Claudia Chiru este profesor pentru învățămantul primar la Școala Gimnazială Nr. 195-Hamburg în cartierul Titan. Anul acesta, Claudia are clasa pregatitoare Hund. Acum trei ani, Claudia a fondat SAGA Kid, Școala Alternativă de Gândire Aplicată (Beforeschool, Afterschool și Școala de Vară), unde mai mulți specialiști construiesc un mediu propice pentru a învăța experiențial. Zilele trecute a scris pentru noi articolul de mai jos. Îi mulțumesc, sper să inspire cât mai mulți părinți și cadre didactice.
Metoda „Perimetrul lui David” rezolvă o dificultate cu care se confruntă multe cadre didactice zi de zi: anumite manifestări pot fi înțelese greșit și gestionate la fel, dar dacă zăbovești un minut în plus, vei descoperi cu plăcere că ceea ce numeai lipsă de educație sau de interes este, de fapt, o nevoie.
Anul acesta am început o serie nouă, la o școală nouă, între colege noi. Încă din prima zi l-am remarcat pe David. Am început activitatea și rutina zilnică de venit și plecat de la școală, în clasa pregătitoare, încercând să ne obișnuim unii cu alții, să ne trasăm propriile reguli, ale clasei, să ne modelăm și să învățăm ce înseamnă flexibilitatea. Pentru că eu sunt o ființă liberă, independentă și așa am fost de când mă știu, îmi place să le insuflu aceleași trăsături de caracter și lor, elevilor mei, care până la finalul clasei a IV-a vor fi “clonele” mele.
Zilele s-au scurs, experiențele au început să apară, colectivul s-a sudat, am început să știm multe lucruri unii despre alții, însă constanta zilnică era: “David, te rog să treci în bancă!”, “David, în bancă!”, “David, vorbești în pauză!”, “David, colegul/colega ta se descurcă singur/ă!”, “David, treci în bancă!”, “David, lasă vorba!”, David, David, David. Într-o zi chiar am rostit acasă “David, lasă vorba!”, iar într-o altă zi, la școală, cu toate că David era în bancă, m-am auzit spunând: “David, în bancă!”. Mi-am dat seama că situația în care mă aflam nu era una dorită și că actul educativ era distorsionat și greșit aplicat în cazul în care constant trebuia să comunic astfel cu David.
Am început să caut soluții, să citesc prin cărțile de specialitate, până când, într-o dimineață am găsit un post pe Facebook. Doctorul în neuropsihologie pediatrică Steve Hughes venea la București și ținea o conferință cu titlul “Building better brains”. Mi s-a părut interesant și mi-am rezervat imediat un loc. La conferință, curiozitatea mea a fost satisfăcută, am aflat informații valoroase și s-a produs revelația.
David are nevoie să se miște, așa cunoaște și învață el, nu este lipsit de educație si nu o face pentru a mă enerva pe mine sau pentru că nu-l interesează ceea ce face la școală!!!
OK, am înțeles, tot ceea ce a explicat dr. Steve Hughes este foarte clar, cum aplic? Ce fac cu David care are nevoie de mișcare pentru a învăța, în timpul orei, când copiii stau în bancă, cum fac în așa fel încât să nu deranjeze colegii, care, până în acel punct îl rugau ei inșiși să nu mai deranjeze și să nu mai vină pe la băncile lor?
Ce făcea David? În timpul orelor, absolut natural și vital pentru el, pentru că termina tot ceea ce avea de făcut repede, dorea să-și ajute colegii, mergând la banca lor. Pentru că eu le făceam observație, atât lui David cât și celorlalți, atmosfera în clasa era apăsătoare, copiii încercau să respecte regulile, însă nu reușeau din motive care nu țineau de ei, nu puteau controla ceea ce face sau nu face David, eu nu-mi controlam frustrarea de a nu avea liniște în timpul actului învățării…era un haos obositor care ne priva de bucuria de a afla lucruri noi, de apropierea necesară, de voce și de buna-dispoziție.
Între timp, primisem deja întrebări de la părinți, care doreau să știe cum voi rezolva această situație pentru că acasă au fost întrebați: “De ce David are voie să se plimbe prin clasa și eu nu?”.
La următoarea ședință am intrat victorioasă și le-am explicat raționamentul meu, ceea ce am învățat la conferință și cum m-am gândit să aplic cele aflate pentru a îmbunătăți atmosfera din clasă.
“David are nevoie să se miște pentru că așa învață, așa cunoaște, așa asimilează. În momentul în care se mișcă, întreaga lui ființă vibreaza, primește informații, cunoaște, alege, se concentrează, așa că nu îl pot priva de această mișcare. Atunci cand merge la banca unui coleg o face împins de dorința de a ajuta, chiar eu i-am învățat pe copii că ar trebui să împartă, chiar și cunoștințele, nu doar biscuiții sau bomboanele. În momentul în care eu repet “David, în bancă!”, îi întrerup, îi cert, îi îndepărtez ca și cum ar face ceva greșit. David vrea să ajute, iar colegii lui îl primesc. Pentru a mă asigura că David se simte bine la școală și este tratat corespunzător și elevii beneficiază de un mediu educogen corect delimitat, m-am gândit să-i trasez un perimetru în care să se miște în voie în timpul orei; astfel nu deranjează colegii și își satisface și nevoia de cunoaștere, lucrează când în picioare, când așezat, așa cum simte că este mai bine pentru el. Îl voi numi “Perimetrul lui David” și îl vom fabrica din bandă adezivă, lipită pe linoleum. Ce ziceți?”
Mama lui David a fost de acord și s-a oferit să-i dea acestuia bandă adezivă a doua zi, iar ceilalți părinți mi-au spus că sunt de acord și vor transmite copiilor acasă.
A doua zi, “Perimetrul lui David” era un brand iubit, acceptat și “cumpărat” cu bucurie. David a început să-l respecte imediat, treptat a reușit să se plimbe prin clasă din ce în ce mai puțin, iar colegii i-au salutat decizia. Eu mi-am recăpătat echilibrul și am început să-mi controlez mai bine reacțiile, am simțit cum legătura dintre mine și elevii mei se întărește. Aveau încredere în mine, primiseră atenția mea, obstacolul fusese depășit!
Folosiți fără sfială metoda „Perimetrul lui David” ori de câte ori, în colectivul vostru de elevi, întâlniți copii care simt nevoia să se miște în timpul actului învățării, însă numai după ce vă asigurați că toate părțile implicate se cunosc, se înțeleg și se acceptă așa cum sunt.
Armonia între părți este un subiect despre care voi explica, folosindu-mă de experiența mea, în următorul articol.
În continuare puteți citi părerea lui David, a colegului lui, Micha și a colegei Monica, așa cum și-au exprimat-o în timpul interviului.
Dialogul cu David:
Doamna învățătoare: – Bună, David!
David: – Bună!
Doamna învățătoare: – De ce ai dungile acestea pe jos în dreptul băncii tale?
David: – E un perimetru. Ele sunt niște dungi în interiorul cărora pot să mă mișc în timpul orei, doar în pauză pot să ies.
Doamna învățătoare: – Te ajută cu ceva sau te încurcă?
David: – Mă ajută să fiu mai cuminte și să nu mai deranjez!
Doamna învățătoare: – Te simți mai bine la școală de când ai perimetru? Ce se întâmpla înainte?
David: – Mă plimbam prin toată clasa și dumneavoastră îmi făceați des observație. Deranjam și colegii.
(Notă: Cred că adjectivul “cuminte” se poate asocia cu substantivul “copil”, în încercarea de a descrie un comportament, atunci când vrem să spunem despre copilul respectiv că este așezat, liniștit, deștept, înțelept, și credeți-mă că și David cunoaște acest detaliu.)
Dialogul cu Micha:
Doamna învățătoare: – Micha, vrei să îți exprimi și tu părerea cu privire la „Perimetrul lui David”?
Micha: – Super! Eu nici nu știam ce înseamnă perimetru, acum am aflat. Mi se pare o idee foarte bună!
Doamna învățătoare: – Cum ți se pare David? Trist sau bucuros?
Micha: – Îl văd bucuros și văd că dumneavoastră nu-i mai faceți atâtea observații în timpul orei. Perimetrul este o minune de idee!
Dialogul cu Monica:
Doamna învățătoare: – Mai dorește cineva să-și exprime părerea cu privire la „Perimetrul lui David”?
Monica: – Eu! Mi se pare o idee grozavă și David îl văd foarte fericit!
Doamna învățătoare: – Îl folosește în ora?
Monica: – Da, se plimbă în oră!
Doamna învățătoare: – Tu simți nevoia să te plimbi în timpul orei?
Monica: Nu!
Pentru discuții mai ample, schimb de experiență și întrebări, vă rog să-mi scrieți la claudia.chiru@sagakid.ro
Surse foto: Claudia Chiru, școală alternativă via Shutterstock
Cu toată tristețea spun că nu se găsește pe toate drumurile dascăl ca doamna Claudia Chiru. Felicitări doamnei.
extraordinar!
mi se pare incredibil cat de simplu a fost si nu m-as fi gandit nici in ruptul capului la o asemenea idee.
felicitari!
Ce rigla peste degete, ce urecheli, ce pus permanent la colt isi lua David acum 20,30,40,100 de ani…Din obraznicul clasei n-ar fi fost scos iar părintii ar fi plecat cu obrajii in flăcări de la fiecare sedintă la scoală. Bineinteles, nu sunt naivă, stiu ca norma descrisă mai sus inca se aplica in majoritatea scolilor. Dar e un inceput bun ce am citit , un „se poate si la noi sa fie ca-n afară”
Si intr-un sistem ca-n afara invatatoarea externalizeaza tratarea „problemei David”.
E posibil ca în vremurile mai vechi David să îşi fi luat mai puţine rigle peste degete şi urecheli decât se întâmplă azi în majoritatea şcolilor. Dintr-un motiv mai greu de priceput la prima vedere.
Şi anume faptul că în România până acum 15-20 de ani se trăia într-o aglomeraţie demnă de ţigani. Claie peste grămadă, ca la şatră. În primul rând, foarte puţine familii aveau un copil. Minim doi, preferabil 3-4. Ţăranii aveau câte 7-8, uneori chiar şi 10-12, toţi înghesuiţi în case cu o cameră sau două, până la mijlocul erei comuniste. Urbanii săraci la fel, 3-4 copii, în mici apartamente în care stăteau mai multe familii, cu closetul pe culoar, cum sunt unele clădiri care au mai supravieţuit din interbelic. Sau în cămine ale întreprinderilor. Chiar şi campania de construire de blocuri n-a făcut mare brânză. Apartamentele din anii lui Dej erau mici, 48-55 mp, cu camere mici şi înghesuite. Prin anii 1970 s-a trecut la unele ceva mai mari. Dar tot atunci demolaţii au venit cu toată familia în câte un apartament. Prin anii 1980 au apărut apartamentele moderne de 60-70 mp, dar numărul de demolaţi a crescut, au mai venit şi rudele de la ţară. 8-9 inşi într-un apartament de 3 camere era modul obişnuit de trai.
Astfel încât un copil născut şi crescut într-un astfel de mediu era dresat, cu palma şi nuiaua, cu mult înainte să îl vadă prima dată vreo învăţătoare. Cei care ajungeau la şcoală şi se mai agitau pe acolo nu erau „nişte puşti vioi şi amuzanţi care îşi fac repede lecţia şi vor să stea de vorbă cu colegii”. Erau cei care trecuseră de filtru, adică în ochii lumii nişte „irecuperabili”.
Ma intreb cati dascali din Romania ar face asa ceva. Cred ca (cel putin in zona in care locuiesc eu) invatatorii si profesorii sunt asa de fixați pe educatia clasica incat nu numai ca nu s-ar gandi la asta, nici nu cred ca ar accepta
Aceasta doamna are doua calitati cheie: empatie si curiozitate. Asta o defineste probabil ca om, iar faptul ca din intamplare este implicata in educatia copiilor este un dar extraordinar care ajutat-o sa aiba o asemenea reactie cu implicatii atat de frumoase si long lasting.
