Minciuna, jocul și fantezia la copii

Copiii noștri au 5, respectiv 2 ani și jumătate. Ne întâlnim des cu situații în care ei rostesc sau fac lucruri care nu au decât vagă legătură cu realitatea. La un moment dat, Sofia mi-a spus că educatorul ei a smucit-o de mână, apoi am aflat că de fapt o prinsese ca ea să nu cadă (a confirmat și ea). Altădată i-a spus tatălui ei că am lovit-o eu (nu se întâmplase nimic de genul acesta). Ivan îmi povestește des, cu multe detalii, lucruri care nu s-au întâmplat. Când se ceartă, amândoi spun despre celălalt că el a început. Deseori se prefac că sunt personaje diferite, uneori mă invită și pe mine în fantezia lor. Care-s minciuni și care sunt doar jocul imaginației, de dragul amuzamentului? Unde este linia după care trebuie să intervenim pentru a ne asigura că cei mici fac diferența între minciună, glumă și joc de rol? Cum îi învățăm că în lucruri serioase, e important să ne spunem mereu adevărul?

Pentru a-mi răspunde la întrebări, dar și pentru a vă ajuta să faceți lumină în propriile case asupra acestui aspect, am discutat despre el cu Raluca Mihai, psiholog și trainer.

Copiii mint sau pur și simplu nu ştiu diferenţa între realitate, joc şi fantezie?

Aş spune că ambele variante. Copiii pot minţi încă de la vârsta de 2 ani şi totodată au capacitatea de a se preface că anumite lucruri sunt diferite de cum sunt ele în realitate, ceea ce nu înseamnă neapărat că mint. Jocul simbolic, în care copiii „se joacă de-a…” este o etapă foarte importantă în dezvoltarea lor, ea le ocupă o foarte mare parte din timp în primii ani de viaţă. Prin jocul simbolic copiii se pot preface că sunt ce nu sunt, că obiectele folosite sunt altceva, îi ajută să experimenteze diverse roluri, relaţii, situaţii. Această prefacere îi ajută să intre în pielea altor personaje, să îşi dezvolte imaginaţia şi creativitatea.

Totodată, copiilor mici le este greu să facă diferenţa între vis şi realitate, le este greu să îşi dea seama că ceilalţi oameni nu ştiu ce gândesc ei şi invers, că ceilalţi oameni pot avea gânduri diferite de ale lor. În jurul vârstei de 3 ani, copiii încep să se diferenţieze de adulţii din jurul lor şi să realizeze că fiecare are gândurile şi emoţiile lui proprii. Această dezvoltare se produce, însă, în timp (pe parcursul a câţiva ani), iar acest lucru duce la creşterea abilităţilor sociale. Pe măsură ce copiii cresc şi îşi dezvoltă atât vocabularul, cât şi abilităţile de socializare, creşte şi capacitatea de a minţi şi de a fabrica minciuni sofisticate şi complexe.

Un alt aspect foarte important este ca atunci când cel mic spune o minciună să ne întrebăm: „El crede ca fiind adevărat ceea ce spune sau îşi dă seama că este o deformare a realităţii?”. De ex: Un copil loveşte un alt copil la grădiniţă. Acasă, părintele îl întreabă ce s-a întâmplat, de ce l-a lovit. Atunci, cel mic, îi spune că întâi a fost lovit el (lucru care nu s-a întâmplat în realitate) şi apoi a ripostat şi el. Părintele, ştiind că al său copil nu a fost lovit, se poate gândi, însă, că în interacţiunea dintre cei doi s-a întâmplat ceva ce el a perceput că fiind o agresiune, pe care şi-a explicat-o ca şi lovitură. În acest caz, părintele poate spune „Înţeleg că Matei a făcut ceva care te-a deranjat foarte tare/înfuriat şi asta te-a determinat să reacţionezi şi să-l loveşti”. Părintele îşi ajută astfel copilul să înțeleagă acea experienţă, prin reformularea corectă a mesajului, oferindu-i, în acelaşi timp, acceptare şi empatie. Fără să facă referire la minciună, fără să îl chestioneze de ce a recurs la minciună sau să îi spună că e un comportament nepotrivit să nu spună adevărul, pentru că îşi da seama că intenţia copilului nu a fost nici o clipă să mintă, ci aşa şi-a reprezentat el acea situaţie.

De la ce vârstă minciuna e minciună, aşa cum o percepem noi, ca alterare a realităţii pentru a obţine un beneficiu pe care adevărul nu ni l-ar aduce?

Minciuna este un exerciţiu care ţine de relaţiile interpersonale şi care necesită crearea intenţionată a unei credinţe false în mintea celuilalt. Pe acest subiect s-au făcut mai multe studii, având că scop determinarea motivelor pentru care copiii mint, vârsta la care debutează totul şi cum se modifică acţiunea de a minţi odată cu înaintarea în vârstă. S-a observat că această „abilitate” de a spune minciuni are foarte mare legătură cu o capacitate crescută de a-i înţelege pe ceilalţi, cu achiziţia unor abilităţi de interacţiune socială şi cu dezvoltarea unor funcţii executorii (memoria de lucru, autocontrolul etc). Acţiunea de a minţi sau de a altera adevărul apare încă de la vârsta de 2 ani şi devine din ce în ce mai elaborată pe măsură ce copilul înaintează în vârstă.

Copiii îşi doresc foarte mult să simtă că aparţin (unei familii, unui grup de prieteni etc), să socializeze cu ceilalţi şi să-şi facă prieteni. Pentru ca aceste lucruri să se întâmple, ei trebuie să internalizeze o mulţime de reguli legate de comportamentele social dezirabile şi acceptabile. Doar că, uneori, aceste reguli nu se suprapun perfect peste ceea ce copilul simte sau vrea să facă. Cu cât dorinţa copilului de a se integra va fi mai mare, cu atât mai probabil va fi ca el să recurgă la minciună (şi la negarea adevăratelor sale dorinţe şi nevoi) în raport cu ceilalţi.

În ce măsură e normală minciuna la copii şi de la ce punct ar putea fi semn că ceva e în neregulă?

Minciuna este un comportament normal, prezent la toţi copiii. După ce ei devin conştienţi de diferenţele dintre noi, pot recurge la minciună pentru diverse scopuri: că să experimenteze şi să vadă ce se întâmplă, pentru că le este teamă de ce s-ar putea întâmpla dacă se află adevărul, pentru a primi atenţie, pentru a fi acceptat şi iubit, pentru că a fost etichetat ca fiind mincinos şi şi-a asumat această etichetă etc.

Din punctul meu de vedere orice minciună este de investigat. Ce îl face pe cel mic să recurgă la minciună? Îi este teamă să îmi spună adevărul? S-a întâmplat ceva dureros pentru el şi asta îl face să nege adevărul? Ceva din comportamentul meu îl face să recurgă la minciună? Îl ajut eu să se simtă suficient de în siguranţă pentru a fi onest? Acestea sunt doar câteva întrebări pe care părinţii şi le pot pune în primul rând sieşi, pentru ca după ce îşi răspund să se îndrepte către copil şi să afle împreună cu el la ce îi foloseşte acest comportament.

Cum ar trebui să reacţionăm dacă cel mic minte mult?

Când copiii mint mult ar putea fi un semn că ceva este în neregulă. Este posibil că cel mic să îşi dorească să se integreze (în familie, la grădiniţă, în relaţie cu alte rude etc), iar dacă adulţii din jurul său nu reuşesc să accepte emoţiile şi comportamentele sale „nepotrivite”, este foarte probabil ca el să expună în afară ceea ce vede că se aşteaptă de la el. Asta presupune dezvoltarea abilităţilor sociale prin faptul că este mereu atent la ceilalţi şi la ce îşi doresc ei, însă mai presupune şi o negare a propriilor nevoi. Un copil care minte mult este un copil care îşi doreşte să fie iubit şi acceptat şi care crede că doar mințind va putea obţine acest lucru.

Cum îl ajutăm pe copil să ne spună adevărul?

În primul rând ne asigurăm că putem accepta adevărul 🙂 De multe ori copiii ajung să ne mintă pentru că reacţia noastră la auzirea adevărului îi duce la concluzia că mama/tata nu vrea să audă asta, deci îi spunem ce vrea să audă ca să ne fie tuturor bine. Este necesar ca noi, părinţii, să lucrăm cu noi şi să învăţăm să acceptăm chiar şi emoţiile puternice ale copiilor noştri (de furie, ură, dezaprobare etc) şi să învăţăm să le conţinem. Apoi, îl putem ajuta pe cel mic să găsească moduri social acceptabile de a se manifesta.

În al doilea rând, când vrem să aflăm ce s-a întâmplat într-o anumită situaţie, putem renunţa la întrebările tip chestionar „Ce s-a întâmplat aici? Cine a făcut asta?” (în condiţiile în care noi ştim exact ce s-a întâmplat, sau este evident) care îi dau ocazia copilului de a recurge la minciună şi putem înlocui aceste întrebări cu ceva sincer „Văd că farfuria s-a spart. Îmi pare rău. ”

În al treilea rând, ne putem gândi mereu cum este relaţia noastră cu cel mic. Se simte el în siguranţă cu noi? Se simte iubit şi acceptat pt ceea ce este el? Ce se întâmplă în această perioadă în viaţă lui?

În al patrulea şi nu în ultimul rând, este important ca noi să fim sinceri. Când îi cerem copilului să renunţe la minciună şi să spună adevărul e nevoie să îi oferim un exemplu în acest sens, să facem şi noi ceea ce cerem de la el.

Sursa foto: copil cu imaginație via Shutterstock.com

Pin It

9 Comments

  • alinab spune:

    Emma 3 ani: Mami, au ma doare? Eu:unde te doare pui?
    Emma: mami, „au” era din poveste, nu e adevarat

  • Ecarulan spune:

    Ce inseamna mai exact ‘să învăţăm să le conţinem’ despre emotiile copiilor?

    • Robo spune:

      presupun ca e un calc dupa „contain”, adica e folosit in sensul de „a tine sub control”
      nici mie nu mi-a sunat grozav.

      • Printesa Urbana spune:

        Exista termenul si in romana, inseamna a integra ca parte din continut, mama contine fatul, de exemplu, iar cand e vorba despre emotii, sensul e ca le accepti, le integrezi, incerci sa le intelegi si sa te comporti tinand seama de ele.

    • Printesa Urbana spune:

      Sa ne simtim confortabil sa stam in prezenta acelor emotii, sa le acceptam (mai ales daca ele apar in relatie cu noi), sa fim in contact cu acele emotii cand ele apar la noi si sa avem un comportament adecvat in functie de asta si sa ii ajutam si pe copii sa le gestioneze.

      O sa completez si in articol, sa fie usor de inteles.

  • Astrid spune:

    Eu sunt in situatia total opusa: copilul de 6 ani si jumatate este atat de sincer incat de fiecare data cand sunt conflicte la scoala este declarat vinovat. Plus ca in loc sa spuna „nu stiu cine a facut” el spune „posibil sa fi facut eu, nu imi amintesc” si automat este declarat vinovat. Ma intreaba mereu de ce nu spun ceilalti copii adevarul….

  • Alexandra spune:

    Interesant articol.
    In mare parte ma port cam cum „scrie la carte”, ca asa mi se pare firesc.

Lasă un răspuns la Robo Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *