Hai s-o lăsăm să mai doarmă puțin…

Dorm sau poate m-am trezit deja, în orice caz, îmi e atât de somn încât nu reușesc să deschid decât un ochi, și acela pe jumătate. E cald și moale sub plapuma mea și visez ceva atât de absurd încât vreau să mai stau puțin acolo, sub podul din vis, să pricep unde mă duce.

Ușa se deschide încet și un cap blonduț se strecoară înăuntru.
– Mami?

Mă prefac că nu aud, sau poate chiar nu aud, poate mi se pare că e parte din vis. Cert e că nu mișc, nu răspund, țin cu dinții de vis. Podul, podul cu morsă albastră sub el, să nu uit, să nu-i dau drumul, ce e cu morsa albastră?

Deasupra primului cap mai apare unul. Amândoi deschid ușa de tot.
– S-a trezit? șoptește unul.
– Nu ched, i se răspunde.
– Hai s-o mai lăsăm puțin.
– Dan mi-e foame…
– Cinci minute. Hai, mergem amândoi să ne jucăm, bine?

Îi privesc cu jumătatea mea de ochi deschis, cu cel închis privesc încă podul meu, morsa mea. N-am terminat acolo, nu, stai puțin, încă n-am priceput.

Fac amândoi stânga-mprejur, se iau de mână și pornesc cu pași mici, ca să nu le scârțâie parchetul sub tălpi, spre sufragerie.

Închid ochiul și mă cuibăresc mai bine sub plapumă. Îmi întind toate oasele, îmi așez capul mai bine pe perna atât de subțire și de moale c-ar putea să lipsească de tot.

Morsa. Ia să vedem, deci, albastră parcă era?

Prea târziu. Gândul mi s-a mutat definitiv la ei doi. Mici, dar mari cumva, atât de mult mai mari decât acum 3-4-5-6 ani. Cum iau ei decizii acum, împreună. Cum se sfătuiesc și se aliază. Cum au încredere unul în altul și amândoi în mine.

Acum șase ani o coceam în burtă pe ea. Habar n-aveam cum o să fie.

Nu cred că vreuna dintre noi vede dimensiunea exactă a felului în care copilul îi va schimba viața. N-aveam nici cea mai vagă idee de câte ori aveam să cad în genunchi pe parchet cu fetița care nu înceta să plângă ore în șir, întrebându-mă ce-o fi fost în mintea mea să mă bag în așa ceva, sunt doar un copil de 32 de ani, ce mi-o fi trebuit mie copil, de ce nu e nimeni aici să mă ajute, nu mă pricep la asta, sunt o mamă rea, o să-mi moară copilul, și apoi de câte ori, doar minute mai târziu, când fetița adormea în sfârșit și-mi zâmbea în somn, aveam să-mi spun că abia atunci simțeam cu adevărat fericirea.

Acum îmi pune în palmă cel de-al doilea dinte de lapte care-i cade, îmi cere să-mi poarte tricourile și vrea să-i crească mai repede părul, ca să aratăm exact la fel. E înaltă și zveltă și mă face să râd și să plâng.

Acum patru ani îl coceam în burtă pe el. Știam cum e să ai un copil, nu știam cum e să ai doi și nu știam cum e să-l ai pe el. El a venit cu multe lecții și durere, dar mai ales cu iertare și bucurie și iubire. Și cu lecția că nu știi încă nimic, deși ai deja un copil. Și dacă ai trei copii sau patru sau zece, tot nimic nu știi, tot ai de aflat totul.

Un singur lucru știu sigur: că nu știu nimic și că-n fiecare zi aflu împreună, cu ei, câte ceva.

Ei cresc, se cresc și mă cresc. Habar n-am avut în ce m-am băgat. Și nici acum nu știu, nici o zi nu e la fel cu alta, mereu dăm cu nasul de ceva nou. Cum a fost dansul lor din dimineața asta, când s-au întâlnit în ușa mea fără ca ei să știe că eu îi văd și-i aud și au decis că le-ar fi mai bine să mai stea ei doi o vreme, iar mie să-mi termin treaba cu morsa albastră.

Am ațipit la loc zâmbind, morsa e pierdută pe vecie, dar din sufragerie aud niște voci mici care râd.

Pin It

24 Comments

  • mihaela spune:

    Copii frumosi!

  • Mona spune:

    Ce frumos 🙂

  • L spune:

    Eu dupa vreo 11+ ani de mamicareala sunt in etapa in care dorm tun diminetile de weekend in timp ce cei mari au grija de cei mici. Nu credeam ca acest moment o sa mai vina vreodata. E drept ca uneori mai mai trezesc cu niste degetele bagate direct in ochi dar destul de rar. Cei marisori isi pun singuri de mancare, scot de prin dulapuri, au grija de cei mai mici…..
    Fiecare etapa e cu surprize, surprize…
    By the way am si eu fata si baiat primii 2 la interval de 4 ani si inteleg cam tot ce povestesti pe aici.
    Pot sa iti zic ca in ani se pastreaza aceste diferente de acum: ea il mai pacaleste, suceste fix cum vrea ea de multe ori iar el e cel care ii da 3/4 din paharul de sampanie cand ea il varsa pe al ei din neatentie si e dispus sa lase mereu orice joaca a lui atunci cand e acceptat in universul ei :))

    Daca va faceti curaj, pot sa iti zic ca povestea e si mai frumoasa de la 2,3+ incolo…

    • Printesa Urbana spune:

      Oh, sunt sigura ca e minunat, curaj as mai avea, dar nu mai am putere si rabdare. Si nici ani destui, daca ma apucam si eu cu 10 ani mai devreme, sau macar cu cinci, mai faceam unul cel putin. Asa, nu mai pot. Suntem bine acum, nu vreau sa ma lacomesc si sa stric echilibrul. 🙂

      • L spune:

        Puterea vine cu fiecare copil in parte…rabdarea…hm.. nu prea. Doar ca sunt diferiti. Un copil cu frati se comporta altfel decat un copil fara frati. Are parteneri de joaca si nu mai solicita asa mult parintii. Era doar o incurajare….stiu cum e sa zici la un moment dat gata, nu mai pot. Nu vreau sa pacalesc pe nimeni, a fost f f greu dar nu mai mult decat am putut duce.

  • Georgiana TLP spune:

    În poza chiar sunt ei doi? Sofia se si îmbrăcase?

  • Marina spune:

    pe langa subiect: cum mai merge dormitul cu fata in sus, ca la mine nu merge deloc, pana nu ma culc pe burta nu pot sa dorm 🙁 bineinteles ca ma scol dezmembrata

    • Printesa Urbana spune:

      oh, cu fata in sus e imposibil, imi propun pe laterale si de cele mai multe ori imi si iese. cand dorm foarte adanc ma mai intorc pe burta si ma trezesc zob. ma fortez sa pastrez perna sub cap, si ea ma obliga sa stau pe laterale… si dorm mai iepureste asa, sa ma controlez mereu. am avut o perioada in care ma obisnuisem pe laterale, acum vad ca iar o dau pe burta. nu e bine deloc, ma straduiesc sa fiu mai atenta, reusisem sa scap de tot de durerile de spate si de cap cand dormeam doar pe laterale.

  • Carla spune:

    Au crescut, Ioana, fac echipă, au grijă de tine.
    Ce să mai spun, m-am tăiat ca maioneza când am văzut poza. Să fiţi sănătoşi cu toții!

  • Alexandra spune:

    Aaaa, deci de aici durerile.mele insuportabile de spate si cap? Dorm pe burta de cand ma stiu. Tre sa scap de obiceiul.asta nesanatos. Ufff. Pupici

  • dojo spune:

    Acum 4 ani ma pregateam sa o intalnesc pe ea. Am mancat bine, am mai suportat suturile in ficati si m-am pregatit sufleteste pentru ce avea sa urmeze. Peste 3 ore urma sa plec la clinica si sa ma las taiata in doua pentru ca ea sa apara pe lume. cea mai frumoasa zi din viata mea, prima din mii de zile toate frumoase. 😀

  • Alice spune:

    Felicitari Dodo, sa-ti traiasca fetita! Acum doi ani, imi cunosteam si eu a treia minune, fetita mea Elena. E o zi minunata pentru un copil atat de vessel si senin!!!

  • Florina spune:

    Să te bucuri de ei, cunosc perfect sentimentul :), 2 pitici care se aliază, cei mai buni prieteni, se caută când lipsește vreunul, au codurile lor și învață zilnic să împartă totul, cele mai mari minuni ale noastre. Și da, avem enorm de învățat de la ei zi de zi.

  • Simona Schwab spune:

    Exact asa ma gandesc si eu uneori, ca am 6 copii, doctorii imi spun, mai in gluma, mai in serios: „acum , cu experienta pe care o aveti cu atatia copii, ne invatati dvs pe noi!” 🙂 Si, totusi, nu simt ca stiu chiar atat de multe. Ba, cu cat stii mai mult, cu atat iti dai seama cat de putin stii, de fapt, si cat de multe sunt cele pe care NU le stii…. E o intreaga viata plina de taina si frumusete, cea de a fi mama!!!

  • Ioana Radi spune:

    Ah Doamne, cum ma topesc ca untul cand te citesc…..

  • Ximena spune:

    Eu am 3 din care cei mici sunt de aceeasi varsta. A fost tare, tare, tare greu si frumos in acelasi timp, acum parca e ceva mai putin greu si mai frumos. Eu am curaj dar sotul nu pentru un al 4 lea, dar sa fie musai fata sa aiba si fetita perechea ei de acelasi sex…nu garanteaza nimeni ca ne va iesi. Pe langa ca atunci cand ies singura cu toti 3 unul sigur nu ma poate prinde de mana si se lasa cu discutii sau plansete, problema pe termen lung este legata de spatiu si de fonduri pana la urma. Gradinite private, cursuri extra pe langa scoala, after…se aduna multicei banuti din pacate. Dar intr-o lume ideala, in care am locui intr-un oras de munte in care as gasim si job-uri, am avea o casa cu o curte uriasa in care ne-am petrece tot timpul liber. Ce, nu avem voie sa visam? 🙂 E frumos si fara copii, e frumos si cu 1, 2 sau mai multi. E in functie de alegerea fiecarei familii in parte si e bine sa nu ne bagam peste ce-si doresc altii sau ce considera ca pot duce.

  • Raluca spune:

    Iti citesc de ceva timp postarile si intradevar, scrii frumos. Ce o sa scriu acuma probabil o sa oripileze multe mame, pentru ca este in contradictie cu imaginea idilica a maternitatii, pe care ti-o zugraveste societatea.
    Am un baietel de un an si jumatate, pe care-l iubesc ca pe ochii din cap. Cu toate astea, rolul de mama, cu toate indeletnicirile pe care le presupune, ma plictiseste ingrozitor.Cred ca multe mame simt la fel, dar nu spun ca sa nu fie blamate. Prefer, in locul rutinei asteia zilnice, (schimbat pampers, imbracat, dezbracat, adormit, dat sa manance, plimbat pe afara etc) sa fac orice altceva, chiar si activitati de menaj, pe care le detestam inainte de a avea copilul dar acum mi se par relaxante prin comparatie. Aproape la fiecare operatiune d-asta copilul zbiara de-mi tiuie urechile, asa ca am nevoie de nervi de cosmonaut ca sa suport. Imi lipseste jobul, interactiunile sociale (in care subiectele abordate sa nu aiba legatura cu parentingul), mi-e dor sa citesc o carte, sa vad un film bun cap-coada, sa dorm singura un somn neintrerupt (dorm cu copilul). Nu stiu, maternitatea asta imi pare a fi un paradox: pe de o parte, nu-mi place aproape nimic din „jobul” de mama, pe de alta parte, imi iubesc enorm copilul si ma topesc cand il vad vesel, ca rade si imi zambeste. Acu ce sa zic, poate pe masura ce el va creste si comunicarea intre noi va inflori, o sa vad si eu lucrurile altfel.

    • Roxana spune:

      N-ai oripilat pe nimeni, sunt femei carora maternitatea le prieste si sunt in elementul lor, sunt altele care tanjesc dupa activitatile de dinainte, ambele categorii de femei isi iubesc copiii cu siguranta. Uite, eu nu suport sa fiu gravida. Si sunt la a doua sarcina perfect sanatoasa si mobila(cat pot in trim 3). Insa nu-mi place absolut deloc. N-am inteles mamele care se mangaie satisfacute pe burtica rotunda, nici pe cele care au sustinut ca au facut super sex in sarcina….Tine de caracter. Eu sunt foarte independenta, agitata, iar starea de gravida contravine firii mele 😀😀 Important este sa iti iubesti copilul, sa incerci sa-l intelegi, sa-i fi alaturi. Chef de construit munti de LEGO nu stiu daca o sa am vreodata nici eu. Si tine de timpul tau, acolo te incarci si vii la copil o mama mai buna!

Lasă un răspuns la Simona Schwab Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *