Trei oameni de poveste

Cind eram mica, nu prea aveam prieteni. Nu-mi placeau copiii de virsta mea, mi se pareau prea galagiosi si-mi stricau jucariile. Viata mea se invirtea in jurul bunicilor: doi la tara si doi la oras. La tara, bunica Veronica ma lua cu ea la scoala, unde stateam in prima banca si ma uitam fermecata cum ea ii invata pe copiii cu citiva ani mai mari ca mine sa deseneze bastonase si sa recite poezii patriotice. Abia asteptam sa sune clopotelul: alergam aproape fara sa respir cei 50 de metri din clasa de scoala in curtea bunicilor, unde ma astepta un ceaun de mamaliga plin cu lapte cald. Imi placea sa-l privesc pe bunicul Jean cum se barbiereste cu briciul lui vechi, prea ascutit si cu minerul prea tocit. S-a barbierit cu briciul asta pina acum citiva ani si nu l-am vazut niciodata taindu-se. N-o sa inteleg niciodata cum. Scria atit de frumos de mina… El era responsabil cu notatul numerelor de telefon in caietul-agenda, bunica nu scrie la fel de frumos ca el. Picta pe indelete mai intii numele, apoi numerele, unul dupa altul, apoi isi privea opera mindru si inchidea caietul, punindu-l tacticos sub telefon. Acum nu mai scrie. Il barbiereste bunica. Rareori mai citeste. Vorbeste rar, numai cind e absoluta nevoie. Bunica Veronica e insa neschimbata. Da la gaini, spala rufe (acum la masina automata), incaseaza pensiile, plateste facturile, da telefoane saptaminal rudelor si prietenelor din sat, gateste cele mai bune zacusti, gemuri, compoturi si fripturi de pui din lumea mea. E sfatoasa, desteapta si pierde nopti in sir cautind raspunsuri la intrebarile altora, intrebari pe care acesti altii nici macar nu si le pun. Se gindeste la moarte cu o seninatate pe care n-o s-o inteleg vreodata. Si pe care n-o s-o accept pentru ea, nici pentru el. Nu vreau.
Bunicii de la oras erau altfel. Mai agitati. Bunica Sofica statea acasa cu mine. Imi placea sa-i impletesc parul si sa-i miros capotul de bumbac colorat. Facea niste fursecuri absolut nemaipomenite, si o mincare de gogosari cu vin la care visez de cel putin doua ori pe saptamina. Era blinda, imi citea poezii de Cosbuc, ma adormea leganindu-ma in brate. Cred ca in anul in care a murit, pe ea o iubeam cel mai tare dintre toti oamenii care-mi stateau aproape. Multi ani dupa ce intr-o noapte a cerut o luminare si-apoi a murit mi se parea ca o vad in aproape toate femeile de pe strada. Mi-e ciuda ca n-am fost acolo cind s-a dus. Am mai vazut-o doar citeva minute, in ziua inmormintarii, inainte sa inchida sicriul. Inca ma gindesc la bunica Sofica, la cum as fi fost azi daca ea ar mai fi fost. Daca acum, cind as fi mers acasa, nu m-as fi oprit in garsoniera de vaduv a bunicului Petrica, ci in apartamentul din centru al bunicilor de la oras. Si ea m-ar fi asteptat cu tortul ei de pricomigdale si cu sarmale mici in foi de vita si poate-ar fi citit ce-am scris despre ea aici si s-ar fi inrosit toata in obraji. Nici nu mai stiu daca mi-a spus vreodata ca ma iubeste. Sau daca eu i-am spus asta vreodata. Era frumoasa si buna. Bunicul Petrica e singur de mai bine de 20 de ani. Se descurca bine, e sanatos, isi ingrijeste casa si viata. Stringe bani pentru mine, scrie poezii religioase, isi cadoriseste zecile de neamuri cu tablouri pictate de el, are garsoniera intesata de lucruri vechi, care miros a el si-a copilaria mea. Covoare unele peste altele, carti nedeschise de mai bine de 15 ani, poze cu mine, cu tata, cu bunica, ceasuri si perdele vechi, deodorante expirate, tinute in vitrina fiindca sint „marci straine”… Cind merg pe la el si imi ofera o cana cu apa, imi aseaza in palme una dintre canile in care bunica Sofica imi incalzise odata lapte. Imi pune in picioare papucii de casa maro care erau ai ei odata. Mi se stringe stomacul.
Mi-e drag sa merg acasa. Oamenii astia trei, doi intr-o casuta mica la tara, al treilea intr-o garsoniera mica in oras, m-au facut cine sint. Si stiu sigur ca ei trei or fie aici pentru mine si craciunul asta, si viitorul si tot asa pina o sa le spun eu ca au voie sa plece.
As face orice pentru ei. Le-as cumpara case mai mari, le-as face oasele mai tinere, le-as colora parul la timple si le-as tine miinile intr-ale mele sa nu mai tremure. Nu vreau sa le dau drumul inca. N-ar trebui sa fiu nevoita sa le dau drumul, nu cit sint inca un copil. Chiar daca am viata unui om mare, nu-s nici pe departe astfel. Tot mi-e teama cind fulgera, inca mai salivez la ideea de lapte cald in ceaunul cu coaja de mamaliga, inca mai astept sa ninga ca sa pot face pasi noi in zapada, tot ma mai lipesc de soba si ma masor la tocul usii dintre camere, in care nu mai incap de ani buni.
Sint nostalgica. Pentru ca mi-e bine si-as vrea sa le fie si lor macar la fel. Din pacate, pentru ei e prea tirziu. Si mi-e ciuda ca desi pot face multe pe lumea asta, nu pot face mai nimic din lucrurile care-ar conta pentru ei.
Le tot cumpar cadouri. De parca asta ar ajuta in vreun fel…

Pin It

8 Comments

  • Maria Coman spune:

    si eu incerc sa-i cumpar. uneori cred ca reusesc. pentru ca se bucura

  • Ruocsi spune:

    Habar n-am cine esti, blogul ti l-am gasit din intamplare…si cu toate astea te simt asa de aproape… am impresia ca blogul asta e facut pentru sufletul meu, ca cineva te-a pus sa scrii pentru a-mi face ziua mai frumoasa! Multumesc 🙂

  • Ionouka spune:

    Maria draga mea, si eu ma amagesc ca reusesc, dar tot mai rar, din pacate…
    Ruocsi, multumesc tare mult, uite, tu tocmai mi-ai facut seara mai buna.

  • thais spune:

    De ceaunul cu lapte imi amintesc si eu…Era privilegiul celor mici.Adultii primeau laptele intr-o strachina de lut, in care-apoi adaugau mamaliga.Noi, razuiam, cu randul, coaja aceea inmuiata in lapte, si era cel mai minunat lucru din Univers.

    Cat despre bunici , cel mai pretios cadou pt ei este dragostea ta…Spune-le asta,arata-le dragostea ta…cat de des poti.

  • d spune:

    Eu n-am sa mai zic ca esti un om frumos, ca stii asta 😛
    Dar chiar esti! :)))
    Vreau doar sa le strig "celorlalti" : Bai, v-am zis ca Pietrenii sunt frumosi?

    P.S. Evident ca si eu sunt di la Chiatra :))) (hahaha , ce-mi place cum suna)

  • Ionouka spune:

    Heheee, da, pietrenii sint minunati! si numai dupa 11 ani de bucuresti am inteles asta… 🙂

  • d spune:

    eu dupa vreo 8 ani … 🙂

  • Eugeny spune:

    Extraordinar de frumos postul asta! Ma doare totusi sufletul …

Lasă un răspuns la Eugeny Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *