Multă lume mă întreabă cum reușesc eu dom’le să mă joc atâta cu copiii, cum de nu mă plictisesc, cum de ai mei nu spun NU, ce copii mai am și eu, de ce la mine pare ușor și la ei e greu etc.
Întâi de toate, nu e mereu ușor nici la noi. Și aici se urlă din jos înspre în sus, se spune NU, se trântesc uși preadolescentin (parcă am văzut ceva studii care zic că, mai nou, adolescența începe la 2 ani și jumătate), uneori îi mai iau pe sus când nimic altceva nu funcționează, alteori scot fum pe nări și flăcări pe urechi. Daaar în majoritatea zilelor, mai mult se râde decât se plânge, pe toate flancurile.
Să vă spun cum fac.
Întâi de toate, cred că ajută mult că am fost groaznic de ne-jucată în copilărie. Adică măi, eu chiar am chef să mă joc. Pot să bibilesc la lego și o oră încheiată, abia aștept să pun cariocile la treabă pe moaca Albei ca Zăpada, mă dau pe tobogan cu chiuituri, alerg și mă împiedic cu talent, cred că 3-ul acela din capul vârstei mele e pur decorativ, eu am, de fapt, 6 ani!
Al doilea lucru care mă ajută e cântatul. Asta e ceva ce fac de când era primul copil mic mic de tot și urlaaaa de dimineață până seara și mai ales noaptea fără oprire, de realmente credeam că o să murim de epuizare fonică. Voiam să-i schimb scutecul, urla. O puneam jos, striga. O puneam la sân, răcnea. Și atunci, ca să mai variez soundtrack-ul, am început să cânt. Melodii ușurele, pe care le știam bine, pe care puneam versuri care să mă amuze. Adică de exemplu, pe ritmul Macarena eu puneam versuri caraghioase despre cum fetița mea plângea și mie îmi crăpau timpanele.
Acum, când Ivan strigă că vrea suzeta și eu nu vreau să i-o dau, de exemplu, îi compun un cântecel cam așa (pe orice ritm îmi vine în cap, poate să fie Queen sau Smiley sau Trandafir de la Moldova):
Ce avem aici? O fi un arici?
E un băiețel supărat supărat
Care și-a rezolvat problema prin cântat!
Pam pam!
Uneori când Sofia are o mică isterie, eu îi cânt încetișor, pe un ritm domol:
Sofica Purcica e foarte supărată,
Și plânge și-și udă rochia toată!
Ea zice că vrea să meargă-n parc desculțăăă
Iar mami n-o lasă să iasă pe ușăăăă!
De cele mai multe ori careva izbucnește în râs, pentru că nu sunt nici poetă, nici cântăreață, și mereu iese ceva caraghios. Și unde e râs, nu e loc și de plâns!
Al treilea sunt poreclele caraghioase.
Mereu le spun că-s purcei, bursuci, viermișori, păstârnaci, și e greu să ai chef de scandal când conversația începe în spirit de glumă.
Al patrulea sunt reacțiile surprinzătoare.
Nu mai știu unde am citit asta și mi-a plăcut: dacă nu poți dovedi dușmanul, surprinde-l! La noi merge de minune!
De exemplu, Sofia îmi spune că ar vrea să poarte la grădi o rochie de-a mea și bănuiește că așa ceva nu are cum să se petreacă și e gata să bage o mică istericală. Doar că eu îi spun:
– O, ce idee bună, și-ți pui și cizmele mele cu toc? Știuuu, și iei și geanta mea mare și pui în ea și pachetele alea de dus la poștă! Auzi, dar dacă tot o să arăți fix ca mine, nu mai bine te duci tu la poștă? Îți las bani și formularele…
Imediat renunță singură la ideea cu rochia.
Sau îi grăbesc să pornim la teatru și ei, ca de obicei, stau goi în mijlocul bucătăriei și trag pisica de coadă (la propriu).
– Bine, le zic, gata, nu mai mergem la nici un teatru, stăm aici pe podea până diseară și trimit pisica la teatru. Pisicuțo grăsuțo, te duci tu la piesa asta faină, bine? Uite, ia biletele astea, le ții în dinți așa, te duci la Teatrul elisabeta, la etajul doi, da? Și acolo or să fie muuulți copii, să dansezi și să cânți cu ei, daaaa? Bine, paaa!
Și pac doi copii se înghesuie în hol să se îmbrace.
Al cincilea sunt adresările respectuoase și exagerat de politicoase.
– Domnule Ivan, ați dori poate să-mi dați voie să vă pun pijamaua?
– Noooo, zice el încruntat.
– Dar insist, vă rog să-mi permiteți a vă acoperi corpul pufos!
– Noooo, insistă și el, dar deja zâmbește.
– Bine, stimabile domn, atunci revin peste un minut cu rugămintea mea?
– Da, ti iog! (da, te rog).
Deja avem colaborare. Și politețe, bonus nesperat!
Sau:
– Domnișoara Sofia Pălăria ar dori poate să termine de mâncat înainte de a dansa pe scaun?
– Nu, râde domnița.
– Nici dacă o rog nespus de călduros?
– Poate…
– Stimabilă domniță elegantă și minunată, vă rog nespus de călduros să terminați peștele din farfurie, iar apoi puteți începe și spectacolul de balet, promitem să vă aplaudăm sincer!
– Bine, hai că termin!
Al șaselea este imitarea, dar fără maimuțăreală, căci aceasta din urmă e mai degrabă enervantă decât împăciuitoare.
De exemplu, Sofia trage de timp când trebuie să pornim la gimnastică. Și dacă nimic nu funcționează, trag și eu de timp, dar într-un fel exagerat și amuzant.
– Daa, ai dreptate, nici eu n-am chef să merg. De fapt, am chef să mă bag în pat.
Și mă duc în dormitor și mă bag sub plapumă, sub privirile lor perplexe. Îmi iau cartea, mă întorc pe o parte și plescăi mulțumită. Aștept două minute.
Apoi aud din hol:
– Mami, noi suntem gata, l-am încălțat eu și pe Ivan.
Sau ei refuză să meargă la baie, așa că refuz și eu și le zic:
– Aveți dreptate voi, ce să ne tot spălăm atâta, mai bine stăm așa, murdari. Și apoi adunăm scamele din buric și ne facem o pernă cu ele. Daaar o să mirosim cam urât, mai ții minte cum miroase în vestiar după ora de sport, Sofia?
– Daa, zice ea ținându-se de nas.
– Ei, uite așa o să mirosim și noi. Dar și ce dacă, nouă nu ne place să facem baie. E drept că nimeni n-o să mai vrea să se joace cu noi, că mirosim precum coșul de gunoi din parc…
– A caca, mami?
– Posibil, nu știu, dar abia aștept să aflu, hai să nu ne mai spălăm niciodată, ieeei!
Mă privesc amândoi încurcați.
Sofia începe să se dezbrace.
– Hai că eu mă duc la duș, vii și tu, Ivan?
Ivan deja e în cabină.
Sursa foto: mamă depășită via Shutterstock.com
Love this!!!!
E bine că nu-i mai dai suzeta, atâta am avut de zis 😉
Nu degeaba te numesti Copila blonda,Ce Ai inteles tu DIN tot articolul ??
No, bun de stiut. Analiza pe text de acum in orice comentariu, sa stie precis toate Elenele ce a priceput fiecare din text.
Rog nespus de calduros moderarea si trimiterea in spam a tuturor comentariilor care nu respecta cerinta de mai sus.
Din cate stiu, Copila Blonda este medic stomatolog. Chiar as vrea sa zica mai multe despre folosirea sau nu a suzetei.
Ce idei bune!
Ce fain!! Eu ma mai prefac ca sunt mica..si vorbesc asa ca un pitic..Sau merg in 4 labe ca un catel si latru si fug dupa ei.distcatie garantata!.( ai mei sunt scolari..dar functioneaza inca!!)
Well, aveti niste copii fantastici. Daca as aplica eu metodele astea (ma bag in pat, declar ca spalatul pe maini e inutil), ar fi bucurie maxima. Mami incalca regula? Uraaa, o incalcam si noi!
Poate nuantele astea ironice se prind mai tarziu, dupa 6 ani…
Traiasca si Larry Cohen :). Doar ca eu am citit cartea…si am uitat. De multe ori uit ca asta este metoda cea mai buna de desumflarea unui posibil/viitor/existent conflict.
Dar glumele merg intotdeauna. Si elementul surpriza, daaa!
Eu daca le spun ca ma bag in pat…yuhuuu…se baga langa mine sub plapuma si se ascund de balauri/fantome si alte vietati si cu greu ii mai scot de acolo.
Ma bucur ca ai scris despre asta si ne-ai adus un zambet de dimineata 🙂
:)) si eu ii cant piticului meu tot felul de prostii pe melodii ce nu au nici o treaba unele cu altele. Dar ma amuz eu si sotul pt ca bebele nostru are abia 3 luni si inca nu le pricepe..dar este timp :))
Ideea e ca tu ai si cuvintele la tine de fiecare data! De asta iti iese atat de bine. Nu toti putem cu atata usurinta! ?
Doamne ce am ras!Sunt norocosi copiii tai ca au o mama ca tine!Eu n am studiat prea mult parenting si de cele mai multe ori ii iau pe sus..dar mi ai dat multe idei bune!
Draga mea, si eu procedez la fel ca tine si fetita mea se amuza nespus, intra in joc, exagereaza si ea exagerarea mea… daaarrrr… de la opinia enuntata initial nu abdica. Asa ca joculetele glumete pot sa sece eventuale lacrimi, nu rezolva insa altfel de probleme. A, ba da, ma destreseaza pe mine si ma ajuta sa nu urc pe pereti :).
Si asta e maaare lucru, ca daca te urci pe pereti, nimic bun nu poate sa iasa de acolo, dar daca va amuzati, pasul urmatorul e conectarea, apoi, cu putin noroc si incaaa niste scheme, poate urmeaza si cooperarea. 🙂
Suna fff bine,dar ma ajuatai nespus daca ai tai copii aveau 13 ani , cat al meu si nu vor sa scrie si sa invete , nu vor sa se trezeasca dimineata sa-si faca temele, vor sa invete in pat cu pilota in cap si cartea in mana si dupa 20 de min sforaie dar cica el repeta!!!! Ceva idei de la alti parinti,o carte,o recomandare , ceva informatii cum sa te descurci mai usor cu adolescentii,cum sa-i motivezi sa invete,am incercat totul (nu bataia),amenintarile,avertizarile mai rau fac,discutii serioase nu merg , simt ca am cam epuizat toate metodele.
Ce articol plin de viata 🙂 !!! Multumesc Ioana, mi-ai facut dimineata senina si adus un zambet pe buze ! Ajunsesem la birou terminata, dupa ce m-am razboit cu doua domnite dimineata (una bucata 3 ani jumate si a doua bucata 18 luni) … pfff, nu stiu cum va fi la adolescenta, dar pana acum, varsta de 2 ani mi se pare (parut) cea mai dificila …
Oare functioneaza si pentru luatul medicamentelor? O sa încerc si va ajung dacă si care dintre ele a dat rezultate ?
Asta cu cantatul o fac si eu, inventez incontinuu :)) mersi de articol, cand va fi mai mare o sa mai aplic din sfaturi
Si la noi functioneaza jocurile de cuvinte. Si la mine, ca ma relaxeaza joaca asta, si daca eu sunt calma lucrurile merg mult mai bine.
(off topic: sunt singura mama care daca nu a vrut copilu’ pijama, l-am lasat sa doarma dezbracat? 😀 )
Nu esti singura 🙂
Ba mai mult, i-am mai gasit dezbracati si dimineata, cand sotul a vrut sa ii schimbe peste noapte, i-a dezbracat de pijamaua transpirata si apoi a adormit :)))
Copiii nostri nu se inteleg deloc cu plapumele sau paturile iar in casa noaptea sunt 22-23 de grade, cam rece ca sa dormi dezbracat.
Si oricum, Ivan refuza pijamaua din principiu, la fel cum refuza sa faca baie sau sa i se puna scutec, nu are nici o legatura cu pijamaua de fapt, deci nu are rost sa il bagi in seama (edit: adica vreau sa spun nu are rost sa consideri refuzul de a purta pijama pe post de dorinta de a nu purta, de fapt fiind vorba despre altceva acolo).
Mie tot mi se par niste copii mai cooperanti ca restul sau cel putin Sofia e asa iar Ivan se ia dupa ea. Pai eu ca sa o conving pe a mea sa intre in cada am facut inclusiv teatru de papusi, ea radea de se prapadea si tot nu a vrut sa intre. Cat despre cheful de joaca, eu nu prea il am. Dar vad ca se descurca si singura.
Ai incercat varianta sa intri odata cu ea in cada? Ii ofera incredere si stabilitate ca esti tu acolo. La noi asa a functionat, iar dupa 2 baite de genu a acceptat cu mare usurinta sa o spal si pe cap fara sa se opuna.
Ioana
Multumim pentru articol. Cu copiii redevenim si noi copii.
Off the record as vrea sa iti rcomand niste bijuterii hand made cu piese vechi de ceas si multa pasiune. Eu mi-am cumparat deja, dar nu castig nimic din aceasta recomandare. Doar ca te citesc aproape zilnic si m-am gandit ca s-ar putea sa iti placa stilul. E o recomandare ca unei prietene daca vrei. Scuze daca este spam pentru tine.
http://www.artmyway.ro/femei
Am mai cititi in articolele anterioare, faptul ca tu le pui porecle copiilor, si ma gandeam dc nu e putin ironic fata de ei, si spun asta pentru ca nici mie nu mi ar placea sa mi zica colegul de birou Mihaela trotinela, de ex. sau sotul, sau oricine altcineva. Adica nu reusim oare sa i enervam si mai tare cu poreclele haioase?
uneori nu le place intr-adevar sa ii poreclim si ne corecteaza „eu nu sunt sofia palaria” sau „eu nu sunt Ivan nazdravan, sunt Ivan maie!” dar sunt foarte haioase si poreclele si reactiile lor si eu cel putin nu ma pot abtine 🙂
dar nu facem exces si daca vedem ca nu le place, nu insistam
oricum, poate ajuta faptul ca avem foarte multe porecle din astea si le rotim si inventam tot timpul altele asa ca nu sunt nici chiar porecle, ca nu insistam cu nici una ca sa devina suparator
Mie poreclele mi se par expresii de afectiune, dar doar din partea familiei. Nu as baga in aceeasi oala colegii de serviciu sau mai stiu eu ce alte persoane. Trebuie sa fii foarte foarte apropiat de cineva ca sa iti permiti sa-i pui o porecla sau sa accepti sa iti puna o porecla sau un apelativ de moment.
Eu mereu am primit porecle sau apelative care rimau cu numele meu (mai mult sau mai putin) si am simtit ca ai mei mi le adresau cu drag, nu cu ironie si nici intr-un caz cu rautate. Cam toti in familie avem nume de alint derivate din porecle; cand folosim prenumele ori e bai, ori e un cadru mai formal 😀
Asa e la noi in familie. eu sunt Maci (se pronunta motzi = ursulet, pe maghiara), omul e zuzu si maya e gazulita, pitix etc. Daca ma striga sotul Corina, e clar ca e ceva bai. La fel si daca eu ii zic pe nume (ma rog, prenume).
Well, aveti niste copii fantastici. Daca as aplica eu metodele astea (ma bag in pat, declar ca spalatul pe maini e inutil), ar fi bucurie maxima. Mami incalca regula? Uraaa, o incalcam si noi!
Poate nuantele astea ironice se prind mai tarziu, dupa 6 ani…
Si noi ii punem porecle de cand s-a nascut chiar.(Falconete, terorica, purcel, purice) . Ne era teama la un moment dat ca nu o sa isi stie numele, dar eu cred ca il invata ironia si sa deosebeasca cand cineva il va jigni cu adevarat. Eu ii spun si sotului ca e un purcel si rade, dar daca ii zic ca s-a ingrasat ca un porc cred si eu ca l-ar deranja. Eu zic ca apelativele sunt dragalase si arata iubire si dragalasenie…..poate il ajut chiar putin sa perceapa si animalele altfel.
Când eram gravida cu pitica, ca sa ii creștem nivelul de interes al celei mari fata de uraganul ce urma sa vina, i-am spus sa ii aleagă ea un nume. A ales Goldie. ???. Ce-i drept, am stabilit ca așa ii vom spune acasă, dar numele ei va fi Emma Ioana. Acum, au tot trecut 1 an și 7 luni și mademoisela știe ca o cheamă “Didi”. Reacționează și la Emma, dar mai greu.
In fiecare dimineata inainte de gradi trebuie sa inventez ceva, sa o fac sa rada si. Oricat de somnoroasa este si nu prea dornica de gradi rade in final cu gura pana la urechi si merge topaind la gradi. Chiar daca pare mai lunga calea aceasta este cea. Mai eficienta si scuteste de multi nervi ambele parti.
Si eu pot sa bibilesc la Lego o ora, la final descopera sotul sau copiii ca am gresit undeva si trebuie totul desfacut :)) doar la Lego duplo nu mi se intampla
e bine ca gasesti mereu putere si idei sa mergi mai departe.problema este ca eu nu mai fac fata,nu mai am putere!dupa ce ii spui de 10 ori sa faca acel lucru..nu mai este strop de rabdare.iar cand cel mic de 1 ani si 8 luni are o jucarie in mana,o vrea si cel de 6 ani si 4 luni…si de aici incepe cearta,care fara amenintari si tipete nu se sfarseste!
Interesantă pagină, frumos articol. De azi sunt cu ochii pe pagina ta. Voi pune în aplicare sfaturile de mai sus, şi o să fac toate lucrurile cu surioara mea, într-o joacă .
Sau la noi mai merge următorul cântec(când este tensiune intre fratii sau când se supara pur si simplu):
Nu te supăra
Ca nu e bine
Nici pentru cei din jur
Nici pentru tine
Numara încet pana la 10
Si ai sa vezi ca supărarea iti va trece.
1,2,3,4,5,6,7,8.9,10
Eventual in ritm de hip-hop.
?
Ce de idei faine! Voi incerca si eu ‘psihologia inversa’, pare sa fie singura potrivita pt.fetita mea de 4 ani satula de urletele mele de cate ori se opune la cate ceva, adica….mai tot timpul! Sa fiu sincera, sunt epuizata de aceste ‘lupte’. As incerca orice!