Daca ne-am putea noi toti concentra pe aceste aspecte de empatie si curiozitate in absolut tot ce se intampla in noi si in jurup nostru, viata ar putea fi alta.
Idem cum ne educam odraslele.
Va multumesc pentru cuvintele frumoase!
Eu cred ca orice copil ar trebui sa fie liber sa se plimbe prin ora, si nu doar prin perimetru. Le creeaza sentimentul de libertate, la dovedeste independenta si faptul ca nu sunt obligati sa faca nimic, aleg ei sa fie acolo si sa invete.
Cat despre deranjul celorlalti, e bine sa dezvoltam abilitati de lucru in conditii de relativa galagie, distragere a atentiei de catre ceilalti. Mana sus la lucru cine lucreaza acum perfet singur si linistit, fara clienti, fara sefi care vin peste tine, fara telefoane urgente, fara taskuri care cad peste celelalte. Atentia distributiva si capacitatea de refocusare rapida sunt vitale in societatea moderna de astazi.
eu cred ca e mult mult mai important pt copil sa inteleaga ca libertatea lui se opreste acolo unde incepe libertatea altora.
si nu doar David invata asta, ci si colegii lui invata asta din situatia lui.
imi pare rau ca folosesc cuvinte sforaitoare, dar tocmai de asta m-am entuziasmat atat de mult la acest articol, pentru ca exact despre asta e vorba, despre unul din fundamentele unei societati umane civilizate.
solutia gasita este geniala pentru ca stabileste limitele astea absolut necesare dar in acelasi timp ii permite unui copil kinetic sa se miste in continuare, in conditiile in care statul in banca pentru el probabil ca ar fi un chin dpdv fizic; plus ca a scapat si de atentionarile constante ale adultului si probabil ale unor colegi, deci acum chiar si el se simte mai acceptat de catre colectiv.
Imi pare rau, dar nu e o chestiune de libertatea celorlalti copiii, ca nu le da nimeni in cap, e vorba de skiluri pentru viata reala pe care toti copiii ar trebui sa le deprinda de mici.
Altfel o sa termini scoala si o sa fii mirat, sau mai rau, nu o sa poti face fata sa te concentrezi cand colegii vorbesc tare in birou, cand lucrezi la un raport si te bate sefu peste umar sa iti zica ceva si ai uitat deja ce faceai, cand redactezi un email si suna tel, si ai nevoie apoi un sfert de ora sa iti reorganizezi gandurile.
Skill-urile de care vorbiti se deprind in timp, prin repetare indelungata, care poate parea monotona pentru un adult, pentru copil este ok. Sunt niste etape care nu pot fi sarite, intai invata lucrurile concrete, apoi poate trece la cele abstracte, la analogii intre ele. Daca sunt sarite aceste etape, care difera de la copil la copil, se poate adapta la noile conditii, dar cu un efort intelectual si emotional mai intens.
Nu-i poti cere unui copil sa fie multitasking, doar pt ca asa va fi ca angajat.
El invata in timp, in ritmul sau propriu.
De fapt multi-tasking-ul este o iluzie. Nu facem n lucruri in acelasi timp, ci le facem pe rand, fragmentat, sarind de la unul la altul. De aia e periculos sa conduci vorbind la telefon cu handsfree, nu mai esti atent 100% la drum.
Intreruperile repetate si dese la servici scad productivitatea. La scoala e si mai rau, creierul trebuie sa se concentreze pe a invata lucruri noi, nu pe a gestiona intreruperi si distractii.
De fapt nu e multitasking, care presupune sa faci mai multe lucruri in acelasi timp, gen condus si vb la tel, ci refocusare rapida-ceea ce inseamna ca poti intrerupe o activitate si reveni la ea cu un timp cat mai scurt de reacomodare.
Eu personal cred ca scoala trebuie in primul rand sa te preg pt viata, si apoi pentru piata muncii. Adica abilitati, nu chestii invatate pe derost. Pentru restul exista google.
„pentru restul există google”.
Şi ne indignăm de incompetenţa din jurul nostru.
Google e foarte recent, pana la google trebuia sa retinem niste chestii, si chiar si acum ce facem daca pica reteaua? Eu nu sunt adepta invatatului ca papagalul, dar sunt chestii care trebuie memorate, plus ca asta ajuta si creierul, e un exercitiu pentru memorie.
Faza cu intreruperile poate fi foarte enervanta, gradul de enervare depinde de nivelul de concentrare necesar pentru munca. Dar cum zicea mai sus Dana, sunt deprinderi care se dobandesc treptat la fata locului, odata cu experienta. La scoala ar trebui evitata atmosfera de haos general care nu e buna pentru procesul de invatare.
Hm, galagia poate sa vina si dinafara perimetrului. Aici granita e fizica. Cine nu spune ca David nu si-ar putea distrage colegii ramanand in perimetrul lui? E legat strict de kinetica, de volumul in spatiu. Poate David sa fie unul care si acasa invata mergand prin camera daca are ceva de memorat si reprodus. Fiul meu are ceva ce se cheama Laufdiktat adica dictare in alergare. Au o caseta cu 5 compartimente in care aduna cuvintele, 4/saptamana. Si joi duc cuvintele intr-o cutie undeva in camera, citesc un cuvant il memoreaza si merg la masa si il scriu in caiet. Du-te, vino de 4-5 ori. N-am intrebat care e ideea in spatele tenicii.
„Distragerea” e relativă. Adică se întâmplă în multe cazuri ca unul să nu facă nimic, dar lumea să facă gălăgie în jur şi dea vina pe el.
Cu puţină vreme în urmă, pe la Buzeşti, unde se ştie ce specii şi genuri trăiesc, în tramvai se urcă doi ţigănuşi. Niciunul nu părea aurolac, erau îmbrăcaţi cu haine curate. Figuri de mici golani, daţi cu gel în cap. Unul îl strigă pe celălalt, ţipând ca o trompetă. Se strâng amândoi în spatele tramvaiului, ciugulesc ceva dintr-o sticlă mică de suc (dar conţinutul era prea incolor ca să fie suc) şi rămân acolo. Nu făceau gălăgie.
Un moşule… cetăţean respectabil de vârsta a treia mârâie la mine printre dinţi: „ciorile nenorocite, fac şi dreg, suntem fricoşi, ar fi trebuit să le facem şi să le dregem” ş.a.m.d.
Eu mă uit lung la el. Îi răspund: ţiganii, ciorile şi ce mai sunt ei n-au făcut nimic. N-au furat, nu s-au bătut, n-au făcut stricăciuni prin tramvai.
Cetăţeanul respectabil de vârsta a treia se mârâie şi el, ca un pitbull. Că ei îl terorizează, că fură, că strică, aruncă, nimeni nu le face nimic, că dacă lumea nu era fricoasă etc. Adică îl „distrăgeau” de la contemplarea Bucureştiului iarna la -20°C 😀
Ar fi mult prea frumos dacă mai mulți dascăli, și oameni, în general, ar încerca să găsească soluții la situațiile mai ”altfel” întâlnite. Din păcate, cei mai mulți cred că aplicând regulile clasice (dar, multe dintre ele depășite) vor putea ține ”în frâu” situația. Este nevoie de multă implicare și dorință de a te adapta pentru a căuta și găsi soluții. Este nevoie să gândești în profunzime și, din păcate, mulți oameni nu fac asta. Unii nici nu înțeleg la ce se referă asta 🙁
Felicitări Doamnei și mult succes în continuare!
Trebuie sa ne deschidem mintile si sa intelegem de ce apare un comportament „problema”, sa ne analizam mai mult felul in care ne prezentam in fata elevilor, limbajul folosit, pentru ca scoala este pentru toti, si cei „cuminti” si cei care au nevoie de miscare…Bravo!!!