Nevastă, am pierdut copilul!

ARTICOL SCRIS DE UN TATĂ, CITITOR DE BLOG (SPER EU, NEOBLIGAT DE NEVASTĂ)

De expresia “Drac de copil” sunt sigur că ați auzit. Dacă nu-l aveți în dotarea proprie, în mod cert v-ați auzit cunoștințele plictisitoare suprasaturându-vĂ cu povești despre copiii lor. Exact ce fac eu acum adică. Deci într-un mod sau altul, Scaraoschi în miniatură vĂ e familiar.

După un weekend în care n-am făcut nimic altceva decât să stăm non stop cu Emma pentru a sa fericire, ignorând înadins orice altă activitate, duminică seară nevasta își da seama că are de pregătit o prezentare corporatistă, de data asta pentru a HP-ului fericire. Prezentare imposibil de făcut cu un copil agățat în permanență de piciorul ei. Ale mele nu-i plac. Sunt groase, păroase și greu de escaladat. Cârca mea îi place, dar nu părea să aibă chef de aventuri la înălțime. Își epuizase timpul de tabletă/telefon/Disney Jr. pentru ziua în curs. De desenat, făcut puzzle sau altă activitate care nu implică alergatul de nebun, nu reușeam s-o conving. Imaginația mea părea că își luase concediu, era într-un impas creativ. A nevestei era ocupată cu exceluri și power point-uri. Din bara de formule iese ideea: Bărbate, îmbrac-o și dați fuga de-acasă. Inventați un traseu. Nu vreau să vă văd vreo oră.

Vena aia din frunte care pulsa bezmetică mi-a dat de înțeles că nu-i de glumă.

Așa că ia-ți Oli picioarele la spinare, fă copilul pachet și fugi din calea furtunii. Dar unde naiba să te duci?! Unde să te poți ascunde de furia unei femei???!!! Fă-te mic, fă-te mic!! îmi tot sună-n cap, dar nu-s Hank Pim, așa că fugă rămânea singură opțiune valabilă.

Îmbrac Gălușca de urgență, o încalț invers …

– Tati, mă strââââng!!! Dă-i jos!!!
– N-are, tati, nimic. Sunt perfecți așa. Îi sucim noi în mașină după ce trece urganul. Mișcă-ți fundulețul!
– Fes, vreau fes! E frig!
– Nu e, tati frig deloc. Lasă fesul. Punem glugă.

Ieșim pe ușă cu hainele mai mult în mână decât pe noi. Răsuflu ușurat sub privirea năucă a copilului.

– Nu stați prea mult! auzim prin crăpătura ușii. Băiță, somn, mâine gradi…

Cine să te mai înțeleagă, femeie sucită! Plecați da’ nu stați mult, ține copilul distrat, dar nu prea distrat să nu mai vrea să meargă acasă. Yep! Așa i-aș fi spus. Așa o să-i spun data viitoare.

Prima oprire, Jysk, alternativa săracă la Ikea. Știam că vrăjitoarea de-acasă voia perne albastre pentru living. La intrare în magazin un coș uriaș cu animăluțe mici de pluș. Plasat strategic pentru copii apucători și părinți naivi ca mine. Agăță unul din mers, nici nu mai întreabă “Tati, am voieee??”

Nu știu dacă mărimea șoricelului satisfăcea solicitarea nevestei de a distra copilul și nu prea. Eram dispus să risc. Ne învârtim fără rost și vreo țintă anume printre stivele de mobilă la fel de scumpă că la concurență, remarc eu. Împărtășesc constatarea și Emmei. Se uită la mine cu ochi mari întrebându-se probabil dacă mobila, scump sau Ikea astea sunt de mâncare. Sau ceva, nu mi-am dat seama.

Surprinzător de cuminte, stătea la vreo jumătate de metru în fața mea, cât să n-o calc pe piciorușele ei mici și energice. Mă luam și eu după traseul haotic desenat de ea. N-a tras nicio vază sau vreo altă cioabă din raft, n-a dăramat nimic, n-a căzut că bleaga împiedicată de o scamă ieșită din mochetă. Își învață șoarecul să nu pună lăbuța pe aragaz. Perne albastre ioc, ăia anunțau pe stație că magazinul se închide.

– Emușca, hai tati, mai avem vreo juma de oră de ars gazul.

Plătim animăluțul, lăsăm jungla de lemn în spate.

Urmează stația Leroy Merlin cu peronul pe partea dreptă. Sau stânga. Depinde cum pui mașina. Raiul meșterilor. Paradisul dibacilor. Infernul meu. Vă zic imediat de ce. În mașină am urcat un copil, unul ciudat într-adevăr, cuminte și pașnic. Nu știam c-o să dau jos unul fix pe dos. Vă jur că n-am luat curbe zmucite, n-am frânat brusc și n-am amestecat-o prin habitaclu. Șoarecele o fi fost de vină. I-o fi șoptit ceva la ureche.

Cum a atins pământul a rupt-o la fugă printre mașinile parcate. Am înghețat instantaneu. Am demarat și eu în urmărirea calului pitic de curse. Am prins-o. Vorbitul la pereți are sens prin comparație cu vorbitul unui copil de trei ani. Zice că a priceput și nu mai fuge de lângă mine. O cred. Cum spuneam, naiv. Nici nu trecem bine de turnicheții de la intrare că se rupe din mâna mea și o zbughește în față, nu înainte de a-și dezbrăca hăinuța direct pe jos. Se oprește o clipă să vadă dacă o alerg. N-o fac, sperând că se va opri dacă nu are stimulent. Greșit. Din nou. Dispare în viteză după rafturile uriașe.

– Gălu! Gălu!
Mai că-mi venea să râd. Ce copil glumeț!
– Tatiiii!! Tatiii!!
O fi glumă oare?!
– Emma!!! Emma!!! Nope, nu-i glumă. Sau dacă e, nu-i bună deloc.
De obicei chicotește pe la vreun colț apropiat. De data asta nu. Nimic. În afară de zumzetul apicol al clienților pe picior de plecare, nimic.

Ups!!! Am pierdut copilul!!!

Mă prind că nu-i a bună dacă stau s-o aștept. O iau din loc și încep să cotrobăi prin toate cotloanele. Mă iau fiori reci la gândul că ar putea trece neobservată printre casierele mai mult adormite. O rup la fugă la ieșire și avertizez tot personalul că a dispărut o nebună mică de nici un metru și să împletească iute un lanț uman să-i împiedice evadarea din magazin. Câțiva martori ai dramei mele dădeau din cap dezprobator. Denaturatule!!! păreau să spună. O doamnă paznic se oferă să mă ajute. S-a gândit că mai bine caută un copil prin magazin decât să ridice un bărbat fără minte, leșinat de pe podea. Trec minute bune, Emma pe niciunde.

Oricum e mare magazinul. În momentele alea se transformase în cea mai vastă întindere posibilă, undeva comparabilă cu distanță până la lună. Și înapoi. Strigam deja disperat numele copilului meu rătăcit undeva prin labirintul comercial. Toți cei implicați în căutările furibunde se întorceau cu același rezultat. Ce e mai dramatic e că toți se întorceau, numai Emma nu. Cred să fi fost vreun sfert de oră de la momentul dispariției. Habar n-am. Relativitatea a făcut sfertul ăla să pară o veșnicie. Mă gândeam serios s-o sun pe Ani să-i spun de tragedia în plină desfășurare.

Femeie, știi tu copilul nostru?! Emma, da. Uite,ăăă, a cam dispărut!

Cum s-o dai să nu provoci un atac cerebral omului care a purtat-o în pântec 9 luni, a născut-o după 17 ore de travaliu și trăiește de trei ani două vieți într-una?! Alung repede gândul.

Trag aer în piept și pregătesc un nou asalt. Imagini cu Emma plângând ghemuită într-un colț întunecat undeva printre rafturi prăfuite și produse uitate de când lumea îmi alergau prin cap. Filmul de groază își desfășura cea mai aprigă scenă. Dar când noaptea era cea mai întunecată și eu eram în pragul colapsului, în galop de ponei roz, cu aripi de puf și ham de petale, de după raionul de becuri, neoane și lămpi de toate neamurile, apare Michiduță. Nu-mi dau seama dacă râdea sau plângea. Scotea un zgomot de indian pregătit de atac iar pașii nu-i mai atingeau pământul. Priponește firesc inorogul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, lângă mine, o umbră a omului care eram acum un sfert de oră. Transfigurat, obosit că după un maraton, nici nu mai am putere s-o cert. O iau pe sus în uralele audienței ad-hoc și plutesc până la mașină. O așez în scaunul ei legându-i centurile mai strâns ca ale unui pilot de avion. Mi-am prăjit creierii cu două (sau douăzeci, nu-mi mai amintesc) țigări sudate lângă mașină holbându-mă mut la ea prin geamul întredeschis. Happy end pentru o poveste care mi-a distrus și singurul neuron rămas întreg.

Intră în casă cu pași de dans și aruncă maica-sii un inocent “Mami, m-am pierdut de tati”. Mă-sa face ochii mari căutând o explicație la mine, adultul paznic al comorii familiei. Îmi ascultă ciudat de liniștită rezumatul și lansează singură replică la care nu m-aș fi așteptat vreodată:

– E ok, am pierdut-o și eu în parc. De două ori.

Voie bună,
Oli

Sursa foto: am pierdut copilul via Shutterstock.com

Pin It

45 Comments

  • Adn de Femeie spune:

    Hai că mi-a făcut ziua mai frumoasă! Așa părinți faini să tot ai 😉
    Care se pricep să descrie într-un minunat stil, emoții ce pot fi descrise în milioane de feluri!

    Oare ce ar face de ar avea doi copii?! 😂

  • ole spune:

    HAHAHAHA. am mutit de ras. foarte fain povestit. bravo!

  • Anne spune:

    Foarte amuzant scrie, you can picture everything very easily:)) felicitari pt o familie normala si foarte amuzanta

  • Irina spune:

    foarte haios povestit! :-)))) dar, draga oli, mai ai ceva traseu de parcurs ca sa-l prinzi din urma pe taica-meu. aveam cam 3 ani cand m-a uitat la o groapa cu nisip. cand a vazut ca e ora de plecare, si-a strans frumos bagajelul (era mereu atent sa nu isi piarda caciula, geanta sport si diversele alte accesorii) si a ajuns acasa ca o floare. si-a dat seama de ce-a facut abia cand a inceput mama sa zbiere la el in pragul usii.

    • Oli spune:

      @IRINA

      O să fac tot posibulul să bat recordul tatălui dumneavoastră. Vă promit. Revin cu detalii când se va întâmpla.

  • Ioana F spune:

    Si eu am pierdut una bucata Emma, dar in Dedeman:)))), am gasit-o la biroul de informatii, se pregateau angajatii da dea anuntul in magazin la microfon.

  • Roxana spune:

    Draga Oli, you are normal 😀 sunteti o familie misto, iar tu ai un super simt al umorului! Norocoasa corporatista ai langa tine! Si viceversa! Bun! Tata si mama m-au uitat la gradinita…adica am fost intr-o excursie cu gradi unde a avut voie si frate-miu cu 3 ani mai mare( sa tot fi avut 8 ani el) si tata trebuia sa ne ia pe la 4-5. Ei bine nu! S-a trezit mama cu educatoarea la usa, ne adusese femeia cu autobuzu la indicatiile fratelui meu care stia traseul. Nici in ziua de azi nu stiu exact ce s-a petrecut in acea zi…dubioasa zi. Si profu de mate si-a uitat copilul la magazin, in carucior 😂 dar el era un geniu, geniile au multe pe cap 😂

    • Oli spune:

      @ROXANA

      Suntem. Am. Este. Și viceversa.

      Fac pariu că tatăl dumneavostră avea senzația aia ciudată că a uitat ceva. Dar nu-și dedea seama ce.

  • Ra spune:

    Supersimpatic articolul!

    • Oli spune:

      @RA

      Vă mulțumesc frumos.

      Supersimpatic sună a nume de supererou. Supersimpatic saved the day, fly around the world, smile to the camera. Usual stuff.

  • Rox spune:

    Foarte frumos articolul! Imi place cum povesteste Oli. M-am amuzat, mi-am si imaginat intreaga intamplare. Finalul e genial. Cred ca eu as avea un stres maxim daca mi s-ar intampla sa pierd copilul.

    • Oli spune:

      @ROX

      Mulțumesc de aprecieri.
      Să mă și vedeți atunci când povestesc. E un spectacol.

      Sper să nu vi se întâmple. Nu mergeți la Leroy Merlin. Sau la Dedeman. E ceva în aer care face copchilul să-și piardă mințile.

  • Loredana spune:

    Eu merit sa intru in cartea recordurilor Pt ca nu am pierdut fata niciodată, tacă-su la fel. Am trăit in schimb secunde în care nu o mai zăream in mulțime sau magazine si pot sa spun ca sunt groaznice, transpirații reci pe șira spinării si goluri in stomac, dar doar secunde. Ce fac cu 2 copii? S-a gândit D-zeu ca meritam repaus si ne-a dat un băiat care se tine scai de mine, vine ca Puiul de pinguin după noi mereu, nicio șansa sa il pierdem:))

  • ela spune:

    Scrieti bine, mi-a facut placere sa citesc pana la sfarsit!

  • Silvia spune:

    Foarte haios articolul, mi-ai inveselit ziua 😀

  • Oli spune:

    @Prințesa Urbană

    M-a obligat acum 8 ani s-o iau de nevastă.

    Ioana, îți mulțumesc frumos pentru găzduirea textului. Nu mi-am imaginat nicio clipă că va fi citit de atâția ochi.

    Să aveți cu toatele o primăvară minunată!
    Iar noi, bărbații, să fim aproape să ne bucurăm de voi.

  • mihaela spune:

    Una din marile frici ale parintilor. Bine ca ati gasit-o. Era aiurea sa veniti fara ea acasa.

  • Mirona spune:

    :)))) :)))) Stai sa ma opresc din ras. Si din plans ca jur ca am trait stresul bietului om.
    Am una de trei ani acasa… Ieri a décis ca ea vrea la fantana arteziana si se pornise sa iasa din parc. Eu eram cu frate-so in brate si cu carutul prins in rumegusul de pe jos. Da-i si explica ca nu plecam asa de nebuni.

    • Oli spune:

      @MIRONA

      Păi opriți-vă.
      Altfel n-o să ințeleagă nimic pitica din explicațiile dumneavoastră. O să se uite naucă. Să-mi spuneți și mie, vă rog, dacă și cum vă iese. Să aplic și eu metoda cu a mea.
      Mulțumesc frumos.

  • Camelia spune:

    Amuzanta tare descrierea. Simtul umorului, cursivitatea, bogatia trairilor si a exprimarii sunt la ele acasa. Sigur sunt elemente de baza in abordarea unor astfel de peripetii, altfel „solicitante”. Sa va pastrati in continuare trasaturile, fiecare din familie, impreuna faceti o familie armonioasa :). Regasim spre citire altundeva alte narari? Suntem parinti de baiat din aceeasi categorie de varsta si rezonam, sau empatizam :).

  • Cris spune:

    Stii, dupa ce intamplarea a avut loc, suna foarte amuzant, eu mi-am cam pierdut inima (tot corporatista de-a nevestei tale sunt), sotu’ a patit-o de 2 ori, dar pe moment jur ca tare panicati am fost. si ma rog copila nu era decat la 20 m de noi, dupa un stalp, uitandu-se la priveliste :)) prima data a fugit amuzata intr-o mare de oameni, la un flee market cu multi copilasi (aceasi zona, diametru de 20-30 m, numai ca era f greu sa o tina tasu sub ochi cu atata lume in jur). Cred ca micuta a vazut panica din ochii nostri si sper eu sa fie satula de explicatiile noastre si sa nu mai fuga. Sper. probabil degeaba, dar lasa-ma sa sper.
    imi place cum ai descris si simtul umorului 🙂

  • raluca spune:

    Pentru o viata sanatoasa cititi mult si radeti. Mai mult!
    Brava Oli, brava! Pentru stilul narativ, pentru simtul umorului, pen` tot!
    Si eu multumesc ca m-ai ajutat sa-mi incep ziua razand cu lacrimi!
    Semnat: o corporatista!
    🙂

  • A_A spune:

    Am una bucata fetita care pleaca unde o duc picioarele ignorand cu succes orice ii explicam. E asa de cand era mica, acum are aproape 5 ani si a ramas cam la fel…asa ca ce sa zic…nu stiu cat va mai dura etapa aceasta dar mie imi provoaca infarct aproape la fiecare iesire din casa. Ai descris foarte amuzant desi stiu din proprie experienta cat de ingrozitoare este senzatia de a nu stii unde este, chit ca la noi a fost de maxim cateva secunde totul. Groaznic.

  • Cosmin spune:

    Ha, ha. Mi-am amintat de o intamplare din Decathlon. Tot asa, eu cu cel mic mergem sa cumparam troti pentru mine, bineinteles ca i-am luat si lui, iar la casa de marcat pana sa ma caut eu de cardul Decathlon imi spune o doamna din spate: Domnu, vedeti ca a iesit copilul din magazin :))

    • Oli spune:

      @ Cosmin

      Decathlonul indeamna la miscare, nu? Suna a slogan. 🙂
      Probabil a intrat in atmosfera sportiva si de-aia a luat-o la sanatoasa.
      Sau testa, pur si simplu, troti.

  • Tudor spune:

    Eu am pierdut-o in biserica. Merg cu ea de manuta, o impartasesc in speranta ca-mi va respecta jumatatea de neuron ramasa si pornim incet pe coridorul central catre usa de la iesire unde ne astepta in primul rand linistita mama.
    – Tati, ma duc sigula.
    Ma uit la ea, analizez riscul si accept din cap. Ea porneste inainte. Eu continui sa ma uit pe pereti cu pasi mici. In cele din urma, ajung si eu langa sotie.
    – Da, fata? Unde este fata?
    – Pai nu a ajuns?
    In clipa urmatoare toti sfintii de pe pereti si-au indreptat privirile catre noi. Cei veniti la slujba continuau sa fie atenti la slujba. Inclusiv dupa ce am inceput sa ne cautam pruncul printre picioarele lor. La inceput, din respect fata de nepasarea lor, o strigam incet. Dupa cateva secunde o strigam aproape ca-n parc.
    – A plecat înainte singura catre tine.
    – N-am vazut nimic. Ma uitam pe pereti.
    Daca in interior nu dau de ea, ma gandesc eu cu cele din urma resurse puteri neuronale, apas pe clanta si ies in fuga afara. Sunt doar 2m de alee in fata. Doar cat sa pui o banca.
    – Ana, ce faci aici?
    – Te atet.
    – Nenea, nu am lasat-o sa iasa in drum. Am tinut-o langa mine pana veniti dupa ea. A spus bucuroasa fetita unei cersatoare..

    • Oli spune:

      @ Tudor

      Urez neuronului dumneavoastra sa se refaca cat mai repede. Va va fi de folos la urmatoarea disparitie a Anei.

  • Alexandra spune:

    Imi pare ca recunosc personajul si familia Emma-Oli-Ana :). Felicitari pentru articol! Pierdut copil-zvarluga de doi ani jumatate, in vara anului trecut, in Parcul Bazilescu. Recuperat de o bona cu copil in carucior si de un paznic. Sperietura colosala! totul e bine cand se termina cu bune, vorb-aia!

    • Oli spune:

      @Alexandra

      E foarte posibil sa ne fi si vazut personal. Tot in Bucurestii Noi locuim si noi si tot in Bazilescu ne dam in caluti si tobogane.
      Ne puteti recunoaste dupa zarva facuta de Emma si fetele noastre crispate.
      Mai nou ne facem remarcati si dupa lesa lunga si groasa pe care o poarta Galusca noastra in jurul braului.
      Daca ne vedeti faceti-ne cu mana.

  • o femeie spune:

    senzatia asta o avui doar pt cateva secunde dar ce lungi secunde!!!!

    Oare ce or face parintii colegelor fiica mii, ca un caz cu 4 copii, altul cu 6 (ok, aia mari sunt la liceu, mai e un nou nascut nou venit), si inca un caz cu 4… cu o singura mama am discutat si mi-a zis ca ea nu a fost un magazin de multi ani, face comanda cu livrare de la supermarket.

  • crina spune:

    Da, frumos povestit. Si eu pierdui copilu’ in Mall. si i-am zis frumos: Stai cuminte pe bancuta sa probez si eu perechea asta de pantofi. Cand m-am intors inapoi bancuta s-a facut. Dupa jumatate de ora de cautat prin Mall in care cred ca am imbatranit vre-o 10 ani, l-am gasit: se dadea pe scara rulanta, cica a iesit din magazin a facut asaaaa o curba si dupa aia nu a mai stiut cum sa se intoarca. A da, si s-a gandit el desteptu’ lu mama ca poate de pe scara rulanta vede mai bine n jos si isi aduce aminte care e magazinu. Si daca tot l-am gasit, nu poa sa se mai dea de cateva ori, pe scara?

  • Anca spune:

    No, asa tata…care scrie asa fain, mai rar 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *