mult? Hai să mă ajuți să găsesc poneiul…
– Mami, hai, fii dagon și fugi după mine…
– Copilași, ah, mai am așa puțin, două minute dacă ați merge dincolo, ce bine ar fi…

Sofia a simțit punctul sensibil și s-a așezat pe el. A început să zică: NU NU NU NU, nu foarte tare, dar suficient cât să nu mă pot concentra la nimic.
– Sofia, nu îmi face bine ce faci. Te rog să încetezi.
Mi se înroșiseră urechile de frustrare deja.
– NU NU NU NU NU.
– Sofia, mă enervez, te rog să te oprești.
– NU NU NU NU NU.

Am privit-o cu furie. Știa ce face și știam și eu. Știam și ce trebuie să fac ca să ne împăcăm și să fie bine, dar am ales să fac ceva ce știam c-o să agraveze totul. Deh, old habits die hard.
– Deci vrei să joci jocul acesta? Perfect. Mâine nu mai mergem la nici un film.

A doua zi urma să mergem la cinema, era un moment pe care îl aștepta de multă vreme.

– Bine, atunci nici eu n-o să mai fac nimic din ce mă rogi, a răbufnit ea.
– Sofia, acesta nu este un război pe care vrei să-l porți cu mine. Deocamdată eu am mai multă putere ca tine și o pot folosi ca să te supăr. Nu vreau să fac asta, dar când mă enervez, fac lucruri din răzbunare, ca și tine.
– Lasă că și eu pot să mă răzbun, ce!

Era nervoasă, dar mai mult tristă. Știu sigur că nu-i place să ne certăm. Nervii mei deja trecuseră. Știți voi, cele 90 de secunde în care dacă reușești să-ți ții gura, valul de război trece cu bine. Eu nu reușisem, și nici ea, dar de la ea nu am încă aceste pretenții, are doar cinci ani și-un pic.

– Uite, îmi pare rău că am zis de film, nu trebuia să zic asta, dar m-am enervat și nu m-am gândit prea mult. Am văzut că tu faci anume să mă enervezi și am ales să fac și eu același lucru, să te supăr. Acum îmi pare rău.
– Și mie îmi pare rău că te-am făcut să ți se înroșească urechile.
– Sofia, mereu avem de ales între a ne purta frumos și a ne purta urât. Mereu. Și atunci când ne grăbim și atunci când suntem furioși. Când suntem furioși, ne vine să ne purtăm urât, e normal, toate ființele simt asta, și oamenii, și câinii și leii. Dar pentru că știm că dacă ne purtăm urât, cel din fața noastră va suferi, și vom suferi și noi din cauza asta, atunci putem alege să ne abținem și să ne purtăm frumos. Pentru că nimic bun nu iese atunci când faci rău intenționat. Uite, tu ai vrut să mă enervezi, ai reușit, eu am reacționat urât, am vrut să te supăr, tu ai vrut să mă superi și mai tare și am ajuns să ne certăm în loc să ne jucăm.

Mă privea debusolată.
– Mai mergem mâine la film?
– Mergem, așa cum ți-am promis.

S-a luminat.
– Dar să știi că nu mi-a plăcut că ai făcut intenționat să mă enervezi, i-am spus.
– Știu.
– Te rog data viitoare când te superi pe mine să îmi spui ce simți, nu să faci tot posibilul să mă enervezi, bine? Încerci?
– Bine, dar așa mi-a venit.
– Știu, și mie îmi vine și ai văzut că am făcut și eu la fel ca tine. Am greșit amândouă. Mereu poți alege cum să te porți, frumos sau urât, ții minte asta?
– Da. O să încerc.
– Bine.
– Acum mă ajuți să găsesc poneiul?
– După ce mă lași două minute să termin textul ăsta.
– Eu te aștept, mami, a zis Ivan, care a asistat tăcut la toată discuția.

Am văzut-o cum ezită. S-a ridicat nervoasă și s-a dus în camera ei. Am terminat textul, am pornit să-l devorez pe Ivan și pe drum am scos și poneiul din rucsacul ei vechi de grădi. După-amiaza am vorbit din nou despre asta când Sofia a observat doi băieți care se certau.

– Acum ar putea să se împace, mami, nu? Dacă amândoi ar alege să se poarte frumos chiar dacă sunt furioși?
– Da, doar că e foarte greu să alegi să te porți frumos când ești furios.
– Știu, mami…
– Și eu știu, dar merită să faci asta! Te iubesc, luptătoarea mea!
– Știu, mi-a zis.

E felul ei de a răspunde când știe că am dreptate, dar îi displace ce spun.

Încet-încet ajungem să ne înțelegem. Greșind, vorbind și iertând, cum altfel. 🙂 Ce vreau să zic este că acum e mult, mult mai ușor decât când doar se supăra și fugea la ea în cameră. Acum reușim să și vorbim puțin înainte să facă asta. 🙂


Sursa foto: conflict între mamă și fiică via Shutterstock.com

Pin It

16 Comments

  • Maria spune:

    Am inceput si eu sa cunosc sentimentul. Uit din ce in ce mai des de alternative. De cand a venit bebe in viata noastra copilul cel mare apasa numai butoanele alea cu reactie intensa. 🙁

    • DanielaG spune:

      Credeam ca numai noua ni se intampla asa ceva. Si ma simțeam putin vinovată, ca uneori mi se intampla sa nu reusesc sa stau calma cand cei mari apasa pe butoanele gresite…
      Iar asta se intampla de cand a aparut bebe mic. Parca nu ma mai aud cand le spun ceva, sunt extrem de agitați si pusi pe apăsat butoanele gresite. Si si ei stiu foarte bine ce fac, si eu stiu, dar uneori imi e imposibil sa nu le arunc si eu mingea la fileu. Cred ca si oboseala, nopțile nedormite contribuie la asta.

  • Roxana spune:

    Suntem oameni. Da, noi suntem adultii si ei copiii, insa suntem oameni, ne suparam. Ne creste tensiunea, celor mai blanzi li se inrosesc urechile, celor mai putin blanzi le vine sa arunce cu un obiect de pamant, ca mie 🙁 Am o personalitate colorata, puternica, sunt foarte vocala. De cand sunt mama, acestea sunt marile mele dezavantaje :)) Il mai bomban, ma mai supar, ne mai si certam…Intotdeauna discutam dupa ce ne trec nervii, am observat ca ne ajuta enorm sa discutam DUPA si nu in timp ce e suparat.

  • Roxana spune:

    Sunteti adorabili! Toti!
    Ma inspiri enorm si ma ajuti sa ma invinovatesc mai putin cand gresesc fata de puiul mic.

  • eu spune:

    eu as vrea formula prin care il convingi pe copil sa te asculte cand vrei sa ii explici ca nu e frumos sa te enerveze, caci a mea oricand incep o discutie despre un subiect care nu ii face placere, nu am nicio sansa sa il termin decat fugind dupa ea prin casa si sperand ca poate chiar daca parea ca nu ma baga in seama, poate totusi a auzit ce am avut de spus si a inteles

    • Printesa Urbana spune:

      hm, cred ca ar ajuta sa intelegi intai de ce nu-i face placere un subiect sau altul, poate are o toleranta scazuta la frustrare, poate are o problema cu tonul pe care il ai cand discuti cu ea despre ceva ce ii displace. oricum ar fi, nu cred ca exista vreo formula, doar munca de detectiv si rabdare. 🙂

    • Mamadedoi spune:

      Cred ca in aceasta situatie jocurile de roluri cu plusurile sunt cea mai buna solutie, am folosit aceasta strategie si a avut mereu succes.

  • ela spune:

    Multumesc!

  • Mona spune:

    I-am citit si fetitei mele de 5 ani articolul (seamana mult si cu certurile noastre)
    Am avut un nod in gat tot timpul lecturii..
    A fost foarte interesata de final…si empatica 🙂
    Sper sa ne ajuta pe viitor in gestionarea acestor momente…
    Multumesc din nou, Ioana!

  • Roxana spune:

    Si eu i-am citit piciului meu de 3 ani si 9 luni asta si la final m-a intrebat: si nu o sa se mai supere niciodata atat de mult asa-i? Nici noi, nu?

  • Ana spune:

    Am ajuns să folosesc foarte des condiționările „dacă nu dormi de prânz, atunci nu ne vedem cu…/ nu mergi la…/ nu facem…/ nu te uiți la…etc”. Mi-e şi silă când le zic, dar nu ştiu cum să îl mai fac să doarmă de prânz! Şi nu vreau să renunțăm la obiceiul cu somnul! E minunat şi pt el şi pt mine!
    Hai cu grădinițaaa!

  • Silvana spune:

    Pffuuu… Pare asa frumos si usor cand scrii tu, ca innebunesc gandindu-ma unde gresesc eu. 4 ani – s-a culcat cu un super tantrum de 1h pt. ca nu mai era timp sa povestim cat voia ea, s-a trezit cu !
    altul, ca dupa 5 minute de spectacol improvizat ca sa o indemn sa se imbrace, am zis ca e destul, e timpul sa se imbrace. Si a stat plangand si rastindu-se la noi pana cand a vazut ca ii pun hainele in plasa si tati e pregatit sa o duca asa. Nu tip, vorbesc bland, dar degeaba. E asa in fiecare dimineata. Cand se supara (mereu si din orice) singurul mod sa o impaci e sa faci cum vrea ea. Iar eu raman dupa fiecare episod ca lovita de un tren.

    • Printesa Urbana spune:

      Poate ea are nevoie sa fii mai decisa, mai ferma? Sa decizi tu ce ai de decis si ei sa ii lasi chestiile mai putin importante. Sa ii transmiti siguranta si incredere. 🙂

    • Mamadedoi spune:

      Cred ca e o perioada, al nostru plangea-urla la fiecare nu, de simteam cum ini zvacnesc tamplele. Ajunsesem sa fug de el cand il vedeam ca isi lua figura de atac. Era si de ras si de plans, eu ma ascundeam, el tacea, ma cauta, iar cand ma gasea pornea girofarul la volum maxim. Bine ca a trecut!

  • Denisa spune:

    Articolele tale fac atât de mult bine!…Mai ales cele în care expui dialogul dintre voi. Eu simt mereu că „nu am cuvintele la mine”, iar modul in care le vorbești tu, sunt o adevărată sursa de inspirație! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *