Nu știu să trăiesc fără tine

Stau lângă el să adoarmă. Se foiește, se frichinește, sare dintr-odată să mă pupe și-mi trage un cap în gură de-mi țâșnesc lacrimile în toate părțile. Imediat simt buza cum crește precum aluatul la dospit, apoi amorțește cu tot cu dinții din față. Măcar asta n-a fost și cu sânge, îmi zic în timp ce-mi plimb limba să mă asigur că încă am toți dinții la mine. Apoi zâmbesc, cam într-o parte așa.

– Scuze, îmi zice, și-mi trage o ventuză umedă pe ochiul drept.
– Nu-i nimic, m-am obișnuit, îi zic, și-l mângâi pe cap. Data viitoare aș prefera să te arunci mai cu grijă, mă doare…
– Pandon, mami, am viut să-ți dau un pup.
– Știu, pui.

Închid ochii și aștept să-l ia somnul. Mă ia în brațele lui scurte și grăsuțe și-l aud în întunericul opac cum clipește cu fața către mine. Mă privește, deși nu vede nimic.

– Mami?
– Îhî… Ce e? Apă? Pipi? Caca? Dor de tati? Chef să te dai cu bicicleta?
– Nu. Voiam doar să-ți spun că eu nu știu să tăiesc făiă tine. Mami, tu ești viața mea, adică.

N-am știut dacă zice asta ca să mai tragă oleacă de timp, ca să se scuze că tocmai îmi spărsese buza sau doar a vrut să mă facă foarte fericită, ori poate pur și simplu a zis ce-a simțit. Cert e că l-am tras mai aproape de era să-i dau din greșeală un cap în gură (voi, cei care nu sunteți încă părinți, să știți că astfel de episoade sunt destul de comune și complet lipsite de agresivitate sau răutate, când e întuneric sau joacă și multă iubire, accidente se întâmplă, uneori cu vânătăi, alteori cu unghii căzute, am auzit și de arcade sparte, eu am avut noroc doar de buze augmentate natural), l-am strâns tare la piept și m-am gândit ce bine că trăiesc toate astea, că le văd, le aud și le simt, că nu le las să treacă așa, degeaba, că primesc acum atâta bucurie și iubire de la un om atât de mare, chiar dacă e mic.

E încă mic. În vară face patru ani. Declarații ca el nici măcar soră-sa mai mare nu știe a-mi face, ea se exprimă mai direct, el e mai poetic. E numai miere din cea mai dulce (când nu strigă la mine supărat că nu-i dau laptopul meu să lucreze și el), are încă fălci rotunde ca niște semisfere, iar când strânge pumnii, dă carnea pe-afară ca la cârnații ăia super îndesați. Mă caută mereu cu privirea sau cu glasul, e preocupat de fizică și de chimie, pune apă cu sare pe calorifer să vadă cum se stratifică cristalele, dar știe perfect și ce să spună să facă o mamă să uite de buza roșie și pulsândă care între timp s-a făcut cât un cap de porumbel.

Am adormit înaintea lui, fericită că măcar ceva tot fac bine, chiar dacă uneori mi se pare că nu fac destul.

Ce frumos ar fi să nu ne mai grăbim atâta, să stăm și să-i observăm, să le dăm timp să ne spună, să-i ascultăm cu adevărat, nu în timp ce tastăm ceva pe whatsapp, să le mulțumim apoi, să le spunem cum ne fac să ne simțim, și când e de bine, și când e de rău.

Să ne știe pe dinăuntru și pe dinafară, să nu le fie teamă de noi niciodată, să simtă mereu de la noi încredere, respect, iubire, acceptare, și atunci când ne dorim lucruri diferite, și atunci când suntem supărați. Iubirea, încrederea și respectul ar trebui să fie mereu acolo, exprimate, arătate, dovedite. Nu ascunse.

Să pupi copilul doar în somn.
Să nu-l iei în brațe că se-nvață.
Copilului să nu-i spui că-l iubești, că ți se urcă la cap.
Copilul tre’ să-ți știe de frică.
Educație fără o palmă la fund nu se poate.
Fugi din ochii mei, că m-ai supărat.
Treci în camera ta, să nu te mai văd.

Ce prostii. Ce sfaturi triste, date de oameni care suferă de neiubire…

Toți greșim. Toți. Toți vrem iubire MAI ALES când greșim, pentru că atunci ne îndoim cel mai tare de noi. Mama și tata ar trebui să ne dea asta. Iar dacă n-au știut și n-au putut, să ne dăm noi unii altora, ca să le putem da și copiilor asta. E cel mai de preț lucru.

Copilăria ar trebui să fie Rai. Iar Raiul e acolo unde ești iubit, ascultat, văzut, unde e pace și se aud voci de oameni care-și spun că se iubesc, se apreciază, care vorbesc deschis despre sine, despre ce-și doresc și despre ce-i supără. Oameni care râd sau plâng, dar mai ales râd. Eu așa cred.

Sursa foto: copil iubit via Shutterstock.com

Pin It

8 Comments

  • Felicita spune:

    Dragul de Ivan, o sa faca franjuri fetele cand va creste.
    Iubire avem si noi, am dat muuulta cu drag de manute si falcute si bucute si acum se intoarce inmiit. Si nu doar catre mine sau taica-sau, catre toti ai familiei. Maica-mea e uimita de-a dreptul cand o ia in brate si ii spune ca o iubeste si ca e cea mai buna bunica din lume, ii spune fiica-mii ca e pansament pentru suflet si pe mine ma intreaba cum de e copilul asta asa de lipicios, dulce si are mereu cuvintele la el. Pai cum de unde? Din sufletul lui mic dar atat de mare si din demonstratiile pe care le primeste de la noi de cand a venit in familia noastra. Ma intreb, oare noi unde am fi ajuns daca am fi primit iubirea pe care o primesc puii nostri? Sunt curioasa unde vor ajunge ei in timp dar nu atat de curioasa sa imi vina sa grabesc lucrurile.

  • A spune:

    Și T. face niste declarații 😍
    Săptămâna trecută a învățat la grădi o poezie pt mama, iar ultimul vers e „te iubesc”.
    Zice: „stai să îți spun ceva: Flori albastre etc ( eu inca nu am reținut poezia) „iar când spune „Te iubesc” îmi dă și o îmbrățișare serioasa . 😂😂
    Sunt minunați, și ne învățată zilnic ce e iubirea, empatia , bunătatea

  • ELENA G. spune:

    Ceea ce simte o mama pentru copiii ei, e greu de redat in cuvinte. Este prima data cand sunt pe aceasta pagina. Citesc si ma regasesc. Imi place ce scrieti. Inteleg ca aveti un baiat. Sa va traiasca sanatos! Eu am patru baieti. Imaginati-va ca eu traiesc de patru ori bucuria de a simti, de a vedea, de a fi binecuvantat! E divin!

  • Anca C spune:

    E minunat ce ai relatat, mamica fericita si iubita. Dar cand te dedici total, pentru ca simti, pentru ca ti-e drag de ei, pentru ca asa simti ca te face si ii face fericiti, unde mai gasesti timp (ca resursele sunt infinite) si pentru cuplu, pentru el, pentru OMUL tau, jumătatea ta de la care a inceput aceasta magie…numita copiii. Te intreb pentru ca ma regasesc in multe dintre articole, avem o fetita de 1 an jumate si timp zero pentru noi, nici macar seara ca dorm cu Sofia mea inca alăptata. M-as bucura sa imi impartasesti cum ai facut tu sa ramai si “conectata” cu sotul. Sa fiti fericiti, familie!

  • mona spune:

    Of Ivan….ce mai semeni cu fi-miu. Si eu sunt mamica posesoare de buza sparta/umflata cam in acelasi mod ca si tine…vroia sa-mi dea un „pupoi” si pe langa asta mi-a spart buza…..
    Dupa eveniment mi-a spus „nu te supara mami, tlece iepede, nu e nicio poblema” :))))

  • Camelia spune:

    Al nostru Micut are aceeasi varsta. Cu capsorul lui tare de taur deseori ne nimereste nasul, buzele, tamplele, pometii, orice e proeminenta sau pur si simplu in unghiul ideal in acel moment pentru contact. Dureros, de amorteste, se umfla, spui „Stai!” ca sa iti simti pe deplin durerea si sa treaca cat mai iute. Apoi privirea nedumerita si nasul fornaind ca al unui calut oprit brusc si buzele umede care vor sa usureze durerea, „Dar sa fii mai atent, ca ne doare” si joaca continua si durerea se uita. Ce perioada frumoasa! (3-4ani, deocamdata)
    Copiii invata de la cei din jurul lor, deci aveti o familie dragastoasa 🙂

  • Marius SB-G spune:

    Ce ganduri frumoase… si cata intelepciune!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *