UITĂ-TE LA MINE, MAMĂ! DESPRE NEVOIA COPILULUI DE A FI VĂZUT

Fragment din cartea Copilul tău competent, de Jesper Juul.

Stima noastră de sine este alimentată de două experiențe: atunci când una dintre cele mai importante persoane din viața noastră ne vede și ne „acceptă” așa cum suntem și atunci când ne simțim valoroși pentru ceilalți exact așa cum suntem. Aceste două percepții sunt condiții necesare pentru stabilirea unei vieți fructuoase, singuri și împreună cu alții.

În opinia mea, toți părinții își iubesc copiii, dar nu toți părinții sunt capabili să își exprime sentimentele la fel de bine. Cu toate acestea, exprimarea iubirii este un factor decisiv în dezvoltarea stimei de sine. La ce bun o inimă părintească plină de iubire dacă părintele nu se poate comporta față de copil într-o manieră care să fie resimțită ca iubitoare? Ce contează este ceea ce simte copilul.

Copiii mici își recunosc deschis nevoia de a fi văzuți. La locul de joacă, o fetiță de un an și jumătate, Katherine, când se dă pentru prima oară pe tobogan, privește spre mama sa și strigă: „Uită-te la mine, mamă!”. Majoritatea părinților sunt foarte dispuși să se uite – cu toate acestea, fără a-și da seama, îi oferă copilului ceva destul de diferit față de ce a cerut.

De exemplu, mama lui Katherine și-a lăudat fiica spunând: „Ooo, dar ce pricepută ești! Bravo!”.

Acest comentariu se vrea afectuos, dar este nefericit deoarece asociază „a fi” cu „a reuși”. Când adulții conversează astfel, spunem că „nu vorbesc despre același lucru”. Să presupunem că îmi invit un bun prieten la cină într-o seară și, în timp ce ne bem cafeaua după masă, îi spun: „Ce mă bucur că te revăd!”, iar el îmi răspunde: „Da, e clar că ai învățat să gătești!”. În mod evident, suntem în două conversații diferite.

Așa se simte Katherine – ca și cum ea și mama ei nu comunică. Fetiței nu i-a trecut niciodată prin minte că trebuie să fie pricepută ca să se distreze pe tobogan. Este în mijlocul unei experiențe, iar când spune „Uită-te la mine!” cere să i se confirme experiența și existența – nici mai mult, nici mai puțin.

Alți părinți își exprimă iubirea într-un mod mai egocentric, spunând: „Ai grijă să nu cazi și să te lovești”. Acest gen de îngrijorare permanentă otrăvește dezvoltarea stimei de sine, deoarece mesajul pe care îl primește copilul este: „Nu mă aștept să te descurci”. De asemenea, atrage atenția copilului dinspre propria lui experiență și o concentrează asupra sentimentelor mamei. Dacă mama este în general îngrijorată, fiul ei aproape sigur va coopera, devenind fie reticent și anxios (cooperare directă), fie neîndemânatic și predispus la accidente, împlinind astfel așteptările negative ale mamei (cooperare inversată).

Ce pot face părinții în această situație pentru a alimenta stima de sine a copilului? Tot ce trebuie să facă mama lui Katherine este să stabilească un scurt contact vizual, să-i facă semn cu mâna și să spună: „Hei, Katherine!”. Astfel, ar indica faptul că a fost martoră la experiența fiicei ei. Katherine, la rândul ei, ar primi o informație importantă: știe că a fost „văzută”. Asta i-ar satisface nevoia de a fi iubită și de a i se comunica această iubire.

Dar să presupunem că mama lui Katherine ar vrea să-i ofere copilului mai mult decât această confirmare. În acest caz, ar putea să se uite atentă la chipul fiicei sale și, dacă vede plăcere pură, să spună: „Katherine, pare foarte distractiv!”. Dacă plăcerea e amestecată cu frica pe chipul fetiței, ar putea spune: „Pare foarte distractiv… dar e și periculos, nu?”. Ceea ce face acum este să-i ofere fiicei o expresie – sau un limbaj personal – pentru experiența ei interioară. Iar deținerea unui limbaj personal este, cum am menționat mai sus, a treia condiție pentru dezvoltarea unei stime de sine sănătoase. Dar copiii dobândesc un limbaj personal doar atunci când părinții își fac timp să se uite la ei și să le interpreteze expresiile și emoțiile.

Cu alte cuvinte, copiii au nevoie să fie „văzuți” înainte de a învăța să-și exprime verbal existența.

Cartea Copilul tău competent, de Jesper Juul, se găsește AICI la prețul de 34.90 lei, 20% discount cu codul EDUCATIE. Este o carte minunată, atât de frumoasă, de frumos explicată, de cursivă, cu multe exemple pline de răbdare și empatie. V-o recomand fără rezerve! 🙂

Sursa foto: copil fericit via Shutterstock.com

Pin It

12 Comments

  • Maria spune:

    Multumesc pentru carte si dedicatie!

  • Miruna spune:

    Si eu am cartea si pot confirma ca e minunata. De fapt, am toata colectia pana acum. Si mama mea a citit „nu exista copii rai”, iar o vecina care a venit la noi in vizita a vazut-o si a inceput sa o rasfoiasca. Sunt atatea lucruri de stiut!

  • Denisa spune:

    Am şi eu colecţia pe listă..De nişte timp pentru lectură, aş mai avea nevoie. 🙂

  • Iote spune:

    Este o carte foarte bună ce merită citită de fiecare părinte.

  • gabitza_sta spune:

    Mi se pare fain articolul, dar as zice ca nu sunt de acord cu ceva: nu toti parintii isi iubesc copii. Si chiar daca suna dur, chiar daca sunt multe motive care nu tin efectiv de copil ci de un context ce nu are legatura cu el (a fost un copil nedorit, este nascut intr-o relatie sot-sotie in care nu exista afectiune, dar exista frustrari, tensiuni, certuri, daca familia are o situatie financiara precara, etc) atunci acel copil poate sa nu fie iubit.
    As zice ca e un adevar de care trebuie sa fim constienti si cu care sa lucram, pentru ca mai rau decat un parinte care isi iubeste copilul dar nu isi exprima corect sentimentele, este acel parinte care nu isi iubeste copilul deloc. Si acel parinte nu va incerca sa isi corecteze comportamentul, nu va incerca sa fie mai bun sau sa isi ajute copilul sa creasca mai bun. Va fi un parinte care ii va satisface nevoile de baza (mancare, adapost) daca le va satisface si pe acelea si in plus nu va face nimic, pentru ca va considera ca si-a indeplinit datoria.

    • mira 2 spune:

      Dacă parintele care nu își iubeşte copilul este, ca individ, inteligent, atunci este posibil să-şi crească copilul așa cum trebuie. Pentru că își dă seama de ce este bine şi acționează în consecinţă. Asta dacă își propune, bineînţeles.

      • gabitza_sta spune:

        Una este sa incercam sa ne imaginam situatii ipotetice (parintele cult care nu isi iubeste copilul dar e constient de asta) si alta este sa vorbim despre realitati pe care le vedem si de care ne lovim frecvent: cel mai probabil acel parinte despre care vorbeam, care nu isi iubeste copilul, nu este vreun erudit ci o persoana dintr-o alta categorie, care citeste mai mult Cancan (no offence pentru cei ce citesc cancan) decat Jesper Juul sau ceva similar.
        G.

  • :-( spune:

    Exact la acelasi lucru ma gandeam gabitza, nu cred ca toti parintii isi iubesc copii

  • Dan spune:

    La 18 luni un copil nu are cum să stăpânească limbajul și nu are maturitatea intelectuală pentru a înțelege ce spune mama lui – nici măcar la nivel de cuvinte, de a le pune împreună, că de sensul lor în context nici nu se pune problema. Stima de sine nu se distruge oricum prin laude direcționate greșit la locul de joacă, ci prin cu totul alte metode, mult mai brutale și mai sistematice. Oare chiar am ajuns la stadiul de tipărit maculatură în ce privește cărțile de parenting?

    • Robo spune:

      cred ca nu ai copii daca spui ca un copil de 1.5 ani nu intelege ce ii spune mama lui… intelege si la 1 luna, darmite la 1.5 ani.
      referitor la stima de sine, uiti ca ea nu exista de la inceput, respectiv nu e ca si cum copilul se naste cu un vagon de stima de sine si ce i se intampla pe parcursul vietii mai scade sau nu din ea.

      stima de sine se construieste.
      si se construieste exact prin atitudinea parintilor fata de copil de la cele mai fragede varste.

      sentimentul ca esti valoros ca fiinta umana nu ti-l poate da decat „celalalt” (adica in cazul copiilor, parintii).
      oamenii in general au nevoie sa fie „vazuti” (acknowledged), nu doar copii – este o nevoie de baza a psihicului uman si de asta e si atat de greu sa traiesti singur, chiar daca nu iti lipseste nimic altceva.

      un alt lucru pe care nu il iei in considerare este ca mesajul (verbal si non-verbal) al parintelui influenteaza tiparele de gandire ale copilului („framing”).
      altfel spus, limbajul formeaza gandirea.

      Edit
      Gasesti aici etapele de intelegere a limbajului la copii, pe varste

      https://www.nidcd.nih.gov/health/speech-and-language

      De asemenea, lumea are impresia ca doar pentru nu pot vorbi, copiii nu pot nici intelege ce li se spune, ceea ce este complet fals. Abilitatea de a intelege este o abilitatea cognitiva, si ea se dezvolta la copiii mult mai repede decat abilitatea de a vorbi, care este o abilitate fizica ce tine de coordonarea muschilor implicati in vorbire.

    • Luiza B spune:

      Fetita mea vorbea foarte bine la 18 luni, în propoziții, deci se poate! Recunosc ca educatoarele au fost surprinse de asta, deci probabil e un caz mai special, dar nu e imposibil ce se spune acolo.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